joi, 30 martie 2017

Despre CONTROLUL MINŢII...





Un mentor din tinereţe – devenit ulterior şi bun prieten – îmi atrăgea atenţia asupra precarităţii lecturilor temeinice de până la 20 de ani, spunând cu uşoară dojană în glas:

„Cine nu citeşte la timp, înţelege prea târziu !”


Am înţeles sensul spuselor sale şi am început să-i dau dreptate abia pe la 30 de ani, sperând că voi putea recupera totul după ieşirea la pensie. Deşartă iluzie !...

Trecut binişor de anii de pensie (mai bine de 15 !, dar oricum ceva mai puţin de 1/2 din cât am slujit statul român numit pe vremea aceea Republica Socialistă), am înţeles şi altceva – ceva despre care nimeni nu îmi spusese nimic: pot citi şi pentru voi, dar nu pot citi şi în locul vostru.

Drept care puteţi citi mai departe – un pic mai greu – sau apăsa pe Delete – mult mai uşor, (mă adresez mai ales fiilor mei rătăcitori – fie ei biologici sau doar spirituali).[Vezi parabola „Fiului risipitor” la adresa de mai jos:

 http://www.crestinortodox. ro/sarbatori/ duminica-fiului- risipitor/parabola-fiului- risipitor-143753.html]


...Zilele trecute, căutând ceva în arhiva personală, am dat peste un titlu de articol care m-a făcut să recitesc întregul articol (îl găsiţi în attach): „CONTROLUL MINŢII ÎN NOUL TOTALITARISM” – articol scris de Richard K. Moore, în septembrie 2014 (despre „CONTROLUL SUFLETULUI” încă nu am reuşit să selectez bibliografia din Noul Testament !), articol din care am extras pentru voi: „Suntem capabili să înţelegem arhitectura – patternul structural – fiecărui gen de regim al controlului minţii. Acest lucru ne ajută să recunoaştem precursorii – semnele care ne arată ce fel de viitor ne aşteaptă.”

Oare este cazul să mă mai preocupe viitorul meu sau al copiilor şi nepoţilor, sau să mă mulţumesc a înţelege vremurile care le trăim ?...


Probabil că e mai bine chiar şi mai târziu, decât niciodată !
***
În prezentarea introductivă a articolului la care m-am referit, publicaţia digitală care l-a pus la dispoziţia cititorilor români – Cuvântul Ortodox – ne arată:

„Controlul minţii, ca parte a controlului social în general, este realizat, în zilele noastre, mai ales prin tehnici inspirate din dinamica sectelor. Este ideea de bază a textului de mai jos. Termenul englezesc este de “cult” (în sensul de parte a unei credinţe religioase-notaEFG), însă în română uzual este cel de “sectă”, sensul fiind acela al unei  grupări conduse de un lider carismatic, bazată pe condiţionarea, îndoctrinarea membrilor săi, pe menţinerea acestora în interiorul unei “bule de săpun” (balon de săpun-notaEFG) care-i separă de realitate, pe furnizarea de “texte”-standard cu care aceştia sunt învăţaţi să respingă tot ceea ce le contrazice “credinţa”, precum şi pe înfăţişarea unei “ameninţări exterioare” faţă de care membrii sectei trebuie să strângă rândurile.

Autorul descrie şi fenomenul falselor “treziri”,  adică al mişcărilor antisistem care captează membrii pe baza “adevărurilor revelate” doar pentru a-i pune pe un drum înfundat.

Nu, nu este vorba despre o distopie sau o predicţie, nici despre fenomene restrânse, de nişă, ci, în mare parte, despre o practică de control şi condiţionare deja folosite pe scară largă. Să ne gândim numai la ce a însemnat Obama ca stil de lidership politic şi de comunicare (link). Am mai discutat despre tehnicile de ocupare a câmpului cultural, a spaţiului public, despre “câinii de pază” ai puterii reale(link). Am văzut cum suntem consideraţi, noi, drept un popor care nu poate fi condus decât prin  tehnici de manipulare(link), nu prin consens raţional, democratic. Un element care lipsea din acest tabloul era descrierea mai exactă a acestei stranii fanatizări spre care suntem târâţi tot mai mult, atât pe plan global, cât şi local. O fanatizare de tip pseudo-religios, prin care membrii şi simpatizanţi sunt complet rupţi de realitate, în care ataşamentul se manipulează prin tehnici de îndoctrinare agresivă şi de manipulare psihologică.

De pildă, în spaţiul politic, nu de puţine ori “băsiştii” au fost descrişi, pe bună dreptate, ca fiind o grupare de tip sectar, cu toate tehnicile de supunere faţă de liderul suprem aferente, cu tot arsenalul de fidelizare absolută a membrilor săi. De partea cealaltă, şi, ironic, uneori tocmai de către agenţii sectarismului băsist, “Antenele”, mai ales o emisiune de prime time condusă au fost acuzate că manipulează agresiv prin tehnici speciale de îndoctrinare tipice sectelor. De aici şi aerul greu respirabil, şi cvasi-imposibilitatea articulării unui spaţiu al normalităţii, raţional, critic.

Unele secte sunt foarte eficiente şi pentru operaţiuni secrete sau pentru instituţiile financiare, dacă ne gândim la rolul mormonilor şi al scientologilor pentru CIA si FMI.
Nu doar în politică, ci, deseori, şi în cultură se fac resimţite dacă nu tehnici, atunci măcar stări de spirit similare grupărilor religioase. Unii oameni de cultura sunt adevăraţi „guru”, aureolaţi  de o carismă aparte, care reuşesc să controleze o sală întreagă de oameni, ai zice, cu spirit critic, mai abitir decat reuşesc liderii religioşi reali (tandemul Pleşu-Liiceanu e cel mai bun exemplu în acest sens – nota EFG).

Această practică de divizare manufacturată a societăţii şi de control prin folosirea tehnicilor sectelor o vedem la lucru şi în alte zone sensibile – inclusiv în zona bisericii, unde diverşi lideri “trezesc” de zor oameni doar pentru a le programa gândirea în forme rudimentare şi a-i ţine departe de şansa trezviei autentice, întru Adevăr (despre fenomenul falsei treziri am mai scris aici – link). Căci toate formele de rezistenţă, fie ea şi prin gândire liberă, trebuie clonate şi falsificate, confiscate, pentru a elimina resorturile REALE ale rezistenţei lăuntrice, singura veritabilă.”

***
De fapt, nu e nimic nou sub soare.

Cu mai bine de 80 de ani în urmă, unul dintre intelectualii emblematici ai României – Mircea Eliade – scria:

”Nu cred că se află ţară europeană în care să fie atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor”

http://www.cuvantul-ortodox. ro/recomandari/mircea-eliade- a-nu-fi-roman/

A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale; ei nu spun: “Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern”.

Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creaţie artistică şi aşa mai departe.

Unul dintre ei se îndoieşte demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română.  

 Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toţi, dar absolut toţi sunt străini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepţi, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc, au alte argumente. 
Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: “Am sânge grecesc!” sau “Strămoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atât  a frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.

Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi, şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă “Neant! Agonie! 

Zădărnicie!”, cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” şi “viaţa interioară” – acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deştepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial, realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice?

Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a desperării. Şi, pentru că despera-rea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. (…)

Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprie. 

Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea şi Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile şi publicaţiile lui N. Iorga), care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic” în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti.

Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.- subl.EFG) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunţăm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale.

Aceia care desperează de destinul de a se fi născut români judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual, credinţa şi îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditaţiei, pun probleme; pentru un ţăran român nu există îndoială, el crede firesc (aşa cum curg apele, cum cresc florile), fără “probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). (…)

Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur şi simplu.

Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie ruşine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Şestov sau Dostoievski (subl.EFG).
Mircea Eliade – Oceanografie (1934)
(Retipărit în 1991 de Editura Humanitas)


***
Premoniţie sau previziune ?
Eu cred că e „doar” genialitate...


P.S. Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre Richard K. Moore, încercaţi la adresa:

http://cyberjournal.org/, altfel s-ar putea să aveţi surprize. Lucruri interesante puteţi afla şi aici: http://www.fantasticforum.com/ cyberjournal/rkm_index.html.

Sursa: Prof. Valentina Lupu










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu