Ion
Țoanță - „Rigor mortis” - Autopsia societății*
Christian
Crăciun
31
Decembrie 2023
Ion Țoanță este un romancier obsedat de social. Ca și
în precedentele sale romane: „Spovedania unei nimfe” și „Altarul interzis” îl
preocupă imaginea unei societăți (în continuitatea ei, de la epoca
socialismului și până la anii noștri, ai marii dezordini) aflată într-o stare
de anomie totală. În care rarii indivizi care își păstrează o anume curăție
sufletească sunt victime predestinate, repede devorați de infamul mecanism.
Apăsarea mediului public maculează totul. Romanul de față are o tramă să-i spunem
de policier, începând cu o crimă, anchete, quiproquouri, răsturnări de
situație, mediu interlop, supraveghere generalizată, ierarhii oculte și
neașteptate (nu știi cine pe cine controlează), „fazanul” care pică la mijloc
în acest viespar, ca un pion manipulat când de unii, când de alții. Dar acesta
este numai rama tabloului. Pentru că autorul se vrea un analist și un moralist
care observă anomaliile societății, degradarea morală, tipuri reprezentative
ale lumii noastre. De aceea epica este întregită de multe pagini să le spunem
eseistice, în care temele justiției, moralei, religiei sunt expuse fără
reținere.
Compoziția romanului
este fragmentară, ca un montaj de Secvențe (vezi filmul cu acest titlu,
citatul cinematografic este de altfel foarte prezent în textul romanului,
personajul principal lucrând în cinematografie, visând în tinerețe să fie
regizor), cu o cronologie aleatorie. Personajul principal, focalizant, Kovács
Daniel, suportă un dublu stigmat etnic. Tatăl este ungur, László Kovács, mama
evreică, Alberta Isaac. Doar una dintre poverile biografiei sale. Căci este un
roman de tipul „ce i se întâmplă lui...”, cu
viraje surprinzătoare de destin și salturi în timp. Iar firul acestei biografii ne poartă prin
cele mai diferite medii: școală, bibliotecă, instituții culturale, vilă luxoasă
de interlop și păzită ca o fortăreață, birou de procuror, celulă de pușcărie,
garnizoană de armată, birouri de activiști de partid de dinainte și de după...,
baracă de șantier, transport clandestin de (probabil) arme către Ucraina,
redacții de reviste literare.
Scena inițială are duritatea unui film american de
duzină: un personaj care se trezește cu un pistol în mână, într-o cameră plină
de sânge, cu doi oameni uciși, poliția, dar neștiind bine ce e cu el acolo. Dar
acesta este numai pretextul romanului, crima firește se va lămuri pe parcurs,
când, treptat, treptat se deslușesc legăturile (uneori surprinzătoare) între
personaje. „Pânza” e foarte strânsă. Din acest punct începe derularea poveștii
personajului, narată la persoana întâi. Cu lungi pasaje de reflecții asupra
lumii prin care trece. O lume violentă, imorală, cinică, fără orizont, condusă
de forțe invizibile, cu puteri dincolo de orice lege. Această viziune lipsită
de orice speranță, scoțând la lumină mizeria morală a unei societăți, misofilă,
se îngroșă pe măsură ce sunt traversate diverse medii. Este o lume din care nu
se poate evada, nici măcar în credință: „Relația mea cu Dumnezeu a fost una
specială, nemărturisită semenilor” spune Daniel. Personaj anticlerical, la fel
de vitriolant față de acest mediu ca și față de celelalte, relația lui cu
Dumnezeu rămâne una strict privată. Și necesară. La un moment dat, naratorul
folosește termenul de algezie, incapacitatea de a simți durerea.
O alt fel de „soluție” existențială, o „imunizare”
prin cultivarea acestei insensibilizări generalizate. Cumva, el seamănă cu
tinerii abulici și „aiuriți”, „rebeli fără cauză”, trecând prin viață hipnotic
și inutil, purtați fără putință de împotrivire de valul (absurd al) circumstanțelor, specific prozei
și cinemaului românesc din anii 60-70. Și care cară în spate, inevitabil, fără
să știe, povara grea a „dosarului” funest.
Și aventurile erotice prin care inevitabil trece
Daniel au ceva din acest amestec ciudat de sordid și puritate. „Îngerii făceau
tumbe aruncându-mi flori de margarete, simțeam radios, dar spre marele meu
supliciu nu sesizam jocul și tumbele bufonilor dintr-o operă bufă în care
figuram ca interpret marcant”. Sensibilitate de artist, naratorul trece adesea
de la sentimentalism la ironie, căutând mereu o distanțare față de ceea ce i se
întâmplă. Inserturile documentare: articole de ziar, texte de legi și decrete,
versuri din cântări de Pink Floyd, Led Zepellin, Locomotiv GT, din piese de
teatru ș.a.m.d. sunt menite tocmai să ofere acel grund al realității nemediate
de care personajul are nevoie – din perspectiva narativă a prezentului - ca un
spațiu de stabilitate în lumea de părelnicii în care trăiește.
Din firul epic principal se desprind însă mai multe
alte povești, să le spunem „cazuri” sau „dosare”, cum sunt pentru Procuror sau
pentru Maior, alte personaje cu poveștile lor care urmăresc, balzacian, să
ofere o radiografie socială complexă. Mozaicul este divers dar sensul unul
singur: o lume bolnavă, privită de un moralist sceptic. „Demonii justiției” îi
numește povestitorul-personaj la un moment dat pe unii dintre ei, dar
demonologia asta este extinsă la toate structurile societății. Sarcasmul, mergând
până la cruzimea naturalistă, (vezi de exemplu întreaga scenă pusă sub fraza.
„Tot ce se va edifica în acest județ trebuie să treacă printre cracii mei”)
pare un fel de defulare a unei revolte înăbușite, sunt șarje desfiguratoare ca
într-un Goya al vremii comunismului prim și al comunismului secund. Subliniind continuitatea de substanță umană
dintre ele.
Montajul alternativ al secvențelor conferă dinamica
ritmului epic, combinând pasajele de acțiune cu cele de observație etică. Nu
complexitatea situațiilor atrage, nici chiar profunzimea diagnosticelor
politice (în sens larg), ci un fel de îndârjire care răzbate din text, o
revoltă mocnită și o lehamite față de o realitate care pare încremenită într-un
rictus hidos. Fără menajamente, pare a fi premisa autorului, preocupat de fi
răspicat și nu neapărat nuanțat. Desenul în tușe groase este tocmai de aceea convingător.
Timpul care lipsește din acest univers închis este viitorul. Lumea aceasta pare
a nu avea țeluri, speranțe, a se reproduce la nesfârșit pe sine însăși. De
aceea este imposibil de decis între Corbu, Maior și Procuror. Unde este binele?
Nicăieri! O disperată nevoie de a-l găsi pare trama discretă a romanului acesta
al tuturor deziluziilor. Suntem într-o morgă a civismului, în care autorul face
disecția unei lumi defuncte, deși pare că trăiește. O lume intrată în rigor
mortis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu