Soția lui MIHAI ȘORA
Șora a
străbătut un secol întreg:
a fost bun
prieten cu Cioran și cu Eliade,
s-a zbenguit
pe străzile Parisului cu Ionesco,
a fost
studentul lui Mircea Vulcănescu,
a pus de-o
mămăligă în atelierul lui Brâncuși,
a luat zece
la cel mai teribil examen din timpul studenției lui bucureștene, la profesorul
Nae Ionescu, – și l-a luat fără ca profesorul Nae Ionescu să-i pună vreo
întrebare: „Dați-mi carnetul!“, a fost singura propoziție rostită în ziua
examinării;
a audiat
cursurile lui Paul Valéry la Collège de France, ale lui Jean Wahl, Étienne Gilson,
Jean Laporte, Jacques Chevalier și ale altor gânditori remarcabili;
a trăit sub
ocupația nazistă în Franța, unde se afla în perioada doctoratului, – și unde,
fără îndoială, ar fi rămas pentru tot restul vieții dacă nu ar fi avut ideea de
a reveni acasă, în 1948, după zece ani de absență, într-o excursie organizată
de Frontul Național Român (niște comuniști mai spilcuiți, cu fluturi în cap și
idealuri „neîntinate“), – excursie în urma căreia a fost sechestrat și obligat
să rămână în România totalitară, din ordinul Anei Pauker.
Mihai Șora a
pus țara la cale în salonul parizian al Elenei Văcărescu;
i-a strâns
mâna lui George Enescu și l-au trecut fiorii, amintindu-și apoi de domnișoara
Moldovan, profesoara lui de pian care îi dădea cu rigla peste degete dacă
greșea o notă;
a stat cu
sufletul la gură când, la Radio Londres, Generalul De Gaulle a pronunțat prima
alocuțiune către poporul francez ocupat, în 18 iunie 1940;
a intrat în
Rezistența franceză (în vreme ce Mariana Șora, prima lui soție, îl credea la
bibliotecă, studiind cu sârg opera lui Pascal);
a publicat,
în 1947, la editura Gallimard, cartea 'Du dialogue intérieur. Fragment d’une
anthropologie métaphysique', carte despre care cele mai strălucite minți ale
vremii aceleia au spus și scris numai de bine [Étienne Gilson: „Un asemenea
filosof se naște o dată la o sută de ani.“ Gilson nu avea cum să știe, așa că
voi completa eu acum: „Și trăiește peste o sută de ani.“];
a refuzat
cetățenia franceză (care i-a fost propusă imediat după apariția cărții la
Gallimard), și a refuzat-o dintr-un fel de patriotism naiv, atașament față de
originile lui bănățene și dor sfâșietor după Moșul lui din Feneriș, – bunicul
patern;
a făcut trei
copii (în care nu se regăsește)
și
NU !,
nu a avut
nici o idilă cu Ana Pauker (cum spun câțiva nesăbuiți),
nu a dat
niciodată mâna cu Ceaușescu,
a fost urmărit
de Securitate (din 1948 până în 1989, ceea ce face din el cel mai longeviv
urmărit),
a citit
multe cărți,
a scris (mai
puține decât a citit),
a revărsat
peste lume „Biblioteca Pentru Toți“, când să fii editor – în înțelesul deplin
și autentic al cuvântului – era un act de curaj: „Ești nebun!“, i-au spus, în
anii ’60, toți prietenii. „Cum crezi că o să te lase ăștia să publici așa
ceva?“,
iar „ăia“
l-au lăsat,
și așa a
apărut Marcel Proust în limba română, în 80175 (optzeci de mii o sută șaptezeci
și cinci) de exemplare broșate, pe când bolșevici semi-analfabeți erau la
putere și cenzurau tot ce se publica;
a fost, după
Revoluție, primul și singurul demnitar care și-a dat demisia la Mineriade,
primul și singurul demnitar care s-a ridicat, în iunie 1990, din fotoliul
generos pe care-l ocupa în Ministerul Învățământului, și a coborât până jos,
până jos de tot, la nivelul solului, în Piața Universității, ca să vadă cu
ochii lui ce se întâmplă cu studenții, de ce și de cine sunt bătuți și tratați
inuman;
a fost
singurul demnitar care, în zilele acelea tulburi din iunie 1990, s-a retras
definitiv din politică: pentru că nu putea sta la aceeași masă cu politicienii
vremii, nici nu putea fi cumpărat de unii sau de alții.
Mihai Șora a
fost bărbatul care, la 98 de ani, a avut tăria, în fața lumii întregi
(neauzitor de vorbe nedrepte), s-o ceară în căsătorie pe femeia iubită,
iar ea a
spus „da“ (de fapt, ea a spus „DAAAAA“).
Mihai Șora
a iubit,
a iubit,
a iubit.
Mihai Șora
iubește.
Și nu a urât
niciodată pe nimeni.
Nu urăște.
Nici chiar
pe cei care i-au schimbat cursul vieții, l-au persecutat, l-au batjocorit, l-au
furat, l-au călcat în picioare, i-au scufundat corăbiile și i-au spulberat
proiectele.
Da, Mihai
Șora a trecut prin toate acestea și prin multe altele, în cei o sută de ani ai
săi;
a cunoscut
mii de oameni, – unii mai interesanți, mai geniali, mai grozavi decât alții.
Sau mai puțin grozavi, mai puțin geniali, mai urâți, mai urâței.
Dar Mihai
Șora nu este „doar“ atât.
Mihai Șora
este omul care primește pe oricine în casa lui, cu brațele deschise, – când nu
sunt sparte țevile de la baie sau de la bucătărie și nu este inundat tot
apartamentul 19 de la etajul 3 al blocului ponosit din strada Jules Michelet,
numărul 15-17, în care locuiește din anii ’50. Mihai Șora deschide ușa oricui,
îi face oaspetelui o cafea la ibric, îl poftește în salon, pe canapeaua
înfundată de atâtea așezări; apoi stă și ascultă, ascultă, ascultă…, ascultă
tot ceea ce oaspetele are să-i spună despre el, despre sărăcia și nevoile și
neamul lui. Și mulți s-au perindat, de-a lungul timpului: mai vorbăreți sau mai
timizi, mai insolenți ori neșlefuiți, în căutarea unui maestru, a unui prieten,
a unui sfat, a unei vorbe bune; mulți l-au iubit, unii l-au părăsit, alții l-au
trădat.
Mihai Șora
este omul care visează să ajungă sub cascada Niagara și „să-i cadă apa-n cap.“
(Și unde nu a ajuns până acum, pentru că nu are nici viză pentru Americi, nici
dolari pentru avion).
Mihai Șora
este omul care îi cântă iubitei cântecelul cu ♫ lighida li domba logoda li hendri♫, cum niciun om de pe Pământ nu i-a cântat vreodată unei iubite. (...)
Mihai Șora
este fiul preotului ortodox Melentie și copilul care a visat să ajungă în Țara
Sfântă; iar bunul Dumnezeu i-a îndeplinit visul: la 97 de ani.
Mihai Șora
este omul care poartă cămăși roșii pentru că roșul este culoarea vieții și
pentru că Roșia Montană.
Mihai Șora
este cetățeanul care, la 98 de ani, sărea în Piața Universității și striga:
„Cine nu sare nu vrea schimbare“. Iar, la 99, suferea profund și în tăcere din
cauza tragediei de la Colectiv.
Mihai Șora
este omul care, atunci când primește o decorație la Palatul Cotroceni, rămâne
așezat în timp ce se cântă imnului național: din solidaritate cu Domnul Neagu
Djuvara, coetaneul său. (...)
Mihai Șora
„rabdă îndelung, este plin de bunătate, nu știe de pizmă, nu se laudă, nu se
trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de
mânie, nu pune la socoteală răul“.
Mihai Șora
„nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr“.
Mihai Șora
este o cumințenie a Pământului.
O cumințenie
în carne și oase, pe care niciun Guvern din lume nu ar putea vreodată pune un
preț, căci Mihai Șora este de neprețuit.
Mihai Șora
este iubitul meu și este soțul meu. (...)”
Filosoful
s-a cununat civil, sâmbătă, într-un cadru restrâns și discret, cu scriitoarea
de 42 de ani, Luiza Palanciuc. Andrei Pleșu a fost unul dintre martorii
evenimentului
O atmosferă
de o discreție absolută a învăluit evenimentul care îl are ca protagonist pe,
probabil, cel mai strălucit intelectual
român al momentului: filosoful Mihai Șora s-a căsătorit civil, la vârsta de 98
de ani, cu scriitoarea de 42 de ani Luiza Palanciuc. Doar câteva persoane
foarte apropiate le-au fost alături celor doi. Printre ei, Andrei Pleșu, legat
de Mihai Șora printr-o veche prietenie. De altfel, cei doi au fost și colegi de
cabinet (Pleșu ca ministru al Culturii, Șora ca ministru al Învățământului) în
guvernul Petre Roman.
O cunoștință
veche
În decembrie
2011, Mihai Șora a rămas văduv. Soția sa, scriitoarea Mariana Șora, a murit la
vârsta de 94 de ani, lăsând în urmă o căsnicie lungă de 72 de ani (se
căsătoriseră în ianuarie 1939) și trei copii: Andrei, Sanda și Tom. Mihai Șora
și Luiza Palanciuc se cunoșteau de mai multă vreme. Poetă, eseistă și
traducătoare, dar preocupată și de filosofia politică, împărțindu-și viața
între Paris și București, Palanciuc este unul dintre cei mai importanți exegeți
ai poetului de origine român Benjamin Fondane (B. Fundoianu), mort gazat la
Auschwitz în 1944.
Împreună cu
Mihai Șora și Emil Stratan, Luiza Palanciuc fondează în 2010, excelenta revistă
„Academia de poezie”. Anterior, Șora îi acordase scriitoarei născute în 1972,
la Focșani, o serie de interviuri memorabile.
Elev al lui
Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu
Născut în
1917, fiu de preot ortodox, i-a avut ca profesori la Universitatea București,
unde studiază filosofia, pe Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, iar asistent pe
Mircea Eliade. Plecat la Paris, face greșeala să se întoarcă în țară, în 1948.
Este fondatorul celebrei serii Biblioteca pentru toți.
Autor:
Adrian Pătruşcă
Sursa: Prof. Valentina Lupu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu