miercuri, 12 octombrie 2022

Grid Modorcea - Exorcizările lui Elton John

 




Exorcizările lui Elton John

Grid Modorcea, Dr. în arte

12 Octombrie 2022

 

Nu filmul, evoluția/involuția lui, se află la originea stilului crazy, ci muzica, în special muzica rock, care a produs cele mai sălbatice manifestări muzicale ale secolului 20. Începând cu Elvis Presley, numeroase trupe și-au manifestat nebunia, într-o concurență care a dominat viața planetei. Sigur, muzica modernă a acestor trupe este foarte complexă, de la genul baladesc la cel simfonic, pe care l-au dus la apogeu moguli ca Jay-Z și Kanye West, rapperi ai stilului R&B. Nimeni nu a rămas indiferent la manifestarea unor formații ca „The Beatles”, „Queen”, „Metallica”, „The Rolling Stones”, „Pink Floyd”, „Led Zeppelin” sau „Phoenix” în România.

 

Manifestarea în grup s-a dovedit esențială în dezvoltarea stilului crazy, dar de cele mai multe ori aceste trupe se formau în jurul unui star. El magnetiza opinia tuturor și influența mișcarea trupei, evoluția muzicii, inspirația, ca și baza ei, realizată de textieri anume, specializați. Cuvintele erau tot atât de importante ca și notele. Melodiile deveneau hituri și prin ideile lor textuale, prin versuri memorabile, cântate la unison de mii și mii de spectatori, care participau la megaconcerte, apoi discurile și alte mijloace media făceau restul afacerii, cucereau milioane de oameni de pe tot pământul.

 

Starul Freddy Mercury, a cărui nebunie muzicală se împletea cu patima drogului și a sexului a sfârșit în homosexualitate, în boală și moarte. Nu altfel s-au petrecut lucrurile și cu starul american Michael Jackson, mort în urma unei supradoze.

 

Un caz la fel de ieșit din comun, dar asemănător cu cel al lui Mercury, este cel al lui Elton John, care însă a reușit să evite sinuciderea sau auto-condamnarea la moarte, așa cum aflăm din filmul „RocketMan (2019). Poate și pentru că filmele dedicate acestor două fenomene ale muzicii mondiale au fost realizate de același regizor, Dexter Fletcher, format la școala lui Guy Ritchie, unde a jucat ca actor în filmul „Lock, Sock & Two Smokings Barrels”. Prezența sa în topurile filmului englez este impresionantă. El a regizat filme de referință ca „Sherlock Holmes 3” și „Eddie the Eagle”, avându-l în rolul principal, al unui schior olimpic, pe Taron Egerton, care îl interpretează și pe Elton John. Trebuie precizat că regia filmului despre Mercury a fost preluată de la Bryan Singer. Cum vedem, rolurile de regizori și actori se împart în familie, cam aceeași generație devine o nouă echipă cinematografică, un nou simbol al avangardei.

 

Oricum, filmul „RocketMan” ne arată incredibilul, viața total anormală, scoasă de pe fix, a unui talent muzical, care a trecut prin bolgiile infernale ale alcoolului, drogului, prostituției și extravaganței. Până a se potoli, până a devenit Elton John al zilelor noastre, un om așezat, care n-a mai turnat în el de zeci de ani picătură de alcool, care și-a făcut o fundație de ajutorat bolnavii de SIDA, până a deveni, deci, un om normal, respectat de toată lumea, el a fost total crazy.

 

Nu cred că a fost în istoria muzicii un alt om care să trăiască atât de periculos, să-și bată joc de viață, să experimenteze pe pielea lui toate excesele, să fie plin de sălbăticie, să nu cunoască limită în dezmăț, ca și cum pierderea uzului rațiunii era misiunea sa pe pământ.

 

Și Mozart a avut evadări dintr-o existență prea rigidă și controlată, întâi de tatăl său, apoi de curtea regală. La regulile anchilozate impuse de Salieri et co., el reacționa cu sălbăticie, evada și mergea și se distra în grup. El se răsfăța, râdea și cânta nebunește. Însă muzica lui nu era de loc ușoară, baladescă, înfiorată de sentimente și de versuri lirice, precum muzica lui Mercury sau Elton. Plus că viața din secolul al XX-lea nu se compara cu aceea din secolul al XVIII-lea. Omenirea a adăugat la istoria ei un comportament tot mai sofisticat și mai deșănțat. Destrăbălarea și dezmățul treceau de la viața privată la muzică, o muzică specială, care îi seamăna, adică la fel de nebună.

 

Tot ce vedem că face Elton în „RocketMan” nu este normal. Mozart a avut un tată autoritar, pe Leopold, așa cum Elton John a avut-o pe mama lui, o femeie ca o lamă de brici, necruțătoare cu el chiar și când a devenit superstar, personaj remarcabil interpretat de fiica celebrului Ron Howard, Bryce Dallas Howard. Cred că personajul creat de Fletcher-Egerton nu poate fi comparat cu nimeni, el îi întrece pe toți în excese extravagante, în obiceiuri și comportament crazy.

 

Unii au taxat acest film ca fiind o non-ficțiune romanțată, un basm despre un personaj (creat de Taron Egerton) capabil să șocheze mereu, așa cum o făcea în viață legendarul cântăreț în urmă cu 40 de ani. Dexter Fletcher, cel care prelua de la Bryan Singer regia filmului „Bohemian Rhapsody”, despre Mercury, combină documentarul cu show-ul musical de tip Broadway. Formula pe care o propune Dexter Fletcher nu e prea departe de aceea din „Bohemian Rhapsody”, de musical cu elemente fantasy, axat pe o epică pitorească, având contraste, și farmec, dar și excese greu de suportat.

 

Categoric, „RocketMan” este un film musical pentru că Taron Egerton, cu impresionante calități vocale, are multe părți cântate în film, prin care leagă secvențele între ele, care duc acțiunea mai departe. Dar nu aceste părți cântate te șochează, formula e veche, de pe vremea „Umbrelelor din Cherbourg” (1964), ci manifestările voit anormale ale personajului, exorcizarea demonilor interiori ai lui Elton, așa cum este în special secvența în care el îl întruchipează pe Lucifer, un Lucifer roșu, descurcându-se greu cu aripile enorme, când la un moment dat pare un înger căzut.

 

Desigur, Fletcher nu se abate de la datele istorice, de la momentele care l-au format pe Elton, el reconstituie cu migală pașii care au dus la explozia acestui star, devenit încă de atunci, de la prima sa afirmare, o legendă. Dar necesitățile afective îl duc pe regizor la anumite licențe poetice. Bunăoară, melodiile compuse de Elton John nu apar în film în ordinea cronologică a lansării lor, fiindcă Fletcher nu a urmărit latura exterioară a evenimentelor, ci latura interioară, felul cum l-au influențat anumite melodii, cum i-au rotunjit personalitatea. Decorurile, costumele, implicit imaginea filmului prevalează față de muzică. Sunt fenomenale, parcă ar fi rupte din imponderabilitatea mișcărilor realizate de acrobații de la Circ du Soleil. Dar cu toate licențele spectaculare, realizatorii reușesc să rămână fideli spiritului evenimentelor care au avut loc și mai ales modului în care acestea s-au reverberat în sufletul genialului și extravagantului muzician, ale cărui apariții veneau din altă lume, din basm, din fantezii coregrafice.

 

Aici este cheia viziunii, în concepția metaforică privind raportul dintre real și fictiv, întrepătrunderea acestor planuri, când se fac subtile treceri de la planul real la cel imaginar sau de-a dreptul oniric, care au darul să-l facă pe spectator co-participant la acțiune, el trebuind să-și imagineze dacă povestea este reală, cronologică, sau imaginară, atemporală. Splendid acest balans, această ambiguitate, care fac ca publicul să leviteze, cum au spus chiar martorii direcți, la memorabilul concert dat de Elton John în legendarul club „The Troubadour” din LA (prima reprezentație pe teritoriul american a britanicului), un concert care amintește de finalul din „Bohemian Rhapsody”. Din această formulă ambiguă a felului cum sunt folosite convențiile face parte și ideea „copilul interior”. Adesea, cântărețul adult are proiecții în trecut, în copilăria sa, și, mai ales când e singur, are întâlniri cu imaginea sa. Acest „copil interior” îl obsedează, îi apare mereu în cale, e îmbrăcat ca un om matur, e mereu nemulțumit de ce face Elton, ca abia în final să se lase îmbrățișat de el, să se împace! Întoarcerea omului matur în copilpărie pare a fi fost salvarea lui Elton John de la autodistrugere. Când a avut nevoie, la momente de răscruce, copilăria i-a dat un echilibru interior, care l-a adus mereu cu picioarele pe pământ.

„RocketMan” oferă divertisment, spectacol și emoție, la cote de nebunie. Nebunia este chiar nota lui, fiindcă se urmărește să se obțină numai efecte cât mai crazy, de o mare densitate. Taron Egerton joacă memorabil (și oferă propriile interpretări ale melodiilor celebre ale lui Elton John), filmul are suflet și reușește să ne facă până la urmă să îl acceptăm pe Elton, să ne atașăm de personaj, fiindcă inițial îl respingem, nu-l înțelegem. E greu să înțelegi un om care vrea să se sinucidă tot timpul, care dă cu piciorul la succes de dragul sticlei de alcool, de care nu are voința să se despartă.

 

Te șochează atâta prostie, dar uneori apare la Elton și un simț al ridicolului, când nici el nu se înțelege pe sine, e total dezorientat de costumele cu care este împopoțonat, acestea fiind demonstrații regizorale de stil naiv, explicit. Este foarte atent analizat personajul Elton John, răspunderea lui Fletcher fiind uriașă, căci muzicianul trăiește și pentru regizor a fost un mare pariu să atace un asemenea subiect delicat.

 

Avea nevoie Elton John de acest film, care să-i amintească trecutul, așa cum a fost? Parcă a fost realizat la comanda mamei lui Elton, să-l arate în toată goliciunea, de care ar trebui acum, azi, să se rușineze. De atâtea ori, dezmățul, bețiile, drogul erau să-l omoare. Nu avea acest drept, să-și bată joc de geniul care i s-a dat, să trăiască bezmetic, fără Dumnezeu!

 

Cu o mamă rece și un tată absent, micuțul Reginald Dwight (viitorul Elton John) este susținut doar de bunică. Băiețelul are o memorie și un simț muzical excepționale, putând reda la pian fragmente muzicale auzite pentru prima dată. Ca Mozart. Filmul îl urmărește pe Elton pornind din orășelul Pinner, de-a lungul drumului spre succes, dependență și suferință, iar pe parcurs îi vom cunoaște și pe managerul și iubitul John Reid (jucat de Richard Madden, într-un rol cu multe fațete, similar cu partenerul lui Mercury!), cât și pe legendarul compozitor de versuri Bernie Taupin (Jamie Bell), cu care a colaborat timp de 50 de ani, ba i-a fost asociat și confesor, iar de multe ori judecător. Oricum, Elton declară că fără Bernie nici nu ar mai fi trăit. Dovadă că ei au obținut un premiu Oscar pentru melodia „I’m Gonna Love Me Again”. Cântec care a obținut și Globul de Aur. Ca și Taron Egerton.

 

Filmul se ocupă de prima parte a vieții lui Elton John, până la ieșirea lui din tunelul demonic. Premiera lui a avut loc la Festivalul de la Cannes, unde a participat și Elton John, care a plâns, așa cum a declarat Bryce Dallas Howard, aflată în apropiere de muzician. El a semnat și producția peliculei. Așa cum aflăm din genericul final, Elton John a rămas unul dintre cel mai bine vânduți artiști ai tuturor timpurilor, cu 38 de discuri de aur și 31 de platină și peste 50 de hituri. El deține recordul pentru cel mai bine vândut single al tuturor timpurilor, „Candle in the Wind” (1997), care s-a vândut în peste 33 de milioane de copii. În 1992, Elton a înființat fundația Elton John AIDS Foundation, care este în prezent una dintre cele mai importante organizații non-profit ce luptă împotriva HIV/SIDA.








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu