Diplomația
românească în lupta pentru independență deplină a țării
Col.
(r) Dr. Gheorghe Cristache
24
Decembrie 2023
Problema neatârnării la români este tot atât de veche
ca şi statul român însuşi. Începuturile organizării politice în arealul
carpato-dunărean şi constituirea statelor medievale româneşti sunt asociate în
chipul cel mai strâns cu lupta de emancipare politică. Primele formaţiuni
politice româneşti semnalate din secolele IX-X pe întregul spaţiu
carpato-dunărean, au avut de înfruntat invaziile şi cuceririle străine.
Populaţia autohtonă, organizată în obştile teritoriale, numite de Nicolae Iorga
Româniile Populare, ducatele şi voievodatele, au fost nevoite să reziste în
faţa cotropitorilor. Ele au fost obligate să se apere şi să atenueze, dacă nu
să stăvilească, şocul invaziilor pornite din stepele Asiei centrale sau
nord-pontice.
La începutul secolului al X-lea, ducatele şi
voievodatele româneşti din Transilvania au fost confruntate cu primul val al
cuceririlor maghiare. În secolele XII-XIII, cucerirea maghiară se consolidează
în Transilvania. Totuşi, regii unguri au fost nevoiţi să respecte structurile
autohtone.
Voievodatul Transilvaniei îşi va păstra
individualitatea în cadrul regatului maghiar până la prăbuşirea acestuia în
1526. Regalitatea maghiară, încercând să-şi extindă dominaţia dincolo de
Carpaţi, s-a lovit de rezistenţa formaţiilor româneşti. În conflictul armat cu
coroana arpadiană, din 1277, Litovoi cade în luptă. Fratele său Bărbat, luat
prizonier, se răscumpără şi păstrează mai departe stăpânirea ţării. Conflictul
cu coroana arpadiană a continuat. Basarab I - Întemeietorul - obţine o
strălucită victorie la Posada (1330) împotriva trufaşului Carol Robert.
Victoria de la Posada a consacrat independenţa Ţării Româneşti.
În perioada medievală, lupta pentru neatârnare şi de
emancipare a cunoscut dimensiuni noi. Apariţia primejdiei otomane la Dunăre a
impus domnilor români să regândească fundamental politica externă. Aşa s-a
născut ideea alianţei antiotomane dintre ţările române. Primul înfăptuitor a
fost Iancu de Hunedoara, care a obţinut numeroase victorii antiotomane,
culminând cu victoria de la Belgrad din 1456.
Lupta de neatârnare s-a întruchipat şi a purtat numele
lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, a strălucit sub Ştefan cel Mare, Petru
Rareş, Radu de la Afumaţi şi Mihai Viteazul.
Înţelepciunea diplomaţiei româneşti s-a concretizat în
realizarea unor tratate care să asigure succesul luptei şi menţinerea
neatârnării. Astfel, la 7 martie 1395, Mircea cel Bătrân şi Sigismund de
Luxemburg încheie la Braşov primul tratat de alianţă antiotomană din sud-estul
Europei medievale. Poziţia de deplină egalitate între cele două părţi era un
succes al diplomaţiei româneşti. Domnitorului român îi erau recunoscute
titlurile de duce de Făgăraş şi de ban de Severin, contestate anterior de
regele Ungariei.
Şirul lung de victorii împotriva Imperiului Otoman se
explică nu numai prin tactica de luptă: pustiirea teritoriului în calea
cotropitorului, hărţuirea duşmanului, atacurile prin surprindere, ci şi prin
politica înţeleaptă de constituire a unui bloc comun antiotoman.
Încercările de alianţă antiotomană au fost multe.
Merită să fie amintită alianţa dintre Dimitrie Cantemir şi Petru I din 1711.
Tratatul semnat preciza că râul Nistru este drept graniţă dintotdeauna a
Moldovei (art.XII şi XVI). Reţine atenţia formularea. Graniţa Moldovei pe râul
Nistru nu era doar din 1711 ci dintotdeauna. Mai mult decât atât, prin tratat
Rusia se angaja să respecte şi să apere râul Nistru drept graniţă dintotdeauna
a Moldovei. Evident, era un mare succes al diplomaţiei române. Ce păcat că lucrurile
nu au rămas aşa pentru totdeauna.
Regimul fanariot a marcat o substanţială limitare a
autonomiei ţărilor române. Mai grav, Poarta a cedat Imperiului habsburgic
nordul Bucovinei (1775), iar Rusiei ţariste, teritoriul românesc dintre Prut şi
Nistru numit Basarabia (1812). S-a produs un adevărat act tâlhăresc între
Austria, Rusia şi Imperiul Otoman. Turcia nu avea dreptul să cedeze teritorii
ce nu-i aparţineau. Ea nu a fost niciodată suverană asupra ţărilor române. Nu
avea dreptul să cedeze aceste teritorii. Capitulaţiile nu-i confereau decât dreptul
de suzeranitate.
Domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, s-a împotrivit
furtului neruşinat – răpirea Bucovinei de Nord. Îndrăzneala sa l-a costat
viaţa. A fost ucis de trimişii sultanului la Iaşi. Jaful teritorial a arătat
necesitatea apărării autonomiei, dar şi transformarea ei în independenţă
deplină.
Unirea Principatelor Române, de la 24 ianuarie 1859, a
însemnat un mare pas înainte spre independenţa politică. Prilejul s-a ivit
odată cu redeschiderea Crizei Orientale (1875). Au izbucnit puternice mişcări
de eliberare naţională în Bosnia şi Herţegovina (1875). În 1876, Serbia şi
Muntenegru declară război Turciei. Este un mare merit al diplomaţiei române în
frunte cu Mihail Kogălniceanu, care a ştiut să adopte tactica potrivită în
momentul istoric dat. După o chibzuire înţeleaptă, România a aplicat tactica
expectativei şi a neutralităţii, străduindu-se să evite transformarea
teritoriului său în teatru de război. Prin tradiţia istorică şi aşezarea
geografică, România era profund interesată de evoluţia evenimentelor din
Balcani. Succesiunea rapidă a evenimentelor putea, la un moment dat, să ofere
condiţii prielnice obţinerii independenţei.
Diplomaţia românească a apreciat realist evenimentele.
România a acţionat cu prudenţă, a evitat angajarea pe căi aventuriste, riscante
pentru destinele statului român. „Sondajul” Catargiu, din ianuarie 1876,
urmărea să cunoască poziţia puterilor europene în eventuala prăbuşire a Turciei
și faţă de proclamarea independenţei României.
Diplomaţia românească folosea toate mijloacele pentru
a obține concesii de la Imperiul Otoman. Astfel, la 14/26 mai 1876, Mihail
Kogălniceanu cerea agentului României pe lângă Poartă, să obţină în schimbul
neutralităţii, recunoaşterea cel puţin a denumirii de România. La 16/28 iunie
1876, Mihail Kogălniceanu a înaintat agenţilor diplomatici români din
străinătate o notă însoţită de un memoriu, în care erau expuse pe larg
revendicările româneşti faţă de Poartă. Kogălniceanu cerea din nou
recunoaşterea denumirii de România, dar şi a individualităţii statului român.
Între recunoaşterea individualităţii şi independenţă nu era decât un singur
pas, lucru rezultat din celelalte revendicări: admiterea reprezentantului
României în corpul diplomatic, inviolabilitatea teritoriului român, inclusiv
delimitarea insulelor dunărene, fixarea graniţei dintre România şi Turcia la
gurile Dunării, recunoaşterea paşaportului românesc şi abţinerea consulilor
turci de a se amesteca în afacerile privind românii din străinătate. Nota elaborată
de Kogălniceanu, în întregul ei cuprins, revendica de fapt recunoaşterea
independenţei României.
Este interesant de urmărit reacţia marilor puteri
europene. La Berlin s-a apreciat că „cererile României sunt drepte şi moderate
şi că Turcia ar fi bine să le satisfacă”. La Viena se considera că sprijinul
Austriei era insuficient. La Petersburg se aprecia că demersul lui Kogălniceanu
era „legitim dar inoportun”. Ministrul de Externe al Turciei, Savfet Paşa, a
apreciat că multe din revendicările noastre sunt de competenţa puterilor
garante şi că la Constantinopol erau de rezolvat „lucruri mai importante”. Mai
grav, Poarta considera România, alături de alte zone din Balcani, drept
provincie turcească. Noua constituţie otomană din 11/23 decembrie 1876 menţiona
România ca o provincie privilegiată a imperiului. Aceasta a stârnit numeroase
proteste la Bucureşti.
La Conferinţa de la Constantinopol din 1876, cererile
României nu au fost luate în considerare. Eşecul Conferinţei de la
Constantinopol a clarificat calea pe care trebuia să se angajeze România spre
a-şi dobândi independenţa. Calea armelor era singura modalitate pentru
obţinerea independenţei de stat a ţării.
România singură nu avea capacitatea de a se confrunta
cu Imperiul Otoman. Aceasta explică alianţa cu Rusia. Este meritul diplomaţiei
române care a început tratative secrete cu Rusia. Astfel, în 1876, la Livadia,
în Crimeea, au avut loc convorbiri între delegaţia română condusă de şeful
guvernului I.C. Brătianu şi ţarul Alexandru al II-lea. S-a negociat trecerea
trupelor ruse prin România şi o eventuală colaborare. Trebuia stipulat expres
respectarea individualităţii şi integrităţii teritoriale, precum şi evitarea
transformării teritoriului naţional în teatru de război. România avea o
experienţă amară în această privință și nu dorea să o mai repete.
În primăvara anului 1877, Rusia a cerut României să
semneze Convenţia privind trecerea trupelor pe teritoriul ţării noastre în drum
spre Balcani. După multe tratative, la 4/16 aprilie 1877 s-a semnat la
Bucureşti Convenţia româno-rusă. Toate cheltuielile legate de trecerea trupelor
urmau să fie suportate de Rusia. Traseul trupelor ruse a fost fixat în detaliu,
urmând ca Bucureştiul să fie ocolit.
Articolul II al Convenţiei avea o importanţă cu totul
deosebită. El stipula că Rusia ţaristă se obliga să respecte şi să menţină
integritatea României şi drepturile politice ale statului român aşa cum
rezultau din legile istorice şi tratatele existente. Convenţia specială
reglementa amănunţit îndatoririle ce reveneau trupelor ruseşti în cursul
trecerii pe teritoriul românesc către teatrul de război din sudul Dunării.
Convenţia a reprezentat un act important pe calea
afirmării de sine stătătoare a României.
La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei
şi a început trecerea Prutului. Otomanii au bombardat localităţile Calafat,
Bechet, Izlaz, Corabia, Giurgiu şi au atacat ţărmul românesc cu bande înarmate.
Românii au ripostat bombardând Vidinul şi Turtucaia. Practic, s-a instaurat,
deşi nedeclarată oficial, starea de război între România şi Turcia.
La 29-30 aprilie 1877, Parlamentul a votat în ambele
camere moţiuni prin care cerea ruperea legăturilor de dependenţă faţă de
Imperiul Otoman și declararea stării de război între ţara noastră şi Poartă.
Consacrarea oficială a independenţei ţării a avut loc la 9 mai 1877. Printr-un
discurs memorabil, Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe, a rostit cuvintele
rămase celebre: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”.
Adunarea deputaţilor a votat moţiunea de rupere a legăturilor cu Poarta şi independenţa
absolută a României.
Proclamarea independenţei de stat a fost apogeul unei
politici bine pregătite de diplomaţia română. Europa a fost pusă în faţa
faptului împlinit. În capitalele europene, gestul României a fost interpretat
însă în mod diferit, în funcţie de interesele particulare ale statelor
respective.
Rusia a acceptat independenţa ca un fapt împlinit.
Poarta a acuzat România de „rebeliune”. Italia a manifestat simpatie. Prusia,
Anglia şi Austro-Ungaria se vor pronunţa la finele războiului.
Independenţa fiind proclamată trebuia consfinţită pe
câmpul de luptă şi impusă spre recunoaşterea Europei. Primele încercări de
cooperare militară cu Rusia au fost respinse. Experţii ruşi au apreciat că
armata ţaristă este capabilă de a înfrânge singură pe otomani. Rusia nu dorea
să împartă cu altcineva roadele victoriei pe care o considera foarte apropiată
şi nici să vadă România la masa tratativelor de pace, mai ales că intenţiona să
obţină noi teritorii de la aceasta. Calculele comandamentului rusesc s-au
dovedit greşite. Înaintarea armatei ţariste s-a lovit de rezistenţa otomană la
Plevna.
Apărată de un complex de fortificaţii numite redute
care adăposteau 50.000 de militari otomani, bine înarmaţi, conduşi de un
general încercat, Osman Paşa, s-a dovedit greu de străpuns. Comandantul rus a
fost nevoit să solicite concursul armatei române. La 19/31 iulie 1877, marele
duce Nicolae, comandantul frontului din Balcani, a trimis o telegramă
principelui Carol I în care spunea: „Turcii la Plevna ne nimicesc. Rog să
faceţi fuziune şi, dacă-i posibil, să treci Dunărea cu armata ta”. După noi
apeluri ale comandantului ţarist, au fost trimise în Balcani Diviziile II şi
III române. Armata română s-a acoperit de glorie la Griviţa, Plevna, Vidin,
Rahova şi Smârdan. Astfel, România şi-a consfiinţit independenţa pe câmpurile
de bătălie. Au căzut în luptă 10.000 de oameni, morţi şi răniţi. Spiritul de
sacrificiu, curajul şi eroismul armatei române au fost larg apreciate de către
opinia publică internaţională, de cercurile militare şi politice europene. „Der
Osten”, „Le bien publique”, „Le messager de Vienne”, „Neues Freie Presse” şi
altele au subliniat eficacitatea participării României la operaţiunile
militare.
Din păcate, la tratatele de pace de la Berlin (1878),
România nu a fost acceptată ca parte la discuţii. După repetate insistenţe,
Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu au expus doleanţele României. Ei au
pledat pentru recunoaşterea independenţei şi integrităţii naţionale, garantarea
neutralităţii ţării, acordarea unor indemnizaţii pentru efortul de război.
Delegaţia română a fost doar „auzită” nu şi „ascultată”. Hotărârile Congresului
s-au înscris în acelaşi mod în care Marile Puteri decideau pe seama statelor
mici.
S-a recunoscut independenţa României dar în mod
condiţionat. S-a cerut modificarea Constituţiei din 1866 privind acordarea
cetăţeniei locuitorilor străini. Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor au
intrat în componenţa României. În compensaţie, Rusia a smuls din nou României
cele trei judeţele din sudul Basarabiei - Cahul, Bolgrad și Ismail. României i
s-a produs o nouă nedreptate prin cedarea acesteia Rusiei. Dobrogea, un vechi
teritoriu getic pe care l-a stăpânit Mircea cel Bătrân, îşi menţinuse caracterul
românesc chiar și în anii dominaţiei otomane, când Poarta colonizase acolo
populaţie de origine turcă. Rusia, practic, ceda un teritoriul românesc și
revendica un alt teritoriu românesc. Tipic pentru comportamentul politic al
marilor puteri de atunci și din totdeauna.
Privind peste arcul de timp, constatăm că Tratatul de
Pace de la Berlin, din 1878, cu toate imperfecţiunile şi condiţionările impuse,
recunoştea independenţa României şi intrarea ei cu drepturi depline în
concertul european.
Realitatea istorică ne arată că independenţa României
nu a fost un act spontan, conjunctural, ci urmarea logică a evoluţiei
ascendente a societăţii româneşti, rezultat al strădaniilor şi al luptei
întregului popor român. În lupta seculară pentru neatârnare, abilitatea
politico-diplomatică a avut un rol important.
Notă - Text publicat în revista „Dincolo de
orizonturi”, Anul VIII, Nr. 16/noiembrie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu