Mircea Eliade - „Nota de patriotism”

 

„Nota de patriotism”

Prof. univ. dr. Mircea Eliade

20 Decembrie 2023

 

Cred că foarte puțini dintre cei care se ocupă de istoria naționalităților europene și de originea „conștiinței națio­nale” pe continent știu că abatele Gioacchino da Fiore (sfîrșitul secolului al Xll-lea, începutul secolului al XlII-lea) a fost primul patriot italian. El cel dintâi își mărturisește nădejdea în unitatea Italiei. Pentru el, dușmanii națiunii italiene, ai lui populus latinus, sunt dușmanii „poporului ales”. Toți năvălitorii barbari de la nord - lombarzii, francii, normanzii, germanii - joacă același rol pe care l-au avut asirienii în istoria celuilalt „popor ales”, evreii.

 

Ei vin să „pedepsească”, să împlineasca porunca Dom­nului; italienii suferă de pe urmă năvălirilor barbare în­tocmai așa cum au suferit și evreii de la babilonieni și asirieni: pentru că n-au fost vrednici să păstreze curată Legea Nouă pe care Dumnezeu le-o dăduse prin Isus Cristos. Italienii sunt cel din urmă „popor ales” - după evrei și după greci - și sunt cu atât mai venerabili; căci nu s-a spus: „Cei de pe urmă vor fi cei dintâi”? […].

 

Este drept că la originea oricărei „conștiințe naționale” stă un anumit profetism. Să ne amintim cum am dobîndit noi, românii, conștiința națională - și vom înțelege cît de organic este legat „profetismul” de „patriotism”. Sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea au cunoscut însă o „conștiință socială” luminată și fruc­tificată mai ales de profetisme sociale, cu structura laică, iluministă. În Apus, și mai cu seama în Franța și Italia, acest „profetism”, social și patriotic în același timp, atacă vehement Biserica romano-catolică. Pe de o parte, pen­tru rolul ei secular – pe de altă parte, pentru „universa­lismul” ei, pentru ecumenicitatea ei.

 

Revoluția Franceză - izvorul tuturor „patriotisme­lor” - a fost cea dintîi mișcare care a pus în circulație ideea de „rasă” (nobilii erau urîti pentru că erau „ger­mani”, năvălitori, „străini”) și ideea de „valori naționale”, de „creații etnice” (Zeița Rațiunii este zeiță franceză etc) […].

 

Profesorul Nae Ionescu, în două articole din revista de critică teologică „Predania”, ortodoxiile pot fi naționale - dar catolicismul nu poate fi decît supranațional. Și este firesc ca cel mai original mistic și profet al catolicismu­lui, Gioacchino, pe care Roma nu l-a putut sanctifica, este firesc ca starețul calabrez alimentat de idei și viziuni ră­săritene să aibă, cel dintîi, intuiția patriotismului.

 

Dar observați bine că un asemenea „patriotism”, crescut din conștiința apartenenței la un „popor ales”, stră­bătut de idei mesianice și fructificat de cea mai ferventă mistică, nu se mai întîlnește în istoria modernă decît la ruși, popor prin excelență „ortodox”. Celelalte patriotis­me s-au născut în afara creștinismului. Patriotismul-tip – cel francez - este laic și anticlerical prin excelență.

 

La noi, pașoptiștii au introdus un patriotism profetic și social - dar (chiar atunci cînd era „biblic”, ca la Heliade Rădulescu) fără nici un contact viu cu Biserica. Pașoptiștii români imitau anticlericalismul francez. Și pe juma­tate aveau dreptate; căci, deși ortodoxia nu se amestecase în politică și economie, cum se amestecă de la începutul ei Biserica romano-catolică, totuși, o dată cu fanariotis­mul, ortodoxia se înstrăinase (grecii) și se amesteca prea mult în treburile lumești. (Deși acest amestec era oare­cum pasiv; preoții și călugării greci se îmbogățeau și asu­preau - nu aveau destulă vitalitate ca să domine politic o țară.) Atitudinea anticlericală a pașoptiștilor români co­respunde întru totul atitudinii anticatolice a francezilor. Căci Biserica ortodoxă era atunci străină, și averile ei ple­cau dincolo de granițele țării, de unde îi venea și puterea seculară (compară cu Roma). Când ortodoxia româneasca a devenit din nou națio­nala, ea nu mai putea fi în conflict cu „patriotismul”.

 

Astăzi, toate semnele ne vestesc o nouă intervenție a creștinismului răsăritean, ortodox, în istoria româneasca. O asemenea apropiere a ortodoxiei de istorie nu poate fructifica însă decât angrenată într-o filosofie creștină a istoriei (ca a lui Gioacchino da Fiore, de pildă) care să țină seama de „popoare alese”.

 

Justificarea interesului ortodoxiei pentru istorie nu poa­te fi validată decît la nivelul concepției despre „poporul ales”. Acum e timpul „profeților” și al „filozofilor istoriei” care să continue pe Gioacchino da Fiore. Mai exact, să fructifice învățătura lui, care a ratat în Apus - deși por­nea de prin părțile noastre, ale Răsăritului.

 

Sursa -  Mircea Eliade, „Fragmentariul”, bucurești, Editura Humanitas, 1994. Publicat și în „Certitudinea” nr. 141/2023