Lumea
are nevoie de schimbare
Grid
Modorcea, Dr. în arte
20
Decembrie 2023
Din nou, Galeria de artă „KULTERRA” ne face o surpriză
plăcută, respectându-și blazonul, adică deschiderea spre nou, spre insolit, și
promovarea unor artiști noi, așa cum am arătat în cronicile anterioare dedicate
acestei galerii, condusă de un om energic, Ștefan Vezure, pornit să facă pentru
România plastică lucruri mărețe, cum este „MoBU”, Târgul internațional de artă,
care în 2024 se va desfășura la începutul verii, la Romexpo, Pavilionul
central. E un act de anvergură, care situează România printre cele mai
importante țări privind producția de artă și evenimentele artistice.
De data aceasta, noutatea se numește Alex Baciu,
artist plastic, constănțean de origine, care îmi era cunoscut ca muralist, ca
pictor de ziduri, de plaje, de porți de fabrici, de pereți de case, ca în
tradiția populară, când mănăstirile își pictau istoria pe dinafară, iar țăranii
își zugrăveau casele cu imagini figurative, ca în zona Bohotin/Huși. Nu știu
dacă Baciu cunoaște aceste case pictate, dar cunoaște tendința omului de a
picta pereți, încă din grotele de la Altamira. Un zid de pe str. Verona din București,
pe unde se află prima librărie Cărturești, era mereu pictat. El a devenit
simbol pentru arta urbană. Ultimul care l-a pictat, înainte de a fi demolat, a
fost Alex Baciu. Aceasta e soarta pereților pictați, să fie demolați. La
Kulterra, experiența de muralist a căpătat expresii indoor. Să treci de la
spații de zeci de metri la spații mici este o adevărată revoluție, dar Baciu a
dovedit și aici că stăpânește pe deplin jocul mijloacelor de expresie,
îndrăznind să șocheze cu lucrări insolite. El are un har ludic, se joacă,
.combină mereu dimensiunile, materialele, culorile.
Titlul expoziției este „Neverstreet”, iar curatorul
Livia Florea îl apropie de curentul american „Street Art”, dovadă că și textul
de pe foaia pliant ea îl scrie în engleză, de parcă expoziția se adresează
americanilor, nu românilor! Oricum, se adresează românilor bine americanizați.
Dar „Neverstreet” revoluționează și ceea ce numim Arta Străzii, al cărei simbol
este Jean-Michel Basquiat, partenerul liderului pop-art, Andy Warhol. Amândoi
aveau evadări spre comercial. Însă diferența de viziune este totală. Pe când
Basquiat folosea ca manifestare stradală tehnica graffiti, Alex Baciu folosește
desenul. Lucrările sale murale n-au legătură cu arta graffiti, nici cu arta
muraliștilor din Renaștere, fiindcă el realizează pe mari suprafețe desene,
portrete umane în special, pe care apoi le pictează. Pictează desene. Și cred
că aceasta e pictura adevărată. Ce, Leonardo nu proceda la fel? Adică Baciu nu
face altceva.
Dacă Basquiat mâzgălea pereții, Baciu îi mângâie, vrea
să eternizeze efemeritatea. Lupta omului cu materia se vede și aici. Basquiat
mâzgălea tot ce atingea, tomberoane, cutii de carton, tot felul de ambalaje,
hârtii, cutii de conserve, cum a făcut primul Warhol, care a realizat dintr-o
cutie de conserve (Campbell Soup), o Mona Lisa a Americii, cum au numit-o
americanii. Basquiat trăia în gunoaie și voia să le dea viață. Le mâzgălea.
I-am văzut toate lucrările, în multe
expoziții, iar la Christie’s se vindeau cu milioane de dolari, el, care a fost
muritor de foame și a murit la 28 de ani din exces de cocaină. Baciu are ceva
rebel în figura lui, dar nu-l văd să urmeze o asemenea cale, chiar dacă nu va
ajunge milionar, el va iubi pictura pe pereți, va realiza din locuri urâte,
locuri frumoase, va armoniza portretele și culorile, va da peisajului urban
bunătate și blândețe. Picturile sale pe pereți te atrag, fiindcă transmit
emoție estetică.
Indoor însă, Alex Baciu nu vede nici o ieșire, lumea
nu mai are nici o portiță de evadare, așa cum vedem în lucrarea „The World
needed a Break”, care este emblema expoziției. Desigur, lumea are nevoie de o
pauză (break), de un time-out, dar mai ales are nevoie de o schimbare. Așa
gândea și Lucio Fontana, care, după ce termina o lucrare, o tăia. Baciu
procedează ca el, întâi pictează un peisaj, dealuri și un lac, colorate verde
și albastru, apoi peste el trasează linii șerpuitoare roșii sau pete de culoare
roșie. În acest fel exprimă o atitudine față de arta figurativă. De fapt,
exprimnă o atitudine față de peretele demolat de pe str. Verona, unde pictase
ceva asemănător. Indiscutabil, este o atitudine față de edilii proști, față de
lumea aflată în delir, în epuizare, la limita soluțiilor, oferite de
civilizația iudeo-creștină. Arta a rămas singura preocupare a omului care mai
oferă soluții umane.
Baciu se apropie de Barquiat doar prin materialul pe
care pictează, care este din pânză de sac (iută). Are și lucrări pe „canavas”
de înaltă calitate, lucrările ovale, cu forme simbolice de culoare roz, dar
majoritatea sunt pe „jute”. Și efectul este teribil, lucrările sale pe acest
material dă senzația că sunt goblenuri. Plus că are și un joc asociativ. Orice
lucrare mare are o pereche, o piesă de dimensiunea unei vederi. Vederea e pe
canavas, iar extensia ei, pe iută. Este foarte original acest dialog. Dar
artistul nu se fixează pe o variantă picturală, nervul lui îl duce la alte
forme, el are o natură experimentalistă, mereu caută, cum este seria de nori,
lucrări mici, de 23/23 cm, care se derulează vertical precum o scară care urcă
la cer, cu trepte de nori ciudați. După cum sunt și lucrări pe care le pictează
cu… ciment. Pe un soclu orizontal, se află bucăți de tencuială și moloz, o
„sculptură” maidaneză, care ne sugerează să ne imaginăm cum a fost casa din
care au rămas aceste „ruine”. Or fi poate „amintiri” salvate de Alex din zidul
demolat de pe str. Arthur Verona (pictor bucolic, epigon grigorescian, cu care
muralistul Baciu cam seamănă). Și la fiecare pas, fiecare lucrare indoor are
ceva insolit, mereu logica firească este spartă, ca în cazul avangardismului
care a bulversat tot ce era foslizant în arta clasică.
Nu mai există în expoziția lui Baciu nici o amintire
despre pictura românească. El face un act de avangardism, cu efulgurații
surrealiste, dar viziunea este tristă, fiindcă nu mai există nici o potecă pe
unde s-ar putea evada, Never Street. Doar curatorul vede că Alex Baciu creează
un spațiu limitat „între sacru și profan, între nimic și infinit”. Dar nu
suntem pe poteca lui Mircea Eliade, nici între „oil and cement”, ca o replică
la fluiditatea formelor. Desigur, se pot face varii speculații, fiindcă artistul
sugerează idei sau forme pe spații limitate, cum este seria norilor în scară,
care te poate duce la ideea unei tapițerii virtuale. În același timp,
elementele de moloz sau de ciment, ne trimit la arta murală, dar în cazul
Street Art ea se exprima acum 50 de ani prin vijelia expresivă a lui Basquiat,
prin practica graffiti, o atitudine față de formele rigide, o tehnică de a
zgâria monumentele antice sau de a inscripționa pereți, din care au apărut arta
urbană și arta de gherilă, modă care a cuprins lumea, avangarda artistică, din
care s-a născut și pop-art. Arta americană este fixată de câteva decenii în
această înfundătură. Ea nu a mai găsit soluții să iasă din limbajul kitsch art.
Poate o ajută Alex Baciu, a cărui nerv sigur nu se lasă, va găsi noi și noi
expresii de evadare/schimbare. Oricum, ce-i urât, el înfrumusețează.
Aranjament grafic - I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu