Mircea Dorin Istrate - Eminescului mărire 3

 

Mircea Dorin Istrate

10 episoade-n,10 zile-n,10 poezii

 

Eminescului mărire

3

 

 

 

Vis ferice de codană

Motto

Nu mai coborâ din ceruri, tu, Lucefere de seară,

Să tot cerci a noastre fete, în iubiri de-o lungă vară.

Du-te-n ale tale ceruri necuprinse în rotire,

Lasă ale noastre fete, ici să-și cate-a lor iubire

 

Pe cerul nopţi-n val trec lin

Scânteietoare stele,

Dintr-un adânc grăbite vin,

Şi-n altul merg să-mi steie.

 

Se tot rotesc prin infinit

De timpuri ne-ntrerupte,

Umplând cel gol nemărginit

Şi hăurile-abrupte.

 

Nouă ne par că vieţuiesc

Acol’ din totdeauna,

Dar ele-n timpul lor ceresc

Se nasc şi mor într-una.

 

Dar până asta noi s-o ştim,

El, neamul, ni-i se gată,

Aşa că cerul ce-l privim

Acu-i, ce-a fost odată.

 

Poate în cela început

Când a irupt văpaie,

Și în rotiri neîntrecut,

A curs prin cer pâraie.

 

Acum e altu-n cela loc

Nu cel ce-n cer se coace,

Noi n-om avea acel noroc

Să știm cum se preface.

 

Mai poate peste mii de ani

Lumini de-acol’ să vin,ă

Ne-arate chip de bolovani,

Și globuri reci de tină.

*

Pe pat de flori a înoptat

O tânără codană,

Priveşte cerul înstelat

Cercându-i a lui taină.

 

Ceva o-atrage-n spre ceresc,

Spre bolta înstelată,

Spre cei luceferi ce lucesc

În ochii ei de fată.

 

Şi-un gând îmi suie spre înalt,

Spre adâncimi celeste,

Simţind de-acolo ceva drag

Ce parcă mi-o vestește,

 

Că-n cele large profunzimi

Un ochi mi-o cercetează

Şi din celeste înălţimi

Cu drag o priveghează.

 

Că dar de unde-i cel fior

Ce-n trupu-i i se-ntinde

Şi-n suflet ea îmi simte-un dor

Ce toată mi-o cuprinde?

**

De undeva, din nesfârşit,

De pe-o departe astră,

Un chip nepământean ivit

Privea spre lumea noastră.

 

Şi ce pe-aicea îmi văzu

Sub luna lucitoare,

Pentr-o clipită-i se păru

Că parcă-i arătare.

 

Ceva ce ştie al său gând

Din vremii de mult uitate,

Ca umbra unei frunze-n vânt,

Ca spus-a unei şoapte.

 

Ce chip frumos, nemaivăzut,

Ce tremurat de pleoape,

Ce trup născut-a cela lut

Cu unduiri de ape,

 

Ce ochi ca perla de mărgean

Ce buze doritoare,

Ce păr ca-ngălbenitul lan

În veri dogoritoare.

 

Nici când văzu pe-acol’ pe sus

Minune mai frumoasă,

De-aceia-ar vrea, un rob supus

Să-i fie, dacă-l lasă.

 

Cu cerul face legământ

Că de nimic nu-i pasă

Şi că-mi coboară pe pământ

Că vrea să mi-o peţească.

***

Dintr-un afund de infinit,

El săgetând lumina,

Străbate timpu-ntr-un clipit,

Spre sfera cea de tină,

 

-Venit-am la chemarea ta

Codană-mbietoare,

Să-mi leapăd nemurirea mea

La schimb pe-o sărutare,

 

Și-aici în globul pământesc

Să-mi fac a mea menire,

Las necuprinsul din ceresc,

Pe-o boabă de iubire.

 

Din lumi ce înroiesc lumini

Eu mor spre-a mă renaşte,

Mă-mpărăţesc cununi de spini

Şi mă jertfesc de Paşte,

 

Să pot gusta dureri şi dor,

Fiorul din iubire,

A trebuit întâi să mor,

Ca să renasc, simţire.

 

Acum, mă-nfăţişez ca-l tău,

Un păcătos, oricare,

Un coborât din cer în hău

Să fiu un oarecare.

 

Că tu-mi vei fi durerea mea,

Fiinţă trecătoare,

Când cupa buzelor ţi-oi bea

Să-mi fie sărbătoare.

 

Tu mă cuprinde-nbrăţişări,

La pieptul tău mă strânge,

Şi-aşa mă ’nalţă în visări

Când sufletu-mi va plânge.

 

Te-oi duce-n ceruri de mărgean

Pludind în unduire,

Avea-voi chip de pământean

De la a ta iubire.

 

Mi-i picura cu cel divin

Să nu mai am scăpare,

Să te doresc şi să revin

Mereu la-ta chemare.

 

Vom trece hăuri de lumini,

Genuni ce-s născătore

Şi în cântări de heruvimi

Prin lumi îmbătătoare,

 

Te duc la cap de infinit,

De timp şi loc, de unde,

Nici gândul încă n-a dorit

Mai jos să se afunde.

 

Vei şti ce n-a ştiut nicicând

Vre-o biată muritoare,

Vei fi visarea unui gând,

Vecie curgătoare.

 

Mai mult nici eu nu pot de-mi ceri

Să fac cu-a mea putere,

Pe tine doar în primăveri

Te-oi ţine cât mi-i cere.

 

Voi fi un sclav de pământean

Și din ce-am fost odată,

Vei fi regina unui neam

Ce n-a ai fost vre-odată.

****

Ea, îmbătată de lumini

Nimic nu are-a spune,

Dar gândul şi a ei priviri

Sunt către astă lume.

 

Acolo nu-i ce vrut-a ea

Şi-a sale vii dorinţe,

Nu-i zbatere ce i-ar plăcea

Ca plată biruinţei.

 

Nu-s crânguri verzi ca pe la noi,

Nici limpezi, reci, izvoare,

Nu-s fluturi jucăuşi în roi,

Nici păsări cântătoare.

 

Acele lumi văzute-n somn,

Sunt reci în toate cele,

El nu va fi nicicând cel domn

Stăpân al vieţii mele.

*

Şi el îmi simte că-i despart

Gândire, simţ şi timpuri

Şi lumi ce încă îi împart

Vecii de anotimpuri.

 

Aşa că-n sufletul lui blând

Îşi spune pentru sine

Că lumea lui şi-a ei, nicicând,

Nu s-or uni-n iubire.

***

-Când săturată de amor

Mă vei lăsa durerii,

Chiar de va fi nicicând să mor

Tot mă vei da uitării.

 

C-aşa eşti tu şi sunteţi toţi,

Fiinţe uitătoare,

Furaţi iubiri ca nişte hoţi

Şi-a voastre vieţi uşoare

 

Vi le topiţi în bucurii,

Şi-n clipe de-amăreală,

În schimbătoare, dulci iubiri,

Ce-s toate doar spoială.

 

De-aceea nu trăiţi vecii

Gustând dumnezeire,

Ci picuri scurte de trăiri

Mereu în rennoire.

 

Doi paşi îmi faceţi îndărăt

Şi unul înainte,

Mult prea departe-i până- hăt,

Iar voi nu ţineţi minte,

 

Că-n lumile de-acol’ de sus

De-am fi ca voi de-acuma,

De mult de tot am fi apus

De nu ne-aţi şti nici urma.

 

Că-mi sunteţi umbră la păcat

De el nedezlipiţi,

Nimicuri dulci, de mestecat

Atâta cât trăiţi.

 

N-aveţi în voi simţiri, dorinţi,

Voinţă urcătoare,

Putere de la-voştri sfinţi

Să faceţi o schimbare.

 

Rămaşi sunteţi o rece tină

La fel cum fost-aţi la-nceput,

Nu rază pură de lumină,

Nu foc divin cum s-a tot vrut.

 

Îmi staţi în cuibul vostru strâmt

Cu clipa ce vă trece,

Nicicând nu fi-ve-ţi chip de sfânt

Ci doar o umbră rece.

 

Vâ-mbăt prea des dulcegării,

Cuvinte-mbietoare,

Dulceţi de vis, copilării,

Şi-n urmă totul moare.

 

În lumea mea, cu dreptul meu

V-aş pustii-ntr-o clipă,

Noroc aveţi, că Dumnezeu

Vă ţine sub aripă.

 

 

***

Cui faci codană ochii dulci

Dezmierdători de patimi?

Iar vrei pe vre-unul să-l apuci

Şi să mi-l laşi în lacrimi?

 

Iar însetată de amor

Stârnești în urmă-ți lacrimi

Înfiorând cu chin și dor,

Plăceri, dureri și patimi?.

 

Nu mi te saturi, nu-i de-ajuns

Cât suflete rănit-ai?

Şi câtă jale ai adus,

Cât rău mai rânduit-ai?

 

-E timpul meu şi-n acest loc

În toate mi-a mers bine,

Trăiesc sub umbră de noroc,

Încearcă-te cu mine!

 

Aicea fac a mele legi

Cât stiu că sunt frumoasă,

Tu n-ai să poţi să le dezlegi

Că eşti la mine-acasă.

 

În lumea ta îmi eşti un zeu,

Aici, un oarecare,

La noi e banul Dumnezeu

Slăvit de fiecare.

 

Aici trăiesc, şi-acum sunt stea

În clipa-mi trecătoare,

Şi până când voi fi ca ea

M-oi măreţii sub soare.

 

Aicea-i dulcele păcat

Ce nu-l vei ştii vre-odată,

Aicea toate-s de gustat

Cât eşti frumoasă fată.

 

Decât nimic în lumea ta

Cea bună şi curată,

Mai bine fi-voi cineva

În lumea-mi deochiată.

 

Că lumile de-acol’ de sus

Au stele căzătoare,

Aici visăm cu gândul dus

Ce-i dincolo de soare.

***

Nu jinduiţi nebuni frumoşi

La lumea toată vrută,

Săraci mai bine, dar voioşi

Că viaţa noastă-i, scurtă.

 

Lăsați Luceferii din cer

Să lumineze-n noapte,

Voi, doritorii de mister

Chemați iubiri în șoapte,

 

Trăindu-mi clipe de iubiri

Ca arsa lumânare,

Uitați nevoi, nenorociri

Și-n bob de lăcrimare

 

Îmi puneți doar păreri de rău

Că viața nu-i mai lungă

Să-mi țină pân’ la cap de hău,

Vecii să nu ne-ajungă.

*

Suntem copii cu nenoroc,

Cu viață mult scurtată,

Iubirii-i facem iute loc

Când o-ntâlnim vre-odată.

 

Păcatului suntem dedați,

Sorbind a lui plăcere,

Mereu cu dor înveșmântați,

Gustăm amar și miere

 

Cu ochii noștri visători

Privim la cer în noapte

Și auzim adeseori

Cum îndulcite șoapte,

 

Ne cheamă-mbietor mereu

Spre lumi ce-s tăinuite,

Acol’ să fim, precum un zeu

Pe-ntinderi nesfârșite.

 

Noi, cu iuțeala ăstui gând

Ne-om duce într-o clipă,

Spre lumi de piatră ce gemând

Pier și renasc în pripă.

 

Dar ele nu vor fi nicicând

Cum noi am vrea să fie,

Gură de rai împreunând.

Vecie cu vecie.

 

Păcat că timpul ce-l avem

Sortit spre viețuire,

E doar o clipă când suntem

Un bob dumnezeire.

 

Și-atunci robiți de cel păcat

Ne-om ferici într-una,

Cu simțul nostru vinovat,

Că ne-a vrăjit minciuna.

 

Mai este mult până von fi

Ființe de lumină

Și cu al nost’ gând văm însfințiiț

Ast glob de rece tină

 

***

 

 

 

Zburătorul

 

Zburător trecând prin ceruri cu aripile-ți de vis

Prin Lactee Căi de stele din cuprinsul necuprins,

Tu nu vezi că-n pământescul, rece glob de neagră tină

O codană stă în noapte visătoare și suspină?

 

Doamne cum o stoarce dorul și cum inima îi bate

Când pe perini pune capul și cea geană i se zbate,

Că ceva din ’nalte sfere ca o umbră se întinde

Și-n molatică căldură, trupul gingaș mi-l cuprinde.

 

Tu ești oare ceea umbră, cea sințire arzătoare

Ce îmi tulbură copila și mi-o face visătoare?

Ia mai lasă-mi-o în pace c-ai mai fost pe-aici odată

Să furi inima-n văpaie, la o altă crudă fată.

 

N-ai tu lumea la picioare și-apoi cerurile toate,

Nesfârșite lumi de-asupra ce scânteie viu în noapte?

N-ai tu timp pentru iubire, Nesfârșitul, cum ți-l vrei?

Lasă-mi fata asta-n pace, să-i mai treacă două veri.

 

Lasă-mi să-și găsească partea printre ceilalți muritori,

Că și-așa vor fi pe-aice încă roi de doritori

Să mi-o ducă la altare și s-o facă a lor soață

Fericittă și iubită, pentru-ntreaga astă viață.

 

Tu ce-i dai? O nemurire într-o lume mare, rece,

Unde viața-i nesfârșită zi de zi la fel i-o trece?

Lasă-mi-o mai bine-aicea, în păcatul pământesc,

Fie soață iubitoare, nu în sterpul tău ceresc

*

Așadară, du-te numai prin a tale galaxii,

Lasă-mi fetele în pace când pe-aici o să mai vii,

Ia-ți cu tine Universul și îți fă din el plăcere,

Nouă, lasă-ne ce este și cum inima ne-o cere.

 

Tu, rămâi prin ’nalte ceruri ca sămânța unui vis

Cuibărit în inimi crude, ce se vor în paradis,

Și din licărul de-asupra când încerci câte-o copilă,

Tu gândește că pe-aicea-i, doar un glob de rece tină.

 

***

 

 

 

Învrednicește-ne mărite Eminesc

 

Renaști, în fiecare an, a câta oară?

În luna înghețat-a lui Gerar,

Când fulgi de nea din ceruri lin coboară

Și scârțâie pe uliți, lungi urmele de car.

 

Renaști a fi o nouă Bobotează

A sufletului nostru creștinesc,

Ca să ne ții a noastră veghe trează,

Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.

 

Să ne aduci aminte că sub humă

Sunt moșii noștri ceia înțelepți,

De care în povești, smerita Bună,

Mereu spunea că fost-au buni și drepți.

 

Și ei aminte încă să ne-aducă

Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,

Ce di-nceput arareori apucă

Trăiască-n pace doar bucăți de ani.

 

Și  ăstei țări smerelnice și bune,

Mereu prea risipită-n guri de rai,

Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune

Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai,

 

Și crângului pădure să se facă,

Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,

Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,

Cu dulcea ta codană-n tăinuit.

 

Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,

Colindă-mi infinitu-n lung și-n lat,

Dezlege-mi taine de-nceput de viață

Și umble-mi prin tărâmul celălalt.

 

Când vii ‘napoi în versuri să ne-nveți

Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,

În urma ta-s puzderii de poeți

Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.

 

Și-apoi mărite, pune-ne pe geană

Înlăcrimate boabe de iubire,

Și-n sufletele noastre de prihană

Iertare la păcate... mântuire.

 

***

 

 

 

De citesc a tale versuri

 

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

 

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

*

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

 

***

 

 

 

Odă Eminescului

 

Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,

Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,

Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,

Vecernii tu coboară pe obosita seară.

 

Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire

Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,

Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,

Și dulcea cea iubire, topească-mi-i  din noapte.

 

Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,

Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,

Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,

Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.

 

Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,

Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,

Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare

Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

 

Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit

Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit

Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,

Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.

 

Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,

Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,

Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie

Ca-l  nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.

***

Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,

Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,

Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire

Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.

 

Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină

Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire

Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.

 

***

 

 

 

Cântec lui Eminescu

 

Ne-ai învăţat cuvântul ne fie înviere

Şi moştenita limbă un fagure de miere,

Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,

Să ardem în iubirea bobocului de fată.

 

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul

Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,

Plecând spre zări deschise şi large infinituri,

Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

 

Să guste din plăcerea puterilor divine,

Să-mi fie călătorul  prin lumile străine,

Să ţină soarta lumii în mâna-i tremurândă,

Să scurme taina vieţii din mintea lui flămândă.

 

Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea

Si-n căile celeste să ne aflăm menirea,

Si vârsta cea de aur cu inima curată,

Şi-ntorsul în pruncia fiinţei nepătată.

 

Pădurea fermecată cu lacul de cleştar,

Şi-n nopţi sub clar de lună iubirile de jar,

Şi lebăda pe ape ducând a noastre vise

Prin căile luminii din ceruri necuprinse.

 

Tu ne-ai lăsat icoane ce-or atârna la grindă,

Iar sufletu-ţi altare pe toţi să ne cuprindă,

De ochiul vieţii noastre va lăcrima lumină

Vom nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.

 

 

***

 

 

 

De s-ar putea

 

Preamăritul de-o să-mi deie, înmiita Lui putere,

Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere

Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi, ca-n nemurire

Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.

 

Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri

Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,

Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire

Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.

 

Şi-un  Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare

Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,

Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns

Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.

 

Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare

Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,

Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară

Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.

 

Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,

Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere

Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,

Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,

 

Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare

Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,

Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând

Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.

 

Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,

Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată

Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,

Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare

 

Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers

Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,

Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând

Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.

 

 

***

 

 

 

Unde încăput-a oare?

Motto:

Al tău vers de poezie/ E fior şi e trăire

 

Unde încăput-a oare într-o minte omenească

Câte toate-s cunoscute despre viaţa cea lumească,

Şi-ncă taine neştiute ce-s ascunse-n mii de mituri

Despre lumi necunoscute din adânc de infinituri.

 

Despre cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele

Ce se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi Lactee,

Despre neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită

Din nimica Universuri şi-apoi lumea infinită.

 

Despre Timpul care n-are nici trecut nici început

Unde noi suntem nimicuri trăitori pe-un fir de lut,

Despre dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare

Cu iuţeala ei distanţe, greu cuprins-n numărare.

 

Despre taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,

Despre fiii de lumină întrupaţi în Dumnezei,

Despre toate ce se-ntâmplă sus prin căile celeste

Unde noi, neştiutorii, zicem: file-s de poveste.

***

Mai apoi, el adunat-a din cea lume pământescă

Doruri cât-s din iubire în fiinţa omenească,

Patimi, lacrimi, înălţare din cel suflet ars de dor,

Coborârea în genune când iubirile îmi mor.

 

Şi –apoi dragosta de ţară moştenite din strămoşi,

Şi durerea din robia unor ani nenorocoşi,

Şi pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire

Când cu viaţa dată vamă ne-am făcut, cea dăinuire.

 

Unde oare încăput-a în lărgimea minţii sale

Câte-n lume îs ştiute, bucurii, durere, jale,

Şi de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire

Ce îi face al său nume, veşnicească-n nemurire.

 

 

***

 

Va urma