Nașterea
Fiului lui Dumnezeu, plinirea timpului mântuirii
†
Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului
24
Decembrie 2023
Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler și
preaiubiților credincioși…,
Har, milă și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și
Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!
„Veseliți-vă,
ceruri, împreună cu El! Veseliți-vă, neamuri, împreună cu poporul Lui!”
(Deuteronom XXXII, 43)
Preacuvioși
și Preacucernici Părinți,
Iubiți
fii și fiice duhovnicești,
Bucurie cerească se revarsă pe pământ, pentru că,
născându-Se Hristos, cerul și pământul s-au unit astăzi. Dumnezeu pe pământ a
venit și omul la cer s-a suit. Fecioara naște pe Făcătorul a toate, peștera
aduce Raiul și stelele arată Soarele celor dintru întuneric. Astăzi, Cel ce
este din veșnicie în sânurile Tatălui S-a așezat în brațe de mamă, precum a
voit și a tocmit, căci, fără de trup fiind, S-a întrupat de bună voie.
Fiul lui Dumnezeu este Unul Născut al Tatălui, adică
unicul Său fiu, veșnic și deoființă cu El, Care „S-a deşertat pe Sine, chip de
rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om,
S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se” (Filipeni II, 7-8).
Lucrare a dragostei, a milei și a harului lui
Dumnezeu, Nașterea Fiului pentru mântuirea oamenilor a fost hotărâtă din
veșnicie, deasupra timpului, fiind „taină a voii Sale, după bunăvoința Sa,
precum mai înainte a hotărât întru Sine” (Efeseni I, 9), „taina cea din veci
ascunsă în Dumnezeu” (Efeseni III, 9), buna voie a Sa și darul „care ni s-a dat
nouă întru Hristos Iisus, mai înainte de toți vecii” (II Timotei I, 9).
O, preaslăvită minune! Izvorul Vieții Se așază sub
vremi și Se naște ca „Fiu al Omului” (Matei XVI, 13), pentru ca noi să ne
înălțăm la „nașterea cea de sus” (Ioan III, 3), ca „fii ai lui Dumnezeu” (Ioan
I, 12).
Cu inimă neșovăielnică așezăm în sufletele noastre la
Slăvitul Praznic al Nașterii Mântuitorului Hristos comoară de daruri
duhovnicești, privind la dumnezeiasca Întrupare și înălțându-ne cugetele spre
dobândirea desăvârșirii, pentru că Dumnezeu Cuvântul a devenit chezășie a
înveșnicirii noastre, ca Cel ce a întipărit în chipul nostru chipul Său
dumnezeiesc și ne-a împărtășit îmbelșugat noian de lumină și de sfințenie, căci
„celor câți L-au primit (pe Hristos), care cred în numele Lui, le-a dat puterea
ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească,
nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan I, 12-13).
„Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să ne pună în față chipul Celui mai
desăvârșit Fiu în raport cu Dumnezeu, capabil să facă orice fără cârtire, întru
nevinovăție și fericire, pentru Tatăl ceresc”.
Neînțelegând dimensiunea mântuitoare a Nașterii
Domnului, nu este posibil a înțelege îndumnezeirea firii umane și sfințirea
întregii creații. Înfățișând modul în care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om din
Sfânta Fecioară Maria, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cuvântul lui
Dumnezeu fiind întreg ființă deplină (căci era Dumnezeu) și întreg ipostas
neștirbit (căci era Fiu) compunându-Se prin zămislire negrăită, S-a făcut
ipostas al trupului pe care l-a luat, prin această taină făcându-Se cu adevărat
om întreg, în chipul neschimbat. A fost același ipostas al celor două firi și a
devenit compus după ipostas prin asumarea trupului, ca să nu fie socotit om
simplu. Căci trupul era al Fiului și după trup era cu adevărat Dumnezeu
pătimitor împotriva păcatului. Dar Cuvântul, chiar întrupându-Se, a rămas
simplu și întreg ipostas, însă asumarea trupului s-a făcut compus și a viețuit
în vederea mântuirii ca Dumnezeu pătimitor”.
Cu adevărat, suntem chemați să mărturisim că
Mântuitorul Hristos este Fiul lui Dumnezeul Cel născut din Tatăl în veșnicie,
dar și Părinte al veacului ce va să vie, iar „dacă Domnul este începutul,
mijlocul și sfârșitul tuturor veacurilor trecute și viitoare, pe drept cuvânt
putem zice că au ajuns la noi veacurile destinate îndumnezeirii celor
vrednici”, a împărtășirii de eternitate. Explicând cum este posibilă această
împărtășire, Părintele Dumitru Stăniloae învață: „Eternitatea dumnezeiască,
fiind viaţă în plenitudine, ca dialog al iubirii eterne şi desăvârşite între
subiecte care sunt perfect interioare unul altuia, poartă în ea posibilitatea
timpului, iar timpul, posibilitatea împărtăşirii de eternitate, fapt care se
poate actualiza în comuniunea cu Dumnezeu prin har”.
Astfel, prin viaţa duhovnicească, timpul poate fi
transfigurat, îndumnezeit prin participarea la viața lui Hristos, prin
asemănarea cu Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu Și-a asumat prin Întrupare
umanitatea până în abisurilor sale și apoi a transfigurat-o prin Înviere și a
deschis calea spre veșnicie, anticipând taina veacului viitor încă din momentul
Nașterii Sale.
Înomenirea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu
împlinește Scripturile Vechiului Testament și timpul, care era orientat spre
Hristos ca așteptare mesianică, își cunoaște împlinirea proprie, căci „acum
este timpul pregătit, astăzi este ziua mântuirii” (II Corinteni VI, 2). În
Vechiul Testament descoperim că, înainte de Întrupare, întregul popor trăia în
perspectiva așteptării lui Hristos: „Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte calea Lui!”
(Psalmul XXXVI, 34), căci ,,Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină
mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste
voi” (Isaia IX, 1-2). Proorocii și drepții Vechiului Testament au vorbit despre
Cel ce avea să vină, întreținând astfel vie flacăra credinței și speranța
mântuirii. De altfel, caierul de lumină pe care Dumnezeu îl desfășoară
providențial de-a lungul istoriei este nădejdea în Nașterea lui Mesia. Și, la
„plinirea vremii“ (Galateni IV, 4), Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-Născut, în
veşnicie, din Dumnezeu-Tatăl, fără de mamă, Se naște din Sfânta Fecioară Maria,
fără de tată, pentru ca pe noi să ne cheme la dobândirea vieții veșnice.
Și „odată ce veacurile rânduite de mai înainte pentru
lucrarea prin care Dumnezeu avea să se facă Om au luat sfârșit, Dumnezeu
împlinind cu adevărat întruparea Sa desăvârșită, trebuie să așteptăm de aici
înainte celelalte veacuri ce vor veni, care sunt rânduite pentru lucrarea
îndumnezeirii tainice și negrăite a oamenilor”.
Iubiți
fii și fiice duhovnicești,
„A sosit vremea naşterii şi nici un loc de sălăşluire
nu era; ci, ca un palat frumos s-a arătat peştera împărătesei”, iar „Fecioara
astăzi pe Cel mai presus de ființă naște”. „S-a născut azi Mântuitor, Care este
Hristos Domnul” (Luca II, 10-11). Astăzi se împlinește dorul creştinului de a
fi martor al Împărăţiei lui Dumnezeu. Astăzi, omul este părtaș epifaniei lui
Dumnezeu și Îl cunoaște pe Dumnezeu Întrupat Care i Se oferă cu iubire
dumnezeiască pentru a trăi bucuria comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca viața să
fie plină de puterea și lumina împărăției, de lumina și puterea credinței, a
iubirii și a nădejdii, deschizându-se veşniciei şi făcând posibilă experierea
duhovnicească a eternităţii, pentru că El a venit să răscumpere pe oameni din
robia păcatelor „scoțându-i de sub puterea întunericului și strămutându-i în
împărăția iubirii Sale“ (Coloseni I, 13). Astăzi suntem chemați să descoperim
valoarea unică și veșnică a persoanei umane, pentru că Cel mai înainte de veci
născut din Tatăl împlinește și răscumpără timpul: „El este Cel care schimbă
timpurile şi ceasurile” (Daniil II, 21), „spre iconomia plinirii vremurilor, ca
toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ,
toate întru El, întru care şi moştenire am primit, rânduit fiind, mai înainte,
după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale”
(Efeseni I, 9-10).
Timpul își dobândește sensul său real odată cu
înomenirea Fiului lui Dumnezeu. „Începutul” primește alte semnificații depline,
în condițiile unirii timpului cu veșnicia în viața divino-umană a Cuvântului
lui Dumnezeu. Prin Mântuitorul Hristos, veșnicia nu mai aparține strict lui
Dumnezeu, căci omul este chemat să moștenească viața veșnică.
Dreptmăritori
creștini,
Rămâne veșnic o taină de nepătruns modul în care Tatăl
naște pe Fiul Său și cel prin care Hristos Domnul Se naște din Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu, dar modul în care noi devenim fii ai Împărăției
Cerurilor ne-a fost descoperit: prin credință și prin Taina Sfântului Botez,
prin împlinirea jertfelnică a iubirii aproapelui. Și, intrați în Biserică,
„toți sunt ridicați la starea mai înaltă de fii printr-o a doua naștere, care
de această dată e și voluntară, cum a fost și nașterea ca om a Fiului lui Dumnezeu”.
Odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, oamenii nu au
devenit doar fii ai lui Dumnezeu, ci și frați cu Domnul nostru Iisus Hristos,
cum învață Sfântul Chiril al Alexandriei: „Întrucât El S-a făcut asemenea nouă,
de aceea ne-am îmbogățit noi cu vrednicia de frate al Său”. Suntem, deci, în
același timp, fii ai lui Dumnezeu Tatăl și frați ai Fiului lui Dumnezeu, iar
calitatea de fiu și cea de frate sunt cele mai înalte stări ale persoanei
umane.
Însă Fiul lui Dumnezeu întrupat a venit în lume „ca să
slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei XX, 28).
Nașterea Mântuitorului Hristos în lume este o oglindă a dragostei întrupate.
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să ne arate iubirea nemăsurată a Tatălui.
„Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi” (Ioan XV, 9).
„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, așa cum v-am iubit și Eu
pe voi” (Ioan XV, 12).
Fiul lui Dumnezeu devenit om, frate al nostru, simte
durerile și necazurile noastre. El nu rămâne departe de cel pe care-l iubește,
ci vine în condiția lui, pentru a-i da putere și a-l ridica la o nouă viață.
Trăind însăși viața noastră, în asprimea lumii acesteia, El ne deschide calea
spre Împărăția lui Dumnezeu și ne cheamă să Îi urmăm Lui. Prin Fiul lui
Dumnezeu întrupat, Îl putem vedea pe Dumnezeu în aproapele nostru și noi înșine
Îl putem arăta pe Dumnezeu celorlalți. El ne-a învățat că timpul este un dar
pentru creşterea spirituală a omului, pentru a aduce roada cea bună. De aceea,
spune Părintele Dumitru Stăniloae, timpul este trăit ca interval între chemarea
lui Dumnezeu şi răspunsul nostru, pentru a ne împărtăşi în veşnicie de
comuniunea cu Dumnezeul Cel viu.
În acest sens, îndeamnă Sfântul Apostol Pavel:
„Răscumpăraţi vremea!” (Efeseni V, 16), pentru a dobândi veșnicia. Și, continuă
Apostolul neamurilor, „să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați
prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun
și plăcut și desăvârșit. Căci, prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi
să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare
spre a fi înțelept, precum Dumnezeu i-a împărțit măsura credinței” (Romani XII,
1-3).
Răspunzând în timp chemării lui Dumnezeu, omul
duhovnicesc biruieşte timpul, deschizându-se spre veşnicie. „În comunitatea
credincioșilor, cât și în fiecare om în parte, au loc nașterea duhovnicească a
lui Dumnezeu și prelungirea întrupării Lui, care fac ca atât Biserica, cât și
fiecare creștin, să dețină printr-o asimilare și identitate mistică locul
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.
Prin sfințirea vieții noastre, putem dobândi viața
veșnică. Pentru aceasta, timpul pe care Dumnezeu ni-l oferă ca dar, în
înșiruirea anilor, trebuie să-l prețuim ca pe un timp al înveșnicirii noastre,
un timp al faptelor bineplăcute lui Dumnezeu și oamenilor, un timp sfințit de
prezența noastră la rugăciune.
„Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme
pentru orice îndeletnicire de sub cer”, spune Cartea Ecclesiastului (III, 1),
căci „vreme este să te naşti şi vreme să mori, vreme este să sădeşti, vreme
este să tămăduieşti, vreme este să zideşti, vreme este să plângi şi vreme să
râzi, vreme este să îmbrăţişezi, vreme este să taci şi vreme să grăieşti, vreme
este să iubeşti” (Ecclesiast III, 2-8).
Iubiți
fii și fiice duhovnicești,
Timpul vieții trebuie să devină o permanentă
împreună-lucrare a noastră cu Dumnezeu, încât, cu ajutorul Său dumnezeiesc,
fiecare să fie „fără pată, drept, cinstitor de Dumnezeu, străin de tot lucrul
rău, grăind adevărul, lucrând dreptatea, umblând întru dreptate, strălucind
prin neprihănire, împodobit cu nestricăciunea, înfrumuseţat cu înţelepciunea şi
cu cuminţenia, cugetând cele de sus, nesocotind cele de jos, luminând prin
vieţuirea îngerească”.
Este esențial pentru viața noastră să înfăptuim toate
acestea pentru ca să întipărim în viaţa noastră trăsăturile Celui ce ne-a
născut, pentru ca Domnul să Se nască prin virtute în sufletul celui credincios.
Atunci când Mântuitorul Hristos, Cel născut în ieslea Betleemului, nu este în
mijlocul nostru - și aceasta se datorează urii, nepăsării, iubirii de sine și
de avuții, minciunii, mândriei încăpățânate și tuturor relelor - prăpastii
grozave despart pe om de om.
Dumnezeu sălășluiește în mijlocul nostru și noi
devenim fii ai Săi nu atât prin purtarea numelui de creștin, cât mai ales prin
fapte și virtuți asemănătoare cu ale Lui. Când ne lăsăm întru toate călăuziți
de Duhul lui Dumnezeu (Romani VIII, 14) și ne este frică să nu-L întristăm,
atunci devenim fii vrednici.
„Acum a sosit vremea care sfințește pe toți”. Să
umblăm pe cărările sfințeniei, pentru ca zilele vieții să fie zile ale
întâlnirii cu Fiul lui Dumnezeu Întrupat, descoperindu-L pe Mântuitorul Hristos
în chipul bolnavului și al celui năpăstuit, al părintelui nemângâiat de
plecarea fiilor, ori al copilului ostoit de dorul părinților plecați la muncă
în străinătate.
Faptele bune și rugăciunea aștern licăr de lumină
peste anii oferiți de Dumnezeu fiecăruia în parte, iar dacă la acest Slăvit și
Dumnezeiesc Praznic sufletele noastre sunt pătrunse de lumina, pacea și bucuria
care au umplut timpul și spațiul la Nașterea Fiului lui Dumnezeu, se cuvine ca
și Dumnezeu să Se bucure de noi și să Se preaslăvească prin noi. Totodată,
spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, „dacă inima noastră nu ne osândeşte,
avem îndrăznire către Dumnezeu și orice cerem, primim de la El, pentru că păzim
poruncile Lui şi cele plăcute înaintea Lui facem” (I Ioan III, 21-22).
Spre a săvârși cele bineplăcute lui Dumnezeu, fiilor
Săi și semenilor noștri aflați în suferință, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2024 să fie declarat ca „Anul omagial al
pastorației și îngrijirii bolnavilor și Anul comemorativ al tuturor sfinților
tămăduitori fără de arginți” în Patriarhia Română.
Este fericitul prilej de a înțelege că Dumnezeu, Care
este Iubire, ni Se alătură în suferința noastră, dar și în actul purtării de
grijă față de semenul împovărat de aceasta, sălășluindu-Se în inimile noastre
smerite întocmai cum S-a sălășluit în peștera Betleemului la Sfânta Sa
Întrupare.
Cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului, a Noului An și
a Botezului Domnului, Îl rugăm pe Dumnezeu să Își facă locaș în noi și să
înveșmânteze inimile noastre cu harul Său, dăruind tuturor sănătate și bucurie,
pace și ajutor în toată lucrarea bună și folositoare!
La mulţi ani întru mântuire!
Un An Nou binecuvântat!
Al vostru al tuturor, de tot binele voitor şi către
Hristos Domnul, Cel Născut în ieslea Betleemului, rugător,
† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu