Ioan Miclău-Gepianu - POET ȘI STEA

 

POET ȘI STEA

 

 

~*~

 

Deseori noaptea pe cer alearg-o stea,

Desprinsă din tăria legilor celeste,

Dar ca o rază luminoasă strălucea,

Se prelungea...,și-odată nu mai este –

 

Ardea în propriul ei foc;

Ea înălțimile albastre mult iubind,

Acum părea ființa unui pierdut noroc,

Și-n calea ei întregu-i corp topind.

 

Stele în cer și stele pe pământ:

De sus granit, iar jos o veșnică idee,

Și totuși sub acelaș înveșmânt

De-apururi împreună au să stee.

 

Dar unde-i steaua ceea căzătoare?

Făcută-i scrum sfărmat în univers,

Iar oamenii o calcă sub picioare;

Și doar Poetul o reânvie-n vers.

 

Iar versurile-s în duh divinitate,

Sunt aripile-ntinse cel poartă pe poet;

Dar noaptea, nu se știe-n care, în pietate,

Se va topi și el, încet, fără regret..

 

Și totuși sub acelaș înveșmânt,

De-apururi împreună au să stee,

Iar sub suflarea cosmicului vânt,

La viață Creatorul aprinde-va scântee.

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu