MEMORIILE
UNEI CAPRE
ÎN SÂMBURELE EI Suferința nu este ceva
care să aparțină, în întregime, anatomic medicinei, ci suferința în sine depășește
sfera definiției cu care ne-am obișnuit. În sâmburele ei, ea are cu totul și cu
totul alt orizont.
Spuneam de nu știu câte ori cât de subtilă
și capabilă celor mai subțiri nuanțe se pretează limba română.
Ne-am propus să ne ocupăm de două teme
dragi filosofiei și religiilor lumii și anume sămânța/oul și cercul.
Pornind de la cercul vulturului ca prototip
al zborului sfânt, trecând prin pivnițele pline de diferite ”tării” ale gândului
strigând barbarului un ”noli tangere circulos meos” - libertate, ocolind cercul
născător de circ ”circus”, cerc,arena rotundă, apoi fatalitatea cosmică din
filosofia hindusă, ajungem pe unde numai aripile limbii române te pot duce.
La prima vedere ”încercarea” este acțiunea
de a verifica un lucru, etimologic ducându-ne la ”in+circare”. Cum așa? Fiecare
lucru care poate fi cunoscut cu simțurile noastre, și chiar cele care există,
dar sunt noțiuni abstracte care ne depășesc cunoașterea noastră de verificare
practică, orice lucru are o sferă a lui, sau un fel de cerc pe circumferința
căruia sunt însușirile lui, deci orice lucru pentru a fi cunoscut ne forțează
să-i spargem zidurile de ”circus”/cerc și să intrăm în arena lui pentru a ne
lupta să-l cucerim. Verbului ”cognosco” nu prea îi place de noi oamenii, cauza prostiei
noastre constând în aroganța acestui satrap care cu toată mândria noastră care
ne crește în bătătură nu prea ne dă like pe facebook, iar uneori văzându- ne și
proști și leneși ne blochează, pur și simplu. Tare e viclean acest vulpoi
bătrân! Un lucru nu poate fi cunoscut până nu îl cuprinzi (avez-vous compris?).
”Cognosco” se uită la vărul primar ”comprehendere”
și-i face cu ochiul.
Ai îmbrățișat? Treci mai departe.
Deci, fiecare lucru are o anumită arenă a
circului în care trebuie să te lupți. Cea mai grea este îmbrățișarea ca sfârșit
al săvârșirii. Dar sunt anumite lucruri mai dificile. De exemplu, moartea. Și
moartea are cercul ei. Ce e în sine moartea?
Neant? Ai vrea tu să scapi așa de ușor! Ce
e în sine, întreabă tainele oului primordial și noaptea de trei zile ale
seminței. Dacă Ivan Turbincă nu și-a făcut treaba bună cu turbinca și a slobozit-o
spre noi, apoi ne trezim cu moartea, că vrea și ea să cunoască, să ne cunoască
mai de aproape că tot timpul o purtăm în cârcă. Și atunci moartea încearcă ( in
circare) să intre în interiorul cercului ( circus) nostru.
În vechea limbă română, atât de plastică
și plină de sevă, vorbim de ”încercări” care se abat asupra cetății noastre,
necazurile care sună din trâmbiță pârându-ne morții pe unde suntem mai slabi cu
zidurile.
Am grămădit în capul meu prost tot felul
de cuvinte străine, dar cele românești îmi sunt atât de dragi că, vorba lui
Noica, pe unele îți vine să le mângâi. Pe altele le văd atât de adânci că îmi
amintesc de un film SF în care vehiculul de transportare în spațiu și timp din
afară apărea cât o cabină de telefon, iar înlăuntru era atât de mare că îți
satisfăcea orice cerință spațială, inclusiv miraculoasele motoare. Dar cele mai
dragi îmi sunt cele care au trupul din tăcere, care nu este o lipsă de cuvinte,
ci limbajul celor îndrăgos-tiți când buzelor li se dă adevăratul sens de
îndumnezeire.Pentru că Dumnezeu e în noi, nu în mijlocul cercului, ci pe tronul
de spirală al inimii.
DUMITRU ICHIM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu