sâmbătă, 18 martie 2017

SPITALUL - de Nicolae Paulescu 1860 - 1931






PREZENTARE

„Numele de Paulescu este al unui om care a trait cu toata evlavia si frica de Dumnezeu. Un nume mare pentru romani, in special pentru tineretul de astazi, azi cand a disparut notiunea de neam, de elita a neamului nostru.

– Paulescu ramane pentru noi unul din cei mai mari ctitori ai valorilor nationale si crestin–ortodoxe. A fost persecutat toata viata. Dupa 2 ani de studii stralucite in Franta, desi a fost rugat sa ramana la catedra de fiziologie a facultatii din Paris, a refuzat spunand ca „ma duc sa lucrez in tara mea”. Venit in tara a fost supus persecutiei toata viata, pana la moarte. In permanenta s-a situat de partea adevarului si nu a facut niciun compromis, a taiat in carne vie.

– Cand ati auzit de Paulescu, in inchisoare sau dupa ce ati iesit din inchisoare?

– Nu, inainte de inchisoare. Eram inca la Manastirea Durau cand il citeam pe Paulescu. 

Eram foarte curios sa-l cunosc pe omul acesta. Prima carte pe care am citit–o era aceasta, Spitalul, o carte care a facut furori in toata tara. Cel mai adanc ateu, daca o citeste vine la credinta si se pune pe metanie.“ - din interviul cu Parintele arhimandrit Iustin Parvu, 21.11.2010 – Manastirea Petru Voda)
 




Profesorul Nicolae Paulescu s-a născut în Bucureşti în 1869, făcându-şi studiile în acelaşi oraş. Fiziolog de geniu, el a devenit pasionat de studiul secreţiei interne a pancreasului încă de la vârsta de 21 de ani, moment în care studiile în domeniu se aflau la un nivel destul de primitiv, legătura acestor secreţii cu teribilul diabet nefiind elucidată.

Dacă primele studii asupra pancreasului le-a efectuat la Paris, reve-nirea în ţară se pare că i-a deschis orizonturi noi, în 1916 el efectuând primele experimente pe baza extractelor pancreatice la Bucureşti.

Din păcate, munca i-a fost întreruptă de evenimente care aveau să marcheze atât atitudinea faţă de politică, cât şi viitorul întregii naţiuni: Primul Război Mondial şi ocuparea ţării de către Puterile Centrale. Să nu uitam că după înfrângerea românilor la Turtucaia, C. Argentoianu a prevăzut dispariţia încrederii românilor în sistemul de partide, numind acest sentiment chiar „ura împotriva partidelor”. Iarna dintre 1916 şi 1917 a fost poate cea mai nefastă din istoria României: ţara era ocupată, molimele făceau ravagii, iar perspectivele erau dintre cele mai sumbre.

Acest scurt excurs istoric are rolul de a schiţa contextul în care medicul şi cercetătorul român era constrâns să îşi desfăşoare activitatea. Este uşor de înţeles de ce discursul naţionalist, antisemit şi autoritarist al unor personalităţi ale epocii, precum profesorul A. C. Cuza, a atras mulţi intelectuali şi spirite luminate care, efectiv, nu vedeau altă soluţie. 

Din 1920, ascensiunea lui Corneliu Zelea Codreanu şi ameninţarea invaziei bolşevice nu au făcut decât să acutizeze aceste tendinţe. Să ne aducem aminte şi semnalele de alarmă pe care viitorul Căpitan le trăgea în privinţa bolşevizării Universităţii din Bucureşti şi pierderii de teren pe care spiritul naţional, patriotismul o înregistrau.

Pentru a reveni la activitatea doctorului Paulescu, succesele incontestabile legate de descoperirea „pancreinei” îi deschideau acestuia calea către realizări fără precedent. În 1921, profesorul Nicolae Paulescu descoperă insulina (un hormon secretat de celulele endocrine ale pancreasului, folosit cu rezultate notabile în tratarea diabetului, având ca efect scăderea glicemiei). Dincolo de această realizare, aplicarea tratamentului la fiinţele umane se lovea de factori neprevăzuţi - câinii folosiţi la experimente mureau din cauza scăderii dramatice a glicemiei - studiile trebuind continuate şi perfecţionate pentru stabilirea unui tratament eficient. Din păcate pentru autorul nostru, cei care au pus la punct procedeul au fost cercetătorii de la Institutul Carolina. Cu toate că Paulescu descoperise, după cum am arătat insulina în 1921, laurii gloriei i-au fost refuzaţi - Doctorul Frederick Grant Banting şi profesorul John James Richard MacLeod, de la institutul menţionat mai sus, au primit în 1923 Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei. Această cruntă nedrep-tate se pare că a accentuat implicarea doctorului Paulescu în politica naţionalistă. Rezultatele muncii sale de-o viaţă fuseseră adjudecate de alţii. O teză destul de credibilă în opinia noastră este aceea potrivit căreia refuzul Premiului Nobel ar fi avut ca motiv tocmai implicarea în politică a cercetătorului român, animat de o neţărmuită dragoste şi un devotament fără precedent faţă de greu încercata sa patrie, intrat însă în vizorul factorilor de influenţă globali care lucrau la destabilizarea României şi propovăduiau cosmopolitismul.

Adoptând o poziţie radicală, de medic al trupului dar şi al sufletului, profesorul Nicolae Paulescu nu s-a mulţumit niciodată cu satisfacţia vindecării bolilor cărnii. Pentru el sufletul era mai important, iar medicul creştin avea datoria spirituală de a-l trata şi pe acesta. Şi în acest sens, Paulescu a fost un precursor, depăşindu-şi cu mult contemporanii. Astăzi, această abordare complexă este îmbrăţişată în toate ţările civilizate, chiar dacă latura profund creştină a fost abandonată în beneficiul unor aiureli psihanalitice care au dus, după cum se vede, la legiferarea unor barbarii precum eutanasia.

În cartea de faţă ni se înfăţişează mentorul Nicolae Paulescu. Chiar dacă atitudinile sale politice pot părea revolute, ele nu trebuie judecate prin prisma comodă a sentinţei istorice retroactive. Susţinător al lui A. C. Cuza, simpatizant legionar, Paulescu rămâne unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă români, iar opera sa trebuie cunoscută şi citită în totalitate. Nu avem a ne ruşina de teoriile politico-religioase ale unui om care ne-a adus, în epoca sa, pe cele mai înal-te culmi ale cercetării medicale. Ar trebui atunci să ne ruşinăm şi pentru că a descoperit insulina şi pentru că suntem români, ori acest lucru nu e cu putinţă. Opiniile antisemite şi naţionaliste exprimate aici de Paulescu fac parte integrantă din opera sa şi sunt rezultatul dezamăgirii faţă de o politică naţională falimentară şi de un furt intelectual interna-ţional. Să nu uităm că într-o epocă imediat anterioară, în Franţa, Drumont scrisese La France Juive, iar Michelet se situa pe poziţii antisemite care depăşeau tot ceea ce se scrisese până atunci, că în Germania, August Rohling devenise o celebritate prin Evreul după Talmud ş.a.m.d. Acesta era curentul politic al epocii, iar dato-ria noastră este aceea de a ne informa şi a-l înţelege.

Spirit profund religios, Paulescu a militat pentru viaţa în duhul şi legea Evangheliei, singura care poate scăpa din imperiul patimilor, al degenerării morale şi trupeşti. Revolta sa faţă de incompetenţa şi orbirea clasei politice româneşti l-a dus la opinii adesea extreme, dar care îi aparţin în totalitate şi ca atare trebuie respectate. Marele profesor Nicolae Paulescu şi-a adus o contribuţie hotărâtoare şi în alte domenii ale medicinii, multe dintre descoperirile sale fiind însă ignorate (de exemplu operaţia asupra hipofizei se numeşte în orice dicţionar Procedeul Paulescu - dar cine mai are timp să îşi aducă aminte?), recunoştinţa care i se cuvine fiind ocultată. Nicolae Paulescu s-a stins din viaţă în 1931, la vârsta de 62 de ani, scăpând de durerea de a cunoaşte bolşevizarea Româ-niei. Noi, cei de azi, trebuie să îi fim recunoscători şi să ne ferim cu umilinţă creştină de condamnări conjuncturale, de judecăţi care nu ne-ar face cinste.

Editura

Sursa
SPITALUL, CORANUL, TALMUDUL, KAHALUL ŞI FRANCMASONERIA de Dr. Nicolae Paulescu
Prof. Valentina Lupu









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu