Mircea Dorin Istrate - Comori din lăzile de zestre

 

24.06. Ziua Iei Românești

 

 

Comori din lăzile de zestre

 

În lăzile de zestre zac comori

Înnobilate-n timpuri, de vecie,

La ele ne-am întors de-atâtea ori

Când ne-am adus aminte de pruncie.

 

Îmi stau cuminţi acolo miruite

Păstrând în ele vremuri şi vecia,

Podoabe dragi ce fost-au rânduite

De bunii mei, să-şi poarte măreţia.

 

În ele s-au simţit nemuritori

Când au ştiut că dacă mi-s purtate,

Al neamului trecut îl duc, şi mi-s datori

Să-l lase la urmaşi, pe mai departe.

 

Acolo-i dor şi multă suferinţă

Şi vise şi speranţe înşelate,

Cel drum scoborâtor din Mioriţă,

Fior şi umilinţe îndurate.

 

Şi bucurii cusute într-o floare

Cu gând curat şi fală măsurată,

Tristeţea înnegrită în culoare,

Şi viaţa cu-ale sale încă toată.

***

Aceste ale noastre începuturi

Se vor topi încet în grea uitare,

S-or risipi în cele patru vânturi

De n-or găsi în suflet, căutare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Porul popular

 

Văzut-ați voi cu câtă voioșie

Frumosul port venit din veșnicie

Românu-l poartă-n zi de sărbătoare

Să-i umple ziua de frumos și soare?

 

Cu el femeia încă se mândrește,

În el ființa toată-i înflorește

Și este-ntr-una floare între flori,

Iar de-o privești te trec ades fiori.

 

Cu IA învrăjitu-mi-a bărbații,

În POALĂ -a legănat copii și frații,

CĂTRINȚELE îi dat-au strulucire

Mereu să-mi aibă parte de iubire.

 

În LAIBĂR pus-a un buchet de floare,

Iar în NĂFRAMĂ loc de lăcrimare,

Când  fi-va dânsa încă în nevoi

La mort, necaz, ori de boli-veți voi.

 

Când și-a țesut veșmântul iarna toată,

A pus în el iubire laolaltă

Cu tot frumosul lumii ce-o-nconjoară,

Sperând să-i fie viața mai ușoară.

 

Cu-n PUNCT, c-o CRUCE, toate le-a cusut,

Acolo-mi stând istorii de-nceput,

Tristeți, speranțe, încă bucurie

Și-a locului poveste-n ele-mi fie.

 

De știi să le citești, dintr-o privire

Îmi știi de unde-i fata cu-a ei ie,

În care deal îmi este măritată,

În care vale fosta ea ca fată.

*

În cinste-mi țineți portu-adevărat

Pe care-n timpuri neamul  la purtat,

El încă-nnobilează și-nfințește

Pe cela care, astfel îmi gândește.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Comori de suflet

 

V-am lăsat în ladă, straie de-mpărat,

Albi iţari ca spuma, clichină de lână,

O cămeşă nouă, bună de-mbumbat,

De la mine încă, asta vă rămână.

 

Comănac de paie şi opincă groasă,

Un cojoc de oaie şi de miel căciulă,

Cald vă ţie iarna de o fi geroasă

Că la noi c-am trage, vântul sus, pe hulă.

 

Abă, coţi vreo zece, bună de croială,

Moi obiele încă şi cheptar de lunea,

Vă-mbrăcaţi cu ele ca să-mi fiţi în fală

Când cel port purtave-ţi, să vă vadă lumea.

 

Un răboj de stână, fluier să-nvioaie

Inimi  în durere când vi dor de ţară,

Briciul de la moşu ce-a trecut războaie,

Brişca încă nouă, şi-o parauă chioară.

 

***

Ţineţi dar la ele că-s comori de suflet

Din străbuni lăsate, sfântă moştenire,

De le porţi, fiinţa toată-i numai râset

De le uiţi vei pierde, drep la nepieire.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Frumoasă ca o zână

Motto:

,,Ia, poalele, cătrința înfloresc mereu o fată

Fiind  averi neprețuite când ai mâini cu-ndemâneală,

Cu un ac și-un fir de ață, într-o iarnă-nviforată

Ea cusutu-și-a averea, s-o ridice-n mare fală.

 

Pe ie și cătrință curg râuri înflorate

În galben și-n albastru, în roșu ca de mac,

E sufletul femeii în toate desfătate,

Ca nufărul în floare, pe ochiul unui lac.

 

Din linii și steluțe, din puncte îndesate,

Din cruci și câte alte însemne meșterite,

În mintea ei și-n suflet se rânduiesc mai toate,

Apoi,  în  ochi și-n mână, mi se preling grăbite.

 

Pe câmpul alb al iei cu acul ea îmi ară

Și-mi seamănă frumosul cuprins în vii culori,

Tristețea-o pune-n negru, iubirea-n roșu-pară,

Speranța și visarea-n albastru unor zori.

 

Lumină-a pus din soare pe firul din cătrință

Și-nvioratul verde din iarba din poeni,

Parfumul unor toamne din arămita viță,

Iar galbenul din lanul ce mi se coace-n veri.

*

În straiul ei codana-i,  Ileană Cosânzeană

Atuci când iasă-n lume duminica la joc.

Se-nciudă alte fete și sigur vre-o vădană

Că mândra ce-a fătucă, e plină de noroc.

 

Iar când se-nvârte-n horă cu pletele-i în vânt

Și poala-i se ridică lăsând picior să-i vadă,

Să-mi spuneți voi atunce fecior de-i pe pământ

Fătuca cea frumoasă să nu îi fie dragă.

**

Purtați-mi dară straiul ce din vechime vine,

Cu tot ce el aduce din vremea cea bătrănă,

Vă-nobilează trupul și sufletul în sine

Făcându-vă pe toate, frumoase ca o zână.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Ie de băciță

 

De fi-veţi vreodată pe-un umăr de deal

Cu nalbă în flore şi-n iarbă crăiţă,

Să ştiţi că aicea, în vechiul Ardeal

Născutu-sa Doina, din cânt de băciţă.

 

Pe-aicea şi vântul atunci când adie

Poveşti îţi aduce de-acol’ din trecut,

Cu fir de mătase ea scris-a pe ie

Râmână însemne  din vremi de demult.

 

La fel ca răbojul ţinută-i socoată

La câtă durere e-n neam şi pe lume,

Cât râuri de lacrimi sunt puse în soartă,

Cât zile cu soare putut-a s-adune.

 

De ştii le citeşte şi ele ţi-or spune

Cât doruri, cât jale e-n suflet la neam,

Cât soare-i în galben, în negru-s furtune,

În roşu şi-albastru-s dorinţi câte am.

 

Cusută cu suflet, cu drag, cum se cere,

Purtat-a ea ia la nunţi şi la mort,

În fală şi-n cinste, că-i mândră muiere

Atunci când se-mbracă în dragul ei port

 

Iar când de pe lume s-o duce-n uitare

În ladă lăsa-va o taină-nstelată,

Să ştie urmaşii, că neamul mai are

Comoară de suflet cu stele-nflorată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Dovezi de viețuire

 

Istoria străveche, aceea adevărată,

Stă-n limba cea vorbită de bunii mei moșneni,

În semne încifrate în lut sau pe vre-o piatră,

La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.

 

Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege

Și în puține semne puneai un legâmănt,

Vre-o vrajă, îmn de slavă, ori fapta unui rege,

Blesteme ce dușmanii să-i bage în mormânt.

 

În datini și-obiceiuri stau zile însemnate

Anume dară puse să ținem bine minte,

Ne fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,

Să știm ce-a fost în urmă și cum o fi ‘nainte.

 

Așa era viața  pe-atunci, în cele timpuri,

Un semn, erau cuvinte spunând ceva anume,

Porecla ta și locul erau însemn de neamuri,

Iar fapte mari făcute, te încinsteau cu-n nume.

 

Ascunse în legende, în mituri, în povești,

În vechile balade se tăiniuesc adânc,

Eroi din cele timpuri din spițele domnești,

Ce în a lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.

 

Citește-le cu grijă, că ele îți vor spune

Cum fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,

Eroii și-a lor fapte din vremile bătrâne

Ce-n fila de poveste, e adevăr ascuns.

 

Învață și păstreazî în țandără de minte

Minunile acestea, istorii curgătore,

Ele-s dovadă vie, de ce a fost ‘nainte,

De cum prin astă lume, trecut-am în urcare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

ÎNSEMNE   SFINTE

 

STEAGUL e simbolul bravului popor

Ce înflăcărează inimi care vor

Fie-mi laolaltă neamul cu-a lui toate,

Facă-n faţa lumii măreţite fapte.

 

IMNU-i pentru suflet cânt înălţător

Bun de pus pe rană, leac vindecător,

El îmbărbătează şi ne face bravi

Întărind credinţa celor care-s slabi.

 

PORTUL e oglinda sufletului meu

Ce ne leagă încă de strămoşi mereu,

Curcubeu, lumină, fală, frumuseţe,

Bunătate-n inimi, jale şi tristeţe.

 

Steagul, imnul, portul sunt avere sfântă,

Fală, vis, putere, toate ce încântă

Inima română, sufletu-i curat,

Facă-l din nimica scut de apărat.

 

Ele întărească-mi veşnica credinţă

Că mereu avea-vom sfânta biruinţă

De vom fi în viaţă strâns uniţi, curaţi,

Într-un gând şi faptă cum sunt bunii fraţi.

 

Le purtaţi în suflet toate cele trei

Şi-n urmaşi le puneţi fie-mi pui de lei,

Fără ele-n lume suntem neştiuţi,

De le dăm mărire, fi-vom neînfânţi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

&&&

 

 

 

26.06.Ziua  Drapelului

 

Drapelul

 

Drapelul e însemnul de neam și sfânta țară,

De glorie străbună trăită-n libertate,

De viață dată vamă de cei ce apărară

Moșia și credința cu tot și câte-s toate.

 

Puterea el și-a pus-o în cele trei culori

Ce fie-ne în viață însemne însfințite,

A neamului și-a țării de-apururi mari valori

În inimă și suflet adânc întipărite.

 

În ROȘU e onoare și jertfă strămoșească,

Columne, monumente, troițe  încinstite,

Îndoliate lacrimi ce-n gând să preaslăvească

Viața dată vamă de toți cei dinainte.

 

În GALBEN  este câmpul cu roadă-mbelșugată

Unduitoare lanuri pe gura mea de rai,

Pădurile pe dealuri și via îmbrumată

Pe care-a stat de-apururi piciorul meu de plai.

 

ALBASTRU este cerul ce l-am dori senin

Sub care crească-mi pruncii  în umbră creștinească,

Cu  zile luminoase în veacuri care vin,

Ca țara și cu neamul mereu să înflorească.

*

DRAPELUL este ȚARA și NEAMUL meu și GLIA,

Cu bune și cu rele, cu bucurii, nevoi,

Cu ape cristaline, păduri și ciocârlia,

Ce cântă imn de slavă de-apururi pentru noi.

* *

În fală și-n mândrie să-mi fluture drapelul

Cât liberi încă suntem, sub umbră de ceresc,

Că el  îmi e oriunde de-apururea însemnul

Ce-n fața lui cu ceilalți, mă-nchin și mă smeresc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Îndemn

 

Nepoate, uită-te în zare

La cel drapel desfăşurat

Şi la culorile cu care

A fost  în timp, înnobilat.

 

Cel ROȘU-i sângele vărsat

De toţi vitejii ţării mele,

Ce-n bătălii au sângerat

Şi-acuma-s pulbere de stele.

 

Cel GALBEN l-am luat din lanul

Muncit cu greu de truditor,

De împăratul meu, ţăranul

Ce-a fost mereu la toţi dator.

 

ALBASTRU-i limpezitul cer

Şi marea unduindu-şi valul,

Tăria celor ce nu pier

C-aicea-i cuibul lor şi neamul.

 

Le pune-n suflet şi le poartă

Să te-ntăreşti când vine greul,

Să ştii că eşti român, şi-n soartă

Mereu ai ȚARA şi DRAPELUL.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Sub falduri de drapel

 

Ce e drapelul? Mare cinste, fală

Şi ţara toată adunată roată

Pe lângă el, smerenie, sfială,

Şi  vremi bătrâne lungi de altădată.

 

E glorie eternă, împărată,

Însemn, putere, vise de mărire,

Trăire zilnicită-ndurerată,

Răboj de luptă, încă amintire.

 

În faldul lui e ROȘU cel de sânge,

E viaţa de erou ce fost-a scut,

E lacrima de mamă care plânge

Şi veşnica speranţă de-nceput.

 

În GALBEN mi se coace snopul pâinii

Cu truda preamăritului ţăran,

Nădejdea ce şi-a pus-o-n roada mâinii,

În rugi la Domnul înălţate-n an.

 

ALBASTRI-I însfinţita libertate

Ce-am înnoit-o veacuri rând la rând,

E setea ne-mplinită de dreptate

A bunului român, smerit şi blând.

 

În faldul său sunt toate adunate

Credinţa-n neam şi codrul cel de pâine,

Sfinţitul sânge, coşul cu bucate,

Trecutul preamărit şi ce-o fi mâine.

**

De-acuma-n mare cinste tu mi-l poartă

Să-ţi de-a putere când te-ncearcă greul,

Să ştii că eşti român şi ai în soartă

De-apururi NEAMUL, ȚARA și DRAPELUL.

De-apururi neamu, ţara şi drapelul.

 

De-aceea-n el sunt toate adunate,

Credinţa-n neam şi codrul cel de pâine,

Sfinţitul sânge, coşul cu bucate,

Trecutul preamărit şi tot ce-i mâine.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Însemne sfinte

 

STEAGUL e simbolul bravului popor

Ce înflăcărează inimi care vor

Fie-mi laolaltă neamul cu-a lui toate,

Facă-n faţa lumii măreţite fapte.

 

IMNU-i pentru suflet cânt înălţător

Bun de pus pe rană, leac vindecător,

El îmbărbătează şi ne face bravi

Întărind credinţa celor care-s slabi.

 

PORTUL e oglinda sufletului meu

Ce ne leagă încă de strămoşi mereu,

Curcubeu, lumină, fală, frumuseţe,

Bunătate-n inimi, jale şi tristeţe.

 

Steagul, imnul, portul sunt avere sfântă,

Fală, vis, putere, toate ce încântă

Inima română, sufletu-i curat,

Facă-l din nimica scut de apărat.

 

Ele întărească-mi veşnica credinţă

Că mereu avea-vom sfânta biruinţă

De vom fi în viaţă strâns uniţi, curaţi,

Într-un gând şi faptă cum sunt bunii fraţi.

 

Le purtaţi în suflet toate cele trei

Şi-n urmaşi le puneţi fie-mi pui de lei,

Fără ele-n lume suntem neştiuţi,

De le dăm mărire, fi-vom neînfânţi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

&&&

 

 

 

29.iulie ,,Ziua Imnului”

Imnul țării

Motto:

Imnu-i pentru suflet cânt înălțător,

Bun de pus pe rană, leac vindecător,

El îmbărbătează și ne face bravi,

Întărind pe ceia care-s încă slabi.

 

Vorbă-nfiorată, mare, arzătoare,

‚Nalță imnul țării spusa-i în cuvinte,

Ca-n smeritul clipei facă sărbătoare

Pentru nemurirea dușilor ’nainte.

 

În altar de suflet, ziua care vine

O să-mi veșnicească binele din noi,

Și-mi clădește-n suflet vise de Columne

Să răscoale simțuri adunate-n noi.

 

Să-ntărească brațe, să ne urce-n zboruri

Ca să trecem timpuri pline de nevoi,

’Nalțe al nost’ spirit până sus la nouri,

Din ce-am fost nimicuri, facă-ne eroi.

 

Ne aduc-aminte zile mari ca pilde,

Neamul ce în fapte s-a jertfit mereu,

Dragostea de țară care nu se vinde,

Umărul de frate pus când e la geru.

 

Cine sunt strămoșii cei de la-nceputuri

Ce ne-au pus în inimi dorul de mărire,

Și puteri de taină mestecate-n luturi

Ca s-avem în lupte, crez de nemurire.

 

Viața lăcrimată, scurta bucurie,

Domnul ce-i de-asupra veghetor în toate,

Ce ne-a pus aicea pentru veșnicie

S-apărăm moșia, prin slăvite fapte.

 

Mergători prin viață vom sui cărarea

Ce ne duce-n slava lumii care vine,

Cu trecutu-n cuget ne vom ști menirea,

Cu speranța-n Domnul, vom visa la bine.

**

Astea spune imnul în cuvinte vrute

Să aprindă spuza  rugului din noi,

Ca să de-a onoare, cinste și virtute

Celui slab acuma, mâine-ntre eroi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎN LOC  DE  RĂSPUNS

 

În mintea unora dintre noi, persistă încă ideea că, doar cuceriți, omorâți, luați în sclavie, furați de marile noastre bogății, oprimați atâțea ani sub talpă romană, ne-am deșteptat, ne-am civilizat, ne-am alăturat lumii bune, am învățat o nouă limbă, am îndrăgit zeii romani și de atunci suntem și noi cineva. Fără toate astea am fi rămas niște barbari nenorociți, mult prea liberi, trăind în continuare după Legile Belagine învechite,( fără sclavi care să muncească în locul nostru), sub zeii noștri, după datinile și obiceiurile noastre străvehi, în prea multă cinste, libertate și adevăr, cu prea multe bogății cu care n-am fi știut ce să facem.)

Mare păcat că le-a trebuit romanilor doar cca. 17 % din teritoriul ocupat de triburile dace, e drept, doar cel mai bogat în aur din tot imperiul lor, și nu s-au dus și în Nord, în Est, încă vre-o 3-400 km ca să ducă și acolo bunăstarea și civilizația.

Dacă ne-a mers așa de bine, de ce, după anul 119, aproape în fiecare an romanii staționați aici n-au avut parte de o clipă de liniște, trebuind să facă față incontinu răzmerițelor, războaielor, atacurilor venite din partea neocupată a statului dac.

Apoi, acei  daci liberi cuprinși în cel 73% din teritoriu rămas neocupat  au învățat de bună voie latina la fără frecvență? Ei cum au putut trăi fără castre romane, fără drumuri pietruite, fără să se închine la zeii Romei?

Noi eram aicea înainte cu mii de ani ca romanii să se fi  înfipt în Itaca lor, am avut o limbă (prisca veche), am avut o mare civilizație a păcii, a bunei înțelegeri, a unei gândiri filosofice, dovadă fiind: Gânditorul, Tăblițele de la Tărtăria, Hora de la Frumușica, Cercul Solar de la Sarmisegetus, Tălițele de aur de la Sinaia, etc, am avut aici tot ce ne-a trebuit, pentru ca prin muncă cinstită să nu trebuiască a-i jefui pe alții. Păi cum să gândim că fără romani am fi rămas niște barbari nenorociți în această adevărată Grădină a Maici Domnului, Raiul după care au tânjit atâțea atunci și tânjesc mult mai mult alții acum.

Că îl preamărim în imnul nostru pe Traian e de noaptea minții, adică tu, om cu scaun la cap, să îl slăvești în Cântul Țării pe cel care ți-a luat libertatea, bogățiile, înrobindu-ți neamul tău cel străvechi pentru sute de ani, chiar că trebuie să fii cel puțin tâmpit.

E adevărat că în vremea ei, Școala Ardeleană, care a făcut atâtea lucruri bune pentru culturalizarea noastră, vrând să de-a o notă de noblețe, de ,,sânge albastru” acestui neam, a forțat puțin adevărul istoric, legându-ne nașterea poporului  nostru de  marea ,,civilizația romană”, așa apărând teoria că noi ,,ne tragem din romani”.  Ea, Școala Ardeleană, a răspândit ideea că istoric, originea nostră este pur latină, iar lingvistic limba română este de asemenea pur latină.

Vremea aceea e trecută, noi ne-am mai deșteptat dar tot cântăm, rușinați cumva, Imnul României , care, fără strofa a doua:

 

,,Acum ori niciodată dă dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge UN  SÂNGE  DE ROMAN

Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume,

Triumfător în lupte, un nume de TRAIAN”,

 

ar fi accceptabil, pentru că are chemare,  însuflețire, nerv, este mobilizator, dar nu spune o vorbuliță măcar de strămoșii noștri daci, întâistătătorii acestor locuri.

O fi fost Traian cel mai mare împărat al lor, dar fără a se face cunoscut prin cuceririle sale, care au implicat moarte, jaf, sclavie, nu ar fi îmsemnat nimic.Ei, romani, de ce nu au putut să-și vadă de treburile lor, să-și muncească singuri pământul care-i hrănea, fără a-i forța pe sclavi să facă acest lucru în locul lor, de ce le-a trebuit pământul altora, munca altor, roadele și bogățiile altora?Aceia n-au plâns după morții lor pieriți în războaie apărându-și glia străbună? Nu s-au jelit? Nu i-au blestemat pe acești civilizatori, hoții și criminalii lumii de-atunci pentru toate câte au îndurat civilizându-se? Atunci de ce să-i preaslăvim pe Traian, pe Gingis Han, pe Alexandru cel Mare, pe Napoleon, (pe Hitler și pe Stalin nu). Păi civilizația nu putea fi răspândită și în timpuri de pace, de bună înțelegere, de bună vecinătate, de prietenie.

Credeți că fără Traian, noi n-am fi fost în stare să evoluăm, să ne civilizăm? Civilizați nu vom fi atâta vreme cât unul dintre noi își arogă dreptul de a-i civiliza pe ceilalți cu de-a sila, pricinuindu-le suferință, îndurerare, moarte.

Așa că eu și ca mine poate că și alții, nu am nici un respect pentru cei care, asemenea lui Traian și-au impus prin forță ,,civilizația” lor,  distrugând ,,civilizația” noastră, clădită cu nespus efort, răbdare, trudă și jertfelnicie milenii la rând și cu atât mai mult nu vreau să iî văd numele în ÎMNUL  ȚĂRII  MELE.

 

Mircea Dorin Istrate

 

eu, fiind cel care, mai susțin încă, fără să-mi fie rușine, că:

 

,,Acum ori niciodată, să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge UN SÂNGE  NOBIL,  DAC

Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume,

Triumfător în lupte, pe DECEBALUS,  DAC”

 

Același

 

 

 

CUVÂNTUL  POEZIEI

 

Poete drag, tu lumii-i ești dator

Să scrii ce simte ea și o-nfioară,

Cuvântu-n tău să-l faci nemuritor,

El find arcuș, la inima-ți vioară.

 

Că vorba ce o pui în poezie

E har primit de de sus, de la ceresc,

E șoapta ce de-acolo o să-ți vie

Să  stâmpere jeliri din omenesc.

 

Poemul tău e leac videcător

La inimi ce se chinuie-n durere,

Îl  scrie-apoi și-un suflet iubitor

Cu lirere din simțul său de miere.

 

Și tot prin el, tu pui în braț tărie

Ostașului ce neamul și- păzește,

Eroului îi dai jertfelnicie

Când țara cu ardoare și-o iubește.

 

Și-n IMN tu pui cuvânt de-mbărbătare,

De fală, de curaj, de vitejie,

La cela slab să-i faci voința tare,

Ca-n luptă pui de leu, oricând îmi fie.

*

Așa că drag poete, versul tău

Îmi poate face lumea norocoasă

De adevăr, de crez în Dumnezeu,

Mai bună, iubitoare, mai frumoasă

 

De-aceea tu să-mi fii întâiul care

Să mi te schimbi în bine-n tot și-n toate,

La lumea asta ce de-acuma-mi moare.

Să poți să-i dai din tine, sănătate.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

HAR - DEAL

Motto:,,Trecător prin ceruri ninse, cu luceferii în roi,

Însfinţesc cu-a mele vis,e urma carului cu boi’’

 

Dacă mi-ţi da de mâine ce-n taină tot tânjesc

Şi încă pe deasupra să-mi fie de ajuns,

Şi bogăţii visate şi trai împărătesc

Şi viaţă dusă-n tihnă, de-acum pân’ la apus,

 

Tot nu v-aş da Ardealul, că nu îl târguim

Şi nici măcar o floare din el, nici bob  din vie,

C-aicea ni-i sortitul şi-atuncea când murim

Miroase ţintirimul a raiuri şi-a tămâie,

 

Şi-a lacrimă sărată , şi-a clipă de vecie,

Şi-a proaspătă crăiţă , şi-a fragă şi-a mohor,

Şi-a viorea ascunsă prin nalta colilie,

Şi a melin sălbatic, şi-a dulce cimbrişor.

 

Nu-i loc în astă lume cu-atâta frumuseţe

Unde să-ţi dormi vecia de-acum pân’ la sfârşit,

Unde măritul soare să-ţi dea mereu bineţe,

Unde crăiasa lună să-ţi facă somn spăşit.

 

Ş-apoi aici ni-i neamul şi satul cel mutat

Din vale-n dealul ăsta, pomelnic să se facă,

Cu ei voi sta cât lumea să facem mare sfat,

Să umplem timp şi vremuri, de parc-am fi la clacă.

 

Măcar pentru atâta  eu n-am să dau Ardealul

Că vreau să dorm în tihnă acolo lâng’ai mei,

C-aicea nemuritul îşi are cuib în dealul

Ce m-a născut pe mine şi m-a-nstelat cu ei.

 

Şi cum să-mi dau averea aceasta moştenită

Rămasă din vechime moşie azi şi mâine,

Cu huma ei mănoasă de doruri năpădită

Ce-a tot întors-o plugul, s-o facă dulce pâine,

 

Şi coasta unde luna îşi are cuib de taină

Şi prunii din pomişte şi râuri unduite,

Păşunile cu stâne şi codrii de aramă,

Câmpia foşnitoare cu lanuri aurite.

 

Ardealul nu-i o ţară, e suflet, e trăire,

E începutul lumii ce îl purtăm în noi,

E jalea şi amarul, e vis şi bucurie,

E vorba legănată a carului cu boi.

 

E-a Maicii Născătoare grădină înflorită

Ce-n grijă Ea ne-a dat-o, ne fie dar ceresc,

Şi-apoi prin jertfa noastră să fie miruită

Să merităm odihna-n Ardealu-mpărătesc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TOAMNA  ÎN  ARDEAL

 

Miroase-a toamnă lăfăită, pe dealuri, prin livezi, prin lunci,

De suflet dânsa se lipește să nu poți încă s-o alungi,

S-a învățat și-acum îi place al nostru câmp întins și dealul,

Că rai e-aici în timp de pace, c-așa mereu a fost Ardealul.

 

Pe huma lui, împărăție făcut-au moșii din străbuni,

Să veșnicim pe astă glie, ne fie anii lungi și buni,

Iar când hulpavii de pe lături ne cer bucăți din ea să dăm,

Cu viața noastră pusă vamă, Ardealu-n veci îl apărăm.

 

Așa va ști viitorimea că suntem neam de luptători

Și că Ardealului smerelnic, noi nu-i vom fi nicicând datori,

Mai bine-n carne de Columne și-n monumente presărați,

Decât să ne robească alții, și-n cartea lumii-n veci uitați.

 

Căt iarbă și cât frunze-n codri, pe-aici vremelnic mi-au trecut

Străini cu gânduri să îmi prade, averi ce noi ni le-am făcut,

Cum au venit, așa se duse puhoi la rând după puhoi,

Dar noi mereu aici rămas-am, să trecem munte de nevoi.

*

Când plugul scurmă cea țărână, ori urma carului cu boi

Se-afundă-n frământata tină, ajungem încă pân’ la voi,

Ca să mai știți că încă suntem aici, să ne-apărăm Ardealul,

Cu-a sa câmpie roditoare, cu vii și pruni ce-mbracă dealul,

 

Cu codrii sunători din frunză, cu crânguri verzi ca-n paradis,

Cu râuri unduindu-și valul ce scaldă câmpuri ca de vis,

Cu stâne-n dealuri cu frăguțe, însemn de lungă veșnicie,

Cu țintirime vechi, bătrâne, înveșmântate-n colilie.

 

Și ca însemne de credință sub crucea Ta, Mărite Doamne,

Bisericuțele bătrâne își uscă lemnu-n calde toamne,

Lăsându-și sfinții cei smerelnici de pe pereții zugrăviți,

În paza candelei să-mi steie, că mi-s de-acuma scorojiți.

**

Așa că-n tihna ta de miere, ne lasă toamno mulțumiți,

Să viețuim cât dat ne este, de-a tale zile ocrotiți,

Și-apoi mai vino și la anul  să-mi ruginești via din deal,

Să-ndestulezi cu toate cele, trăirea bunului Ardeal.

 

18.09.2017

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

22.06.1504, ziua în care s-a veşnicit

prea-luminatul domn moldovean.

 

MĂRITE   ŞTEFANE

 

Mărite Stefane, mai dă-ne poruncă

Înhamă-ne  Doamne la greaua ta muncă,

Mai ţine-ne-n viaţă în lupte de-o vară

Să ştim ce înseamnă iubirea de ţară.

 

În posturi ne ţine, şi-n grea rugăciune,

Tămâie ne fie în lacrini şi-n pâine,

Iar gândul ni-l pune în aspră căinţă

Să ştim ce înseamnă, tăria-n credinţă.,

 

Că astăzi pe toate pirdutu-le-am Doamne

Stricatu-s-a rândul, iar cele icoane

Ce fost-au în veacuri mereu sărutate

Căzut-au din rame, uitate-s şi-s sparte.

 

În tine iar pus-am speranţa cea sfântă

Acum când a noastră viaţă e frântă,

Mai vino Ştefane, şi dă-ne tărie

Şi iartă-ne Doamne că fost-am pustie.

 

De nu vii acuma să pui iară frâie

La ’noastre păcate crescute-n prostie,

Ne-om duce-n pierzare cu toţi şi cu toate,

Şi nimeni pe lume de-acol’  nu ne-o scoate.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

MAI  VINO  STEFANE

 

Văratice vremuri se-ngână întruna,

Senină e bolta, trecută-i furtuna,

Din câmpuri de luptă primită-n urale

Se-ntoarce oştirea lui Ştefan cel Mare .

 

Scăpat-a  iar ţara de mâna păgână,

Iar cea bărbătoasă oştire română

Avându-l de-a dreapta pe bun Dumnezeu

Unită-n credinţă, învins-a mereu .

 

Dar Ştefan îmi ştie c-o astfel de faptă

Îsi are-nmiită vremelnică plată

În vieţi ce norodul le pune-n altare

Să-mi fie la Domnul,  răsplata cea mare .

 

Doar astfel rămâne în suflete ura

De duşmanii care îmi vor bătătura ,

Şi roada-n sudoare muncită cu greu

Şi viaţa dorita în bine mereu .

 

Războiul e poarta spre cea libertate

Când ţara îşi ţine a sa demnitate,

Când vremile-ncearcă virtutea străbună,

Tăria din oameni  aflaţi în furtună.

 

El Ştefan îşi simte cum inima-i plânge

Şi mâna pe paloş a ură îmi strânge,

Că sfânta-i moşie prea des e călcată

Iar moartea-n oştire îmi seceră roată .

 

N-apucă cea rană la loc să se-nchidă

Că lacomii duşmani, aicea-s în tindă

Şi iară îmi buciumă  jalea pe dealuri

Să-mi strângă plugarii spre-a oştilor maluri .

 

Îmi pare că soarta a vrut ca-n urcare

El Ştefan, să-mi aibă bătută cărare

Cu faptele sale măreţe, de glorii,

Rămase ca pilde,  în cărţi de istorii .

 

Puţini sunt aceia  ce-n vremuri aprinse

Mi-au stat în picioare clădind a lor vise,

Puterea le-a dat-o din cer  Dumnezeu

Şi ţara ce fostu-le-aproape la greu .

 

Mai vino Ştefane la cruce de veacuri

S-aduci mântuire şi sfintele leacuri,

Că ţara ta geme şi n-are speranţă,

Mai dă-ne Ştefane, o pildă de viaţă!

 

Noi suntem aicea, cu gândul la tine,

Nevolnici în fapte, cazute ruine

Rămaşi fără vlagă, netrebnici, atei,

În vremi  mincinoas, slugarnici mişei .

 

În noi stricăciunea-i o boala, se vinde,

Se-ntinde ca râia, ca lepra cuprinde,

La tine e leacul mărite Ştefane,

Mai  vino  odata şi-ajuta-ne Doamne !

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LIMBA    NOASTRĂ

31.o8. – Ziua Limbii Române

 

Motto:,,Limba noastră-i limbă veche încifrată-n Tărtărie,

Ce-au vorbit-o moşii noştri prin Carpaţii înstelaţi,

Ea e veche ca şi timpul, plămădit din veşnicie,

Giuvaier dintr-o comoară, împărţită între fraţi’’

 

Păstorindu-şi din-ceputuri turme pe-un picior de plai

Din cuvinte unse-n miere şlefuit-au Mioriţe,

Ce din tată-n fiu trecut-au prin frumoase guri de rai,

Să se ştie că de-aicea, ni e trag a noastre viţe.

 

Întinzându-şi peste lume cea moşie şi averea

În cuibarul vieţuirii înmulţitu-s-au străbunii

Şi-ntorcând mereu ţărâna şi-au luat de-aici puterea

Ca vecinii să îmi ştie, că pe-aici, ei sunt stăpânii.

 

Mai apoi, trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei

Au ajuns spre malul lumii ca să pună stâlpi de ţară,

Iar pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei

Cu-a lor zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.

 

**

Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,

Mult prea blânzi şi prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,

Cu vecini perfizi şi hulpavi, ce ne fură în neştire

Trupul ţării şi averea, ce străbunii le-au lăsat.

 

Numai limba şi credinţa ne mai ţin uniţi în vreme

Şi speranţa, că odată mai veni-va un Mihai,

Ce s-adune laolaltă, sub înaltele-i însemne

Ce furatu-ne-au străinii, şi pe cei de-un singur grai.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

RUGĂ  PENTRU  LIMBA  ROMÂNĂ

31.08. –Ziua Limbii Române

 

Motto: ,, Trecător prin ceruri ninse

Cu luceferii în roi,

Însfinţesc cu-a mele vise,

Urma carului cu boi’’

 

Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste

Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,

Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte

Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.

 

Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană

Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,

Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă

Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.

 

Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus

Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,

Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns

Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.

 

Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul

Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?

Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul

Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.

 

N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele

Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?

Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele

Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?

 

De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,

Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,

Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească

Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

31.08 Ziua Limbii Române

DE  CITESC  A  TALE  VERSURI

Lui Eminescu, Luceafărul limbii române.

 

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă usca-vei fierbinţeala unui dor.

 

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

 

***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Tuturor celor sărbătoriți de ,,Ziua Educației”

5.10.2017

 

SFINȚI  DE  MIERE

 

Vouă dascăli, sfinți de miere, n-am cuvinte preasmerite

Să vă-nalț cu sfiiciune lăcrimate mulțumiri,

Pentru cât din al vost’ suflet, ne-ați tot dat, învățăminte

Să ne facem rost în lume și cărări de fericiri.

 

Voi, pe lungul drum al vieții sunteți candele aprinse

Ce deschis-ați ochii noștri când am fost neștiutori,

Să-nțeleagă mersul lumii și în minți ce-s necuprinse

Să ne puneți pentru viață tăinuitele comori.

 

Fără voi, această lume ar fi tot ca la-nceputuri

Că n-ar fi cine să ducă mai departe omenetul,

Să-i înalțe a sa frunte către cer, din negre luturi,

Să-i arate viitorul și trecutul și prezentul.

 

De aceea al vost suflet, l-împărțiți în fiecare

Să își facă drumul vieții netezit și urcător,

Iar cu ce le dați acuma, boabe de mărgăritare,

Ei să-și semene cărarea, facă-și timpul ’nălțător.

 

Mai apoi, când vă veți duceți, că așa e legea firi,

Prin câmpiile celeste mulțumiți și împăcați,

Veți rămâne pomenire în icoana amintiri

Nemurindu-vă cel nume, sfinți de miere, lăudați.

*

De n-am spus, precum se cade, în puținele-mi cuvinte

Vorbe binemeritate pentru arsul vost’ divin,

Mă iertați, voi iertătorii, cum făcut-ați mai ’nainte

Că-ndrăznesc în fața vostră, preasmerit să mă înclin.

 

5.10.2017

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DASCĂLI   ÎNVECHIŢI   ÎN   TIMPURI

 

Voi ce sunteţi plămădeală de frumos şi bunătate,

Voi lăsaţi ades în grija zilnicitelor nevoi,

Voi ne daţi din al vost’ suflet taine strânse într-o carte

Ca pe ramul tânăr facă, roadă bună cel altoi.

 

Voi tociţi de-amar sub vremuri, tot  minţiţi de marii zilei,

Voi jertfelnici fără nume, nembuibaţi pe-al vieţii drum,

Purtători de demnitate şi blazon de veşnicie,

Voi bogaţii fără- avere, începutu-ne-aţi cel drum.

 

Voi lumini ce daţi la alţii din a voastră-nţelepciune,

Cioplitori în inimi crude şi în suflete curate,

Învăţatu-ne-aţi să facem peste vreme lucruri bune

Ca în urmă să rămână lăudate-a noastre fapte.

 

Peste voi şi-al vost’ renume cernem astăzi mulţumire

Pentru toate cât făcut-aţi s-aveţi sufletu-mpăcat,

Vrem să ştiţi c-al vostru nume se va face nemurire

Când în gând de pomenire, vă-ncinstim cu-n lăudat.

 

***

Din înaltul fără margini, în a nopţii feerie

Când veţi fi un roi de stele sclipitoare şi cuminţi,

De privim la bolta rece spunem lumii să se ştie,

Că aţi fost şi voi odată, muritori cu gust de sfinţi

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DASCĂLILOR   NOŞTRI

 

Voi ce-aveţi în grai dulceaţa rostuitelor cuvinte

Ce le puneţi ca plămadă într-un suflet de copil,

Din al vostru gând, seminţe azi le faceţi pentru minte

Să rodească înmiite, pentru vremuri care vin.

 

Ca o flacără vă ardeţi ca să puneţi în fiinţă

Şi-n a tainiţelor inimi sfinte boabe de lumină,

Iar fântâna vieţii voastre apă vie însfinţită

Următorilor le deie, că sunt cruzi şi fără vină.

 

La puţini statui va face viaţa asta hăituită

Ce-n nevoi şi suferinţă vă va arde ca pe-o iască,

Voi, crescuţi în demnitate într-o lume prea grăbită,

Sunteţi oastea cea modestă, osândită să trăiască.

 

Eu v-aseamăn, de-mi daţi voie, cu o candelă aprinsă

Care arde tremurată sus pe tâmple de altare,

Să-nsfinţească darul vieţii şi-ntr-o lacrimă prelinsă

Să adune bucuria, că pe mulţi făcut-aţi oameni.

 

Când plecaţi din astă lume înspre cerurile nalte

Să vă faceţi roi de stele, împăcaţi şi fericiţi,

Toţi veţi fi trecuţi de-a pururi în a vieţii lungă carte

Şi-n a noastre inimi unde, veţi rămâne veşniciţi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

A  PLECAT  TRIBUNUL

14.o9.2015 -La moartea lui Vadim Tudor

 

A plecat tribunul veghetor de ţară,

Iubitor de pace, iute la mânie,

Pumn de pus furtunii când ne înconjoară

Fiare ce hotarul vor să ni-l sfâşie.

 

A plecat românul cel în neodihnă

Plămădit din stârpe veche şi de soi,

Cel ce ne-nvăţat-a că de jos, din tină,

Încă se vor naşte ne-nfricaţi eroi.

 

A plecat poetul slovelor simţite

Ce or să mângâie suflete-ntristate,

Cărturar de seamă, care-n a lui minte

Adunat-a mierea lumilor uitate.

 

A plecat un suflet mare cât o ţară,

Bun cu truditorii mulţi şi necăjiţi,

Cu duşmanii însă, veşnic foc şi pară

Cum au fost odată moşii lui cei sfinţi.

 

A plecat tribunul veghetor de ţară,

A plecat spre ceruri marele bărbat,

A plecat poetul ce odinioară

Românescu suflet mult la-nfiorat.

 

***

Lacrimă, durere, jale, întristare

Pentru cela care mult ne-a apărat,

De aceea încă, rugă de iertare

La Măritul cerem, facă-l neuitat.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TOAMNĂ  LA  OARBA

 

26.09.1944  jertfelnică ziuă pentru armata română.

 

Se înfioară plopii de vânt şi-n tremurat

Foşnesc încet a jale că iar o toamnă vine

Şi-aici în deal la Oarba îmi dorm în neuitat

Cei duşi în floarea vârstei şi n-au cin’ să-i aline.

 

E lung a lor pomelnic de parcă nu se gată,

E lung ca lunga jale ce-n urmă au lăsat,

E lung ca dorul mumei cu faţa-nlăcrimată

Ce neamului şi ţării pe fii ei i-a dat.

 

Sub lespedea de piatră, în cuib de veşnicie

Eroii mei jertfelnici au somn de chinuiţi,

Că nenorocul clipei i-a pus la Oarba-n glie

Departe de-a lor soaţe, de fraţi, copii, părinţi.

 

Războiul e durere, e frică-n faţa morţii,

E ură cât cuprinde, e rugă disperată,

Speranţă fără margini, că neştiutul sorţii

Va face pân’ la urmă ce-a dreaptă judecată.

 

La Oarba-nsângerată e toată adunată

Furia neoprită a ăstui neam trudit,

Speranţa că veni-va a sorţii judecată

Ca neamul ăst’ să scape de tot ce-a pătimit.

 

De unde-i ce-a putere să-l facă fie-n stare

Răzbune nedreptatea şi cele silnicii?

De la Bobâlna, Horea, Ip,Trăznea şi Răzoare

Şi câte neştiute cu zecile de mii.

 

Aşa că azi, sub timpuri, eroii mei iubiţi

Îmi dorm sub grele lespezi vecia ce-o să vină,

Noi i-om cinsti de-apururi  cum facem cu cei sfinţi

Că viaţa dată vamă e pentru noi lumină.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

VORBESC  CU  MUREȘUL  LA  OARBA

 

Motto:,, Privind a tale maluri, al nostru suflet plânge,

Că nu de mult aicea, au dat obol de sânge

Ostașii țării mele cu dorul țări-n gând,

Atunci când către moarte tu i-ai văzut mergând”

 

Spune-mi !Fostu-ți-a vre-odată malul tău roșit cu sânge?

Ori vre-o soață, ori vre-o mamă, ai văzut c-aicea plânge?

După-un soț, copil, ori tată, vamă dată la răboi

Ca a noastră veche viță să trăiască prin eroi.

 

Spune-mi! Au căzut aicea spice tinere în brazdă

Secerate de pe dealuri unde moartea era gazdă?

Îmi văzut-ai schilodiții lăcrimați de-acum o viață

Înșirați pe drumul țării ca mărgelele pe ață?

 

Înroșitu-mi-s-a apa-ți de cel sânge curs șiroaie

De credea-i că-i volburată dup-o scurtă sfântă ploaie?

Mirositu-mi-a a moarte zile-ntregi și săptămâni

Malul tău, cu plopi și sălcii ce făcutu-s-au cununi?

*

Greu m-i Doamne a răspunde, zice Mureșu-ntristat,

Că eu fost-am mal de jertfă pentru sufletul curat

Al atâtor mii de tineri ce aici s-au prăpădit

Sub o ploaie plumbuită, ce din dealuri mi-a venit.

 

Doamne, mulți văzut-au cerul și-a mea apă curgătoare

Cu privirea-ncețoșată, o ostașului ce moare,

Pentru țara lui și neamul ce-o rămâne după el,

Că aici, atunci ei fost-au, lance sfântului drapel.

 

Eu i-am pus într-un pomelnic, colo sus, la Monument,

Pe acei căzuți atuncea, ce-au răspuns cu toți: Prezent!

Când, ea, Țara, Muma noastră, ne-a chemat să-i apărăm

Glia sfântă, de pe care nici un pas  n-apoi să dăm.

 

De aceea când îmi treceți, printre aste sfinte dealuri

Înturnați-vă privirea către mine, care-n valuri

Duc de-atuncea-n largul zăii sub al plopilor sobor,

A lor faptă jertfitoare, lumea să le de-a onor.

 

Ei sunt stâlpi de demnitate, de exemple și tărie

Cum se ține în urcare neamul, țara veșnic vie,

Iar de astăzi, pe-a lor cruce o să-mi puneți fir de floare,

Ei vor ști că țara, neamul, nu i-a pus încă-n uitare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

PAPIU  ILARIAN

 

Erou paşoptist, eminent dascăl pentru tinerimea română.

 

Rememorăm de-o vreme, în fiecare an

Ilustrul om, românul Papiu Ilarian,

Născut din viţă veche pe coama unui deal

Aici, în cuibul lumii, în dulcele Ardeal.

 

Copil cu mintea iute şi cugetul curat

Crescut în cultul muncii, creştin adevărat,

Setos de-nvăţătură, mereu a vrut să ştie

Ce-a fost pe-aici ’nainte, pe răbdătoarea glie.

 

Din slovele de carte, din vechile istorii

A adunat puterea la epocile-n glorii

Şi-apoi, la tinerime cu drag ’napoi le-a dat

Curaj să aibă-n toate, chiar moartea de-nfruntat.

 

Cu Iancu di-mpreună, junimea mureşeană

Au-fierbântat-o încă şi leac le-a fost pe rană

Acelora ce vrut-au ca naţia română

Trăiască-n libertate, pe soarta ei stăpână.

 

La cruce de istorii, în Blajul cel popesc,

Cerutu-şi-au dreptatea în iureş tineresc,

Sperând că astă lume va fi de-acum mai dreaptă

Şi fapta fiecărui, va face-a ţării soartă.

 

Cum vrut-au ei atuncea n-a fost să se-mplinească

Şi iar căzu românul sub voia nemeşească,

Dar a rămas speranţa că doar de-om fi uniţi

Scăpa-vom de robie şi-o fi nebiruiţi.

*

Smerită mulţumire i-aducem azi în slavă

Acestui mare dascăl, în toate de ispravă,

Ce-a tot scurmat prin cronici ca-n urma lui rămână

Dovezi de dăinuire din Dacia străbună.

 

Cuvântul şi-a lui faptă rămase-s de urmat

Ca pildă făcătoare de ne-nfricat bărbat

Ce a ştiut că-n luptă ce-a glorie se naşte

De vrei ca-n neuitare să veşniceşti sub astre.

 

De-aceea cât mai fi-vom, în zi de sărbătoare

Onor să-i dăm din suflet şi-apoi, în lăcrimare,

Să ne-nchinăm în faţa acestui ardelean,

Român cu mare suflet, Papiu Ilarian.

 

 

În cinste marelui patriot român, un liceu de renume din Tg.Mureş îi poartă astăzi numele, transformându-l, prin munca elevilor şi a  dascălilor săi, în meritat renume.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNDEMNUL  LUI  ȘINCAI

Născut la 28.02.1754 Râciu- jud Mureș

 

Grăbite timp, oprește-te o clipă,

Hotarul ăst cuprinde-l sub aripă,

El fiind cernut cu stele sclipitoare

Obol ceresc de oameni de valoare

Rămași din timpuri vechi, aici, pe humă,

Gândind cu-nțelepciunea lor cea bună,

Hrănindu-ne pe noi să știm de toate,

Educatori, cu dragoste de carte.

 

Sincai e unul, dintre ceia care

In scurgerea de vreme trecătoare,

Ne-a dat un ,,Hronic”, să ne știm strămoșii

Ce-au însfințit Columne, norocoșii,

Adăugând la șirul de eroi

Iconostasul celor, pân’ la noi.

 

Rămâi  ce-ai fost, troiță veghetoare

Ân astă huma veche, răbdătoare,

Ca tu Sincai, să le aduci aminte

Indemnul tău, ce-l de ținut în minte:

,,Uniți să fiți în cuget și-n simțiri

 

RÂCENI  ai mei” de-mi vreți în fericiri.

 

21.02.2020

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ZIUA   INTERNAŢIONALĂ  A  PERSOANELOR  VÂRSTNICE

1.10.2016

 

BĂTRÂNII   SINGURATICI

 

Pe uliţa strâmtă, la capăt de deal,

Bătrânele case de-acuma rărite,

Au vieţile-n ele ajunse la mal,

Sărace, puţine, spre Domnul grăbite.

 

E-o linişte stinsă, topită-n visare,

Cu valul se duce de-acuma şi piere,

Nimic nu mai mişcă, mai totul îmi moare,

Te-apasă, te frânge, te umple-n durere.

 

Bătrâni singuratici rămaşi nevoiaşi

Sfârşite fiinţe cu sufletul rană,

Spre capătul vieţii grăbiţi îmi fac paşi

La Domnul să urce, să-i steie în strană.

 

Făcut-au ei umbră destul pe pământ,

Răcit e cuibarul cu puii plecaţi,

Ca frunze-s de-acuma purtate de vânt,

Topiţi în uitare, tăcuţi, lăcrimaţi.

 

I-aşteaptă o cruce şi-un vechi ţintirim

Şi neamul ce doarme-n ţărâna lui sfântă,

Pomelnic de-o ziuă la groapă-i jelim,

Şi-un nume mai ştergem pe uliţa strâmtă.

 

Din scursele veacuri mereu înspicaţi

Ei urmă lăsat-au aici înstelată,

Să-mi ştie urmaşii, când fi-vor plecaţi

Că neamul se naşte, şi moare pe vatră.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

N-AŢI    MAI   DAT    PE-ACASĂ

 

N-aţi mai dat pe-acasă, voi de-un neam cu mine,

Un lichiu cu prune buna să vă facă,

Să vedeţi cuibarul unde fost-a bine,

Să gustaţi dulceaţa laptelui de vacă.

 

Să dormiţi în şură coperiţi cu stele

Pe un pat de iarbă, pernă de mohor,

Să vă ispitească visele rebele

Cu iubiri uitate ce v-au dat fior.

 

Un  Serai vă facă fluturii de noapte,

Zborul lor în roiuri, dansuri de cadână,

Greierii vă-ncânte ţârâind în şoapte

Şi-un sărut pe gene, somnul să vă pună.

 

Aerul vă-mbete cu aroma-i tare,

Câmpul, ochiul vostru să vi-l spele-n lacrimi,

Clopotu-n biserici cheme-vă-n altare,

Preotul strunească ale voastre patimi.

 

Iertăciuni să-mi cereţi de la ţintirime

Unde-şi dorm vecia cei cu nenoroc,

Într-un gând să puneţi vorbele de bine

Şi-n al vostru suflet, faceţi-le loc.

 

Doar aşa-ndulci-veţi neamul cu iertare

Şi-ţi opri uitarea pusă pe-al vost’ nume,

Că de-o vreme satul în tăcere moare

Prea scăzând în toate, părăsit de lume.

 

***

Când lăsa-veţi satul într-o lăcrimare

C-aţi trecut pe-aicea, timpul să vă ştie,

Puneţi la troiţă muc de lumânare

Rugă-iertăciune, pentru veşnicie.

 

*

Când lăsa-veţi satul într-o lăcrimare

Îngropată-n suflet pentru veşnicie,

Puneţi la troiţă muc de lumânare

C-aţi trecut pe-aicea timpul să vă ştie.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNTORSUL   ÎN   TRĂIRI

 

Tu satule m-aşteaptă că vin degrab-acasă,

Că e târzie vremea şi-o iarnă parcă-mi vine,

Iar sacul vieţii mele e greu şi mult m-apasă

De faptele făcute, de rele şi de bine.

 

Pe uliţa rărită vecini mai am în parte,

Puţini mai ştiu de mine din timpul trecător,

Cu ceilalţi doar aminte mă ştiu din vremi departe,

Cu cei ce-am fost de-o seamă voi fi nerăbdător.

 

Cu toţi vom sta-ntr-o seară la vorbe tăinuite

În faţă la o cană de vin din cela vechi,

Din vremile trecute aducerea aminte

S-o mărunţim în noapte, cât sta-vom de priveghi.

 

Aminte ne-om aduce de când eram o ceată

Pe maluri de Târnavă topind la vremi nebune,

Furând din raiuri sfinte, clipite ce odată

Le-am tăinuit în suflet, acolo să se-adune,

 

De jocuri nesfârşite în râs şi-n bucurie,

Hârjoanele cu fete ce-nmugureau iubiri,

De serile de clacă, de ruginita vie,

Colindele de miere născând Dumnezeiri.

 

De nopţile la poartă când inimi învrăjite

Se sărutau nebune în fierbinţeli de jar,

De lacrimi şi ispite, de jurăminte sfinte

Din suflete pornite, cu gânduri la altar.

 

De jocuri şi-nvârtite ţinute până-n seară,

De fete ce-n ochiade topeau pe rând feciori,

Ţiganii care-n ceteri puneau cel dor în pară

Să facă şi bătrânii la ponturi uneori.

 

Ne-om număra la urmă să ştim câţi suntem vii

Şi câţi îşi dorm vecia pe unde mi-au plecat,

Pe cine nenorocul de-acum l-o nimeri

Pomelnic să mi-l facă, să nu fie uitat.

 

‘Nainte de plecare vom face-o-nchinăciune,

Ne ierte Preaslăvitul pe toţi care ne ştim,

Şi chiar de astă lume a fost deşertăciune

Noi am trăit-o toată că fostu-ne-a destin.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LA   MOARTEA    BUNICULUI

 

A mai oftat odată, prelung, a chin şi jale

Şi-apoi durerea vieţii, în lacrimă s-a scurs,

Iar el, desprins cu totul de lunga vieţii cale

S-a dus în veşnicire, spre lumile de sus.

 

Un abur de lumină mi s-a părut urcând

Şi-n liniştea adâncă, în rugă şi căinţă

Iertări la toţi cerut-a în lăcrimări de gând

Lăsând în urmă totul, din lunga-i suferinţă.

 

La mulţi apoi pomelnic le-a fost în nopţi şi zile

Iar ceia mai aproape l-au înălţat în plâns,

Vorbindu-l doar de bine, din cartea vieţii file

Au rupt să toarcă-n vremuri, şi-n aminitiri l-au pus.

 

Încet apoi uitarea a nins pe-al său renume

Şi-n ani, puţini de dânsul aminte-şi mai aduc,

De vremea bună-n care era pe-a vieţii  culme,

Iar astăzi e un nume, pe-o cruce, sub un nuc.

 

***

De câtă suferinţă avutu-mi-ai tu parte

Eu cred că-n rai ţi-i locul, să odihneşti mereu,

Ca Domnul să îţi deie a Sale daruri toate,

Să fii şi tu odată, ferice, bunul meu.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

VÂNZĂTORUL

 

Cum să-ţi vinzi pământul ce, din strămoşi l-ai moştenit

Şi ţi-a fost un şir de veacuri pâinea ta de îmbucat?

Cum să-ţi vinzi cu el strămoşii care-n dulce veşnicit

Dorm cuminţi în caldul gliei, somnul lor netulburat.?

 

Doamne, noi pământul ăsta tot în lacrimi l-am spălat

Şi plătitu-l-am cu ortul vieţii noastre de apoi,

Că de-atâtea ori venetici au venit şi l-au furat

Şi mereu cu-al nostru sânge cumpăratu-l-am napoi.

 

E pământul ăsta-n toate miruit şi însfinţit,

Foi de carte are-nscrise cu istorii lăurate,

Se-nvecheşte-n el în veacuri neamul nostru adormit

Lângă aur cât cuprinde, iar de-asupra, miere-n lapte.

 

Cum să vindem dar pământul, care nu-i pământ, ci-i ţara

Cu-nceputul ei, cu moşii veşniciţi în gând şi-n faptă,

Vânzătorul e o Iudă, iadul să mi-l ardă-n para

Care-o fi blestemul nostru, când s-o face  judecată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

NOI  VREM  SĂ  NE UNIM  CU  ŢARA

 

,,Noi vem să ne unim cu ţara’’, gândea opinca adunată

Sub fulguiala de speranţe la Alba  Iulia-mpărată,

Să fim rotundul unei patrii cu toţi ce au acelaşi grai

Şi de milenii tot frământă ţărâna ăstei guri de rai.

 

,,Noi vrem să ne unim cu ţara’’ şi-au zis trudiţii din Ardeal

Căzuţi sub biciul de obidă a grofului stăpân pe-un deal,

Pe câmpul cel luat cu sila, ce împrejururi nu-i ajung

Pe care ei, trudiţii noştrii, îl tot munceau ca boii-n jug.

 

,,Noi vrem să ne unim cu ţara’’ a fost un zvon din deal în deal

La cei români la care soarta cuibar făcutu-le-a-n Ardeal,

Crezând că astfel vor întoarce norocul care l-au pierdut

Şi-apoi uniţi vor fi puterea, ce-o face ţării naltul scut.

 

,, Noi vrem să ne unim cu ţara’’ a fost fior de vremi grăbite,

Voinţa lacrimei uscate de cele timpuri obidite,

Ce-au adunat măruntul ţării în clipa mare de-nălţare,

S-o facă filă de istorii, nădejde veşnic urcătoare.

 

***

,,Noi vrem uniţi să fim cu ţara’’, că doar aşa vom fi  vecie,

Nu risipiţi şi în dihonii, robind la alţi stăpâni pe glie,

Că soarta noastră şi a ţării e pumnul strâns, ce dă putere

Durerii toată adunată, ce fi-va mâine, înviere.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

UNIREA  CEA MARE

 

Motto:,, Ne-mplinit e încă visul de unire

Cât pământ din ţară încă-i la vecini,

Rugi nălţăm de veacuri la dumnezeire

Strângă-ne moşia în a noastre mâini.’’

 

Din ce-am fost odată, mare-mpărăţie

Ce şi-a-ntins hotarul către larga zare,

S-a ajuns în vreme, neamul să îmi fie

Jumătăţi de ţară prinse în hotare.

 

Câte Doamne zbateri, câtă umilinţă,

Câte lupte, jertfe, câte vieţi curmate,

Câte rugi la Tine, în smerit, căinţă,

N-am ‘nălţat Mărite vremi nenumărate.

 

Ne-a unit o clipă marele Viteazul,

Sub un singur sceptru să îi fim ai lui,

Am crezut atuncea c-am trecut necazul

Şi-i vom face dară, pofta dumnealui.

 

N-a fost ca să-mi fie timpul de răsplată

Pentru toată truda ce-am trecut-o-n veac,

A rămas spenanţa pentru altădată

Să unim de-apururi vechiul neam de dac.

 

Vint-a Domnul Cuza, să ne-nfioreze

Mintea şi credinţa, inima română,

Să fim toţi o ţară, suflete viteze

Puse-n palma sorţii şi aşa rămână

 

Când dorinţi din inimi scrise într-o jalbă

S-au cerut să fie lângă ţara mamă,

Sora Bucovina, sora Basarabă

S-au unit cu ţara închizâd o rană.

 

Sora Transilvană, veşnic lăcrimată

Şi-a luat destinul în a sale mâini

Şi-n măreaţa clipă, Alba Împărată

Plămădit-a soarta dodoloaţei pâini.

 

Astfel neamul vrut-a ca atunci rămână

Suflet lângă suflet, Romania Mare,

Veci să dăinuiască naţia română

În cuibarul vremii, nu o oarecare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

UNIREA  LUI  CUZA

 

Mereu pe Domnul Cuza în inimă l-om ţine

C-a fost a vremii slavă şi-a neamului sortit,

Să îmi grăbească clipa simţită că îmi vine

Când românimea toată în juru-i s-a unit.

 

În frământata vreme, din secolul trecut,

A noastră viţă veche prin veacuri preumblată,

A dat bărbaţi de seamă prin fapte ce-au făcut

Rămâie-n cartea ţării o filă-ngloriată.

 

Din ei, în măreţie, pe-un Cuza-l ţinem minte

Că a unit voinţa a două ţări române,

Ca una fie ele cum fost-au mai ’nainte

Când largă era ţara în graniţe străbune.

 

Bărbat cu drag de ţară, de neamul lui cel bun,

Preaplin de-nţelepciune şi sete de dreptate,

Făcut-a începutul la multe ce-s acum,

Tot măreţindu-şi viaţa cu-a sale bune fapte.

 

Atunci, cum mai făcut-au, şi-au dat mână cu mână

Trudiţii cei de veacuri, mereu ne-ndreptăţiţi,

Şi-au ridicat în slavă ce-a naţie română

Când fiii ei ajuns-au să fie iar uniţi.

 

A Milcovului maluri cuprinsu-le-au în horă

Nicicând să mai separe în două vechiul neam,

Legaţi fie-n vecie, ca frate bun c-o soră

În cuib de veşnicie, muntean cu moldovean.

 

***

Unirea e putere şi vis de înălţare

La cel lovit de soartă căzut mereu în tină,

E spadă neînfrântă, e scut de apărare

Mândrie şi onoare, cât timpuri or să vină.

 

Unirea înzeceşte a braţelor putere,

Credinţa că prin jertfă am binemeritat-o,

Nădejdea că odată va fi şi-a noastă vrere

Că prea de multă vreme mereu am aşteptat-o.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ISTORIA-NŢELEAPTĂ

 

Istoria-nţeleaptă, de-atâtea ori ne-nvaţă

Că doar frăţia face tăria unui neam,

Noi tot uităm în vreme, că-şelătoarea viaţă

Ne-ncearcă de-om fi vrednici, ori visul ni-i în van.

 

Doar tainica speranţă voinţa o-nmieşte

Când inimile-aprinde şi-apoi le-nflăcărează,

Pe slabul de putere ea încă-l întăreşte

Când calea i-o arată şi mintea-i luminează.

 

Din vremile bătrâne aşa gândit-a neamul

Că doar unind hotare cu vorbă românescă,

Vom fi cea stâncă tare cum este Caraimanul

Ce ţine piept furtunii şi-o face să pălească.

 

Aşa cum la-nceputuri împrejmuind Carpaţii

Aici ne-a fost cuibarul de Domnul rânduit,

Aşa am stat şi-n vremuri hulpave-n care alţii

Venit-au să ne prade avutul rânduit.

 

Lăţiţi am fost odată departe-n larga zare

Sub marele Zamolxes, în vremuri mari de vis,

Iar dacul Burebista, a strîns în împăcare

Pe toţi din împrejuru-i, făcându-i de ne-nvins.

 

Măritul Decebalus şi Mircea înţeleptul

Ne-au învăţat că ţara cu jertfă doar se ţine,

Că ortul dat de dânsa e nimbul din înaltul

Ce-nnobilează veacul şi vremea care vine.

 

Mihai şi domnul Cuza au vrut cum vru-ta ţara

Mărirea şi puterea să-i nască din unire,

Românii strânşi să fie ca snopi de spice vara

Şi-aşa legaţi, ca unul făcutu-s-au tărie.

 

Mircea Dorin Istrat

 

 

 

MĂRITE   BASARABE

 

Te scoală Basarabe din somnu-ţi liniştit

Ce-l dormi în priveghere la sfântă mănăstire,

Să ştie-ntreaga lume că-n toate eşti slăvit

Şi-a tale fapte încă-s, însemn de nemurire.

 

Coroana-ţi aurită ce-o porţi pe cap albit

Adună-n ea mărire şi cinste lăudată,

Mi-o poartă-n mare fală că tu preafericit

Ai fost să-ţi ştii moşia râvnită, apărată.

 

Ne cheamă dar mărite în faţă la altare

Şi pune-ne pe toţii credinţă să-ţi jurăm,

Cum că al ţării bine l-om vrea şi că-n onoare

De încă ni s-o cere, chiar viaţa ort o dăm.

 

Înhamă-ne la muncă pe toţi, cu mic cu mare

Să ştim ce e dulceaţa la codrul cel de pâine,

Stârpeşte-n noi minciuna şi dă la fiecare

Poruncă să-mi trăiască în fapte mari, de mâine.

 

Mai taie din acee ce fără de ruşine

Vândutu-ne-au averea hulpavilor străini,

De sfânta ta dreptate să aibe orşicine

Cinstită parte încă, de-s iude ori creştini.

 

În braţul slab ne pune putere înzecită

Şi ne-nfioară simţul cu dragostea de ţară,

Că doar atunci ea mare-i, când ştie că-i unită

Cu ce-i ce-s înlăuntru, cu cei care-s pe afară.

 

***

Când iară pleci din lume ne lasă doamne sfinte

Curajul tău în vine şi-n inimă onoare,

Că de-om gândi la tine, mereu să ţinem minte

Că început-ai şirul de domni români, sub soare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DIN  MOŞ  ÎN  MOŞ

 

Motto:

,,De-o sută de milenii pe-aicea vieţuim

Scurmând această glie ce-n cârca ei ne ţine,

Ne tot lungim sortitul trecând din tată-n fiu

Nădăjduind că mâine o fi cumva mai bine’’

 

De vrei să-ţi ştii trecutul c-a fost  în vrednicie

Coboară la-nceputuri smerit şi cu răbdare,

Şi vei vedea că suntem aicea din vecie

Cînd gol era-nprejururi la margine de zare.

 

Din moş în moş tu trece ’napoi spre vechiul timp

Şi-un moş mereu găsi-vei la capătul de lume,

C-aici ne pus-a Domnul să stăm la învechit,

Să ne mărim în fapte cinstite, mari şi bune.

 

Am fost Adamii vremii pe-acest picior de plai,

Mirifică sămânţă de neamuri născătoare,

Începători de datini pe sfinte guri de rai

Şi făcători de lege să ţinem neamul mare.

 

La cumpene de vreme, s-avem în noi putere

Născutu-s-a un Moise atotizbăvitor,

S-adune turma noastră, să facă a ei vrere

Ca pe cărarea vieţii să fim tot urcători.

 

Aşa că fii nepoate în fală şi mândrie

Că moşii tăi, ca unul, au fost din neam cinstit,

Te roadă şi te doară, te umple de mânie

De neamul tău cel vrednic auzi că e hulit.

 

Acum e grea viaţa, cu tot ce dânsa are

C-a noastră rădăcină de-acum a-mbătrânit,

Nu mai avem modele, şi-orcând un oarecare

Ajunge-n fruntea ţării de câţiva priponit.

 

Cu cât ne-a dat Măritul, mereu ne-am mulţumit

Iar ţara şi hotarul l-am apărat la greu,

Acuma dulci himere ne-ncearcă-n amăgit

Şi se-nmulţesc arginţii trădărilor mereu.

 

De-un Ştefan e nevoie ne scoată din păcate

Ca pe cărarea vieţii curaţi ne pună iară,

Că-n noi de nu-i credinţă şi sete de dreptate

Ne-om pierde omenia şi toţi ne vor uitară.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

RUGĂ  PENTRU  NEAMUL  MEU

 

Secătueşte Doamne izvorul cel de ură

Ce-mi umple iar fântâna făcutelor păcate,

Şi fă să uite omul de veşnica minciună,

De laşităţi, trădare, hoţie, câte toate.

 

Învaţă-l iar cu munca, cu cinstea preacurată,

Cu taina rugăciunii şi viaţa ce-a smerită,

Mi-l umple de credinţă, c-apoi, în bune fapte

Să-şi ţină calea vieţii atâta cât sortită-i.

 

În inimă sădeşte-i curaj şi demnitate,

Jertfelnică iubire spre cel căzut în tină,

Spre urgisit îndreaptă-l cu dragoste de frate

Ca nimănui vre-odată să nu-i mai cate vină.

 

Şi mai învaţă-l Doamne, că sfântă e ţărâna

Iar dragostea de ţară e mai presus de toate,

Îi întăreşte încă şi sufletu-i şi mintea

C-a stat destul sărmanul tot îndoit de spate.

 

Mi-l fă să se ridice curat şi-n semeţie

Şi-n cinste ţină-şi viaţa că dacă vrea el poate,

C-aşa a fost odată, când Ţi-a plăcut şi Ţie

Să-i ştii aici cuibarul cu ce i-ai pus în soarte.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

UNIREA  CEA MARE

 

Din ce-am fost odată, mare-mpărăţie

Ce şi-a-ntins hotarul către larga zare,

S-a ajuns în vreme, neamul să îmi fie

Jumătăţi de ţară prinse în hotare.

 

Câte Doamne zbateri, câtă umilinţă,

Câte lupte, jertfe, câte vieţi curmate,

Câte rugi la Tine, în smerit, căinţă,

N-am ‘nălţat Mărite vremi nenumărate.

 

Ne-a unit o clipă Marele Viteazul,

Sub un singur sceptru să îi fim ai lui,

Am crezut atuncea c-am trecut necazul

Şi-i vom face dară, pofta dumnealui.

 

N-a fost ca să-mi fie timpul de răsplată

Pentru toată truda ce-am trecut-o-n veac,

A rămas spenanţa pentru altădată

Să unim de-apururi vechiul neam de dac.

 

Vint-a Domnul Cuza, să ne-nfioreze

Mintea şi credinţa, inima română,

Să fim toţi o ţară, suflete viteze

Puse-n palma sorţii şi aşa rămână

 

Când dorinţi din inimi scrise într-o jalbă

S-au cerut să fie lângă ţara mamă,

Sora Bucovina, sora Basarabă

S-au unit cu ţara închizâd o rană.

 

Sora Transilvană, veşnic lăcrimată

Şi-a luat destinul în a sale mâini

Şi-n măreaţa clipă, Alba Împărată

Plămădit-a soarta dodoloaţei pâini.

 

Astfel neamul vrut-a ca atunci rămână

Suflet lângă suflet, Romania Mare,

Veci să dăinuiască naţia română

În cuibarul vremii, neînvinsă, tare.

 

30.11.2016

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNŢELEPTUL

 

Umbra serii se prelinge până-n colţuri de odaie,

Focu-n vatră adormit-a în tăciunii negricioşi,

Iar sub bolţile bătrâne, unde varul se despoaie,

Candela lumină pune, pe păreţii răcoroşi.

 

Pe o masă-n vălmăşală îmi stau cărţile cetite

Lângă foile ce-s scrise tăinuite, cu încetul,

Toate-ascunse ca seminţe într-o margine de minte

Încăpută-n capul celui, ce se crede, Înţeleptul

 

Doritor să afle taine înmiitu-sa-n silinţa

De-a sorbi înţelepciune din a cărţilor avere,

Ce făcutu-l-au mai vrednic, subţiindu-i neştiinţa

Şi-ndreptându-l spre lumina dătătoare de putere.

 

*

Acum stă cu capu-n mână şi cu gândul dus departe

Lunecând prin infinituri pe cărări de el ştiute,

Tot adună şi desparte, înmulţeşte şi socoate

Un ceva ce nu se vede, un nimic, ce-i cât un munte.

 

Pune ceruri peste ceruri înălţându-le-ntr-o parte

Şi-ndesând în large hăuri universuri ca să-ncapă,

Apoi toate le cuprinde într-un semn, din a sa carte,

Ce-i vecia, ori nimica, dar din care lumi se-adapă.

 

Şi-n adânc de infinituri el ajunge în clipite,

Iar de-acolo necuprinse neştiuturi înconjoară,

Nu cu aripi fermecate, ci cu gându-n a sa minte

Unde toate el le face, le desface şi le ară.

 

***

Când la urmă, către ziuă, cea lucrare stă s-o gate,

O lumină mi-l străbate întinzându-se mereu,

El cu mâna tremurândă scrie-n taină pe-a sa carte:

Astă noapte-am stat de vorbă, îndelung, cu Dumnezeu!

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNVĂŢĂTOAREA

 

A semănat destine mereu pe-a vieţii cale

Şi pus-a înainte trăirea dumisale

Copiii să-i înveţe din cărţi să buchisească,

Să scadă, să adune, să-mpartă şi să-mi crească

Averea cea de aur primită spre păstrare,

Din ea să se hrănescă pe-avieţii lor cărare.

 

A dat fără să ceară la nimeni vreo răsplată,

S-a bucurat când roada a fost mărită faptă

Simţind că o petală din lauri-nălţării,

Sunt pentru ea buchete, primite pe-a-nserări

Cărare, ce ca mâine se termină de-acuma,

Că prea îi simte-n spate răcorile şi bruma.

 

Şi-a împlinit menirea cuprinsă-n cel destin,

A fost şi multă miere dar şi amar pelin,

Şi bucurii să-i treacă necazurile toate,

Şi întristări, speranţe, regrete, mestecate,

De toate, ca să ştie cel gust la fiecare,

Din el la toţi să-mpartă  hrănindu-i în visare.

 

Acum, îmi stă de-oparte, în colţul ei de lume,

Mai are-o tresărire când cineva îi spune

Aşa, mai cu sfială, mai dulce, mai cuminte

Un ‚’’ Sărut mâna doamnă’’, de-aducere aminte

Ca semn că nu uitat-a pe-a lui învăţătoare

În anii scurşi ca clipe , pe-a timpului cărare.

 

Pe lume nu-s cuvinte să-i mulţumiţi vreodată

De ce va pus în inimi atunci, ca viaţa toată

Voi să-i purtaţi comoara din suflet dăruită,

Curată nestemată , în aur poleită.

Iar de-o vedeţi vreodată trecând prin cea mulţime

Smeriţi să-i faceţi vorbă, cu un cuvânt de bine.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

CITITORULUI    ÎN    STELE

 

Pe-al veciei fus, din caier, mi se torc  în nesfârşire

Vremi grăbite mergătoare înspre hăuri  în neştire,

Iar din firul lor subţire, fii lumii, ziditorii,

Tot umplut-au pagini albe de-ndoielnice istorii.

 

La-nceput, a fost o vreme, când, din mersul unor stele

Cititorul ce le vede tălmăcit-a dacă ele

Pot aduce bucurie, pace lungă, întristare,

Boli, necaz, nenorocire, între neamuri supărare,

Ploi ori secetă, războaie, lauri pentru frunţi semeţe,

Bătălii ce-or fi pierdute, ori domniile măreţe.

 

Când o astră depărtată se topea-n nemărginire

Semn era că peste lume va veni nenorocire,

Un luceafăr de s-o naşte bucurie prevesteşte

Fericind speranţa lumii şi-ndulcind a ei  poveste.

*

Născocire, potriveală, vorbă lungă-nşelătoare

Încâlcind gândirea lumii despre vremea viitoare,

Că ce-a soartă ce e dată muritorilor de rând

Nu ne-o schimbă nici o astră lucitoare-n ceruri stând.

 

Nu din astre vin necazuri, ori dorita bucurie,

Ci din sufletele noastre unde-i ură şi iubire,

Nu un astru de pe boltă ne va face nouă soarta

Ci lucrarea-n care omul, din voinţă-şi face fapta.

 

Astăzi  mulţi mai cată-n stele mersul vremii care vine

Înflorind poveşti frumoase a puterii lor divine,

De-i întrebi: ei când s-or duce de pe lume? nu vor şti,

Fiindcă steaua lor încântă, doar credulii care-i ştii.

 

Ei vor zice şi-ncă-or crede că sfârşitul e aproape,

Că de bani v-or duce lipsă şi de sete or să crape,

Ori norocul îl vor pierde dac-o stea va pâlpâi,

Iar de-şi schimbă mâine locul, lumea toată va pierii.

***

Într-un punct din galaxie, stele nasc şi stele mor

Şi-n rotirea lor nebună merg de vremi pe calea lor,

Ascultând de legi pe care, mintea nostră nu le ştie,

Nefăcând nici rău nici bine, din a lor împărăţie.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DOAMNĂ.....

 

Doamnă, n-am la mine ortul de plătit la cel luntraş,

Mai amână-mă o vreme, mai găseşte-ţi alt sălaş

Că pe-aicea obosit-ai tot cosind în brazde groase

De-ai rărit plăpânda viaţă şi lăsat-ai locuri rase.

 

De la noi luat-ai parcă şi cu vârf şi îndesat

Şi pe cel ce meritat-a şi pe cel fără păcat,

Lăcomitu-te-ai de-acuma mult prea mult, peste măsură,

Mai opreşte-te că-i timpul să-ţi închizi hapsâna-ţi gură.

 

Noi am dat destul în vreme pentru cele judecate,

Am plătit din greu ţărâna pentru sfânta libertate,

Pentru lanuri, pentru turme, pentru ape şi izvoare,

Pentru aerul deasupra, pentru locul nost’ sub soare.

 

Prea e lung acel pomelnic încărcat cu neştiuţi,

Că de-ar fi la numărare ne-om trezi cu toţi avuţi,

Şi ca mâine ni se gată ceara pentru lumănare

Ce-o aprindem pomenire pentru dânşii, la altare.

 

Mai te du şi pe la alţii, mai odihnă-ţi fă o vreme

Ne mai lasă cu-ale noastre că avem de ce ne teme,

Stăm de-o vreme sub blesteme şi nu-s semne de-mpăcare

Iar Măritul dinspre ceruri nu ne dă a Lui iertare.

 

Suntem răi, suntem netrebnici, ni-i credinţa îndoită,

Doar averi visăm întruna , banu-i ochi de rea  ispită,

Noi să fim deasupra lumii, restul facă ce-o putea,

Nu mai suntem fraţi de sânge, n-ajutăm pe nimenea.

 

Vezi c-avem păcate multe ce de-acuma le-am făcut,

Nu mai suntem ca odată cum am fost la început,

Numai tu ne eşti de lipsă, că încol’ avem de toate,

Dacă vii ne ia cu totul, fă pe-aici pustietate.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LA  TOŢI  NE  VINE-O  VREME

 

La toţi ne vine-o vreme, când măcinaţi de dor

Cea inimă ne-ndeamnă cuprinsă de fior,

Să revenim în locul în care ne-am născut,

Cuibarul drag ce fost-a la toate început.

 

Ne cheamă nostalgia şi timpul, şi ţărâna

Că le-am uitat cu totul şi-a noastră-i toată vina,

Că prea ne-nstrăinat-am de locurile-n care

Al nostru neam în vreme, făcutu-şi-a cărare.

 

Acolo-s toate cele ce-n urmă le-am lăsat

Şi casa părintească şi drumul întinat,

Şi neamul jumătate ce-abia ne ţine minte,

Biserica bătrână, tăcută şi cuminte.

 

Şi valea înglodată în susur şerpuită

Şi Crucea din hotare de vremuri învechită,

Pădurea foşnitoare cu păsările toate,

Îngălbenita vie, hotarul cu bucate.

 

Doar lumea este alta, prea multă-i neştiută

Iar cea deodat’ cu tine bătrână-i şi căruntă,

Doar ea te-o recunoaşte din timpul ce se cerne,

Străin eşti pentru ceilalţi, uitat de mult în vreme.

 

Cu cei ştiuţi o vorbă îmi schimbă, cu răbdare,

Întreabă şi răspunde pe rând la fiecare,

Aminte să-şi aducă de tine-n bucurie

Că s-ar putea ca mâine din ei să nu mai fie.

 

Te-o-nfiora simţirea la toate întâlnite,

Mâhnit vei fi de multe ştiute dinainte,

Pustie-ţi fi-va casa rămasă de părinţi

Ce-acum stingheri în ramă, au chip curat de sfinţi.

 

De nimeni nu te vede, fă rugă de iertare,

Şi-n gând la Prea Măritul tu cere-i îmbunare

Le şteargă de greşeală la faptele făcute

Că bine-au vrut le fie în zilele mărunte.

 

De vrei să-ţi speli păcate, în faţă la altare

Din suflet iertăciune îmi cere de-ndurare,

Iar la cutia milei fii dezlegat la pungă

Şi dă cu drag din suflet, să fie şi s-ajungă.

 

 

C-aşa cum ştii, de-o vreme săracă-i parohia,

La slujbe însă popa îşi ţine liturghia

Cu pilde de-ndreptare spre sufletele slute,

Cea turmă să o-ntoarcă în lucruri mai plăcute.

 

La crâşmă dă tu rândul acela de-nceput,

Îmi pică, de-nchinare, la timpul cel trecut

O lacrimă din vinul ce-l bei cu ceia care

De când se ştiu aicea-s, pe-a timpului cărare.

 

Ascultă-le povestea şi bea încet măsura,

În frâu să-ţi ţii cuvântul şi stâmpărată gura

S-arăţi că om rămas-ai şi nu un coate-goale

Pe-acolo unde viaţa ţi-o duci să-ţi fie moale.

 

La cină fii acasă cu neamul împreună,

Aşteaptă de mâncare în blide să se pună

Şi-n faţă la icoană, o cruce-ţi fă mărită

Că eşti în sănătate în viaţa cea răzbită.

 

Apoi, cu cei ai casei să stai în vorbă lungă,

Vă povestiţi de toate ca somn să nu v-ajungă,

Vă amintiţi de ceia plecaţi spre cimitire,

De cei rămaşi în viaţă le facă pomenire.

 

De neamurile tale ce încă le ţii minte,

De-a lor copii, neveste, vecinii din’nainte,

De munca la hotare, de boli şi de avere,

De dările plătite, de ce li se mai cere.

 

De fost-a roadă bună în anul ce-a trecut,

Botezuri, nunţi făcute şi cum şi-au petrecut,

De dascălii din şcoală ce dau învăţătură,

De târgul cel de toamnă, de cine-n sat mai fură.

 

Să lauzi vinul casei  ce ţi s-a pus pe masă,

Şi pâinea  greu muncită, slănina moale, groasă,

Şi ţuica mărgelată cu gust uşor de prună,

Şi brânza cea untoasă, cu ceapa împreună.

 

Cu drag ţi-or da din toate să duci acas’ cu tine,

Aminte să-ţi aducă de-un loc, de unde-ţi vine

Suspinul după lumea rămasă în trecut

În care bine-odată şi tu ai încăput.

 

Nainte de plecare te du la dragi morminte,

Şi-n rugă preasmerită tu cere-le fierbinte

Iertare de greşit-ai la dânşii viaţa toată,

Ca Domnul  să le deie odihnă meritată.

 

Iar când întors acasă, aduci din timp ce-apune

În suflet înrămată icoana cea de lume,

Să ştii că de pieri-va ai partea ta de vină

Că uneori uitat-ai străvechea-i rădăcină.

 

Eşti un fugar din lumea curată, sănătoasă,

Ca Iuda ai vândut-o pe una mincinoasă

În care eşti robitul, ce-ascultă la comandă

Încătuşat de-o lume pestriţă, rece, fadă.

 

O pasăre de cântă, te crezi pe la Răzoare

Şi-n crângul de pe Coastă, de-mi vezi cum creşte-o floare,

Mirosul de sarmale aminte-i de Crăciun

Dar nu colindă nimeni, acolo pe-al tău drum.

 

Atuncea doar te-ncearcă o dulce nostalgie

Şi-ai vrea ca visul cela aevea să îţi fie,

Înstrăinatul suflet ţi-o plânge  înc-odată

Că-n gând şi-a tale fapte, te-au străinat de vatră.

 

***

Se schimbă lumea toată, că-i vremea mestecată,

Nimic nu-i ca ’nainte cum fost-a altădată,

De vatra strămoşească s-o duce în uitare

Ne-om pierde moştenirea şi dreapta ei cărare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LUMEA   COPILĂRIEI

 

Peste gândurile mele mângâiate în alint

Cad în noapte ploi de stele, ca-n visare să mă simt

Iar copil în neastâmpăr dup-o ploaie repezită

Frământând  desculţ pe uliţi, tina lumii, însfinţită.

 

Mai apoi, cu alţi de-o seamă, în ştiutul loc umbrit

Dulci frăguţe-nmiresmate căutam prin Continit

Şi-n amiaza însorită, arzătoare ca o boală

În Târnava lenevită, ne scăldam, în pielea goală.

 

Indulcit în joaca zilei timpul ne trecea clipită

Şi-n uitări punea de-o parte vremea ceea miruită,

Iară noi, fără păcate, puri ca roua-nlăcrimată

Risipeam din punga vremii, viaţă tânără, curată.

 

Seara, ciurda încornată mirosind a câmpuri coapte

O-mpărţeam din poartă-n poartă să ne sature de lapte,

Iar când cina aşteptată stâmpăra  a noastră foame

Preaspăşiţi şi-n rugăciune, ne-nchinam pe la icoane.

 

Când luceferii din noapte înhămaţi la Carul Mare

Ne purtau prin cer de stele îndulciţi într-o visare,

Luna, felinarul lumii şi a nopţilor dădacă,

Ne-mbia la somn că mâine, lungă ziuă-i  pentru joacă.

 

***

Vreme scursă-n amintire, tăinuită-n dulce gând

Vii din umbră de uitare ca un vis înfiorând,

Răscolindu-mi anii care, stau de-acum în cumpănire

Mergători spre mal de viaţă , ce ca mâine e, vecie.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

1 şi 8.noiembrie

DE   ZIUA   CELOR   MORŢI

 

Motto:

„Din vale-n deal e viaţa curgătoare

Trecută prin durere şi pelin,

E drum pe care-l face fiecare,

De neîntors, că-i lege şi-i destin”

 

E ziua celor morţi şi-n cimitire,

În dealul unde toţi se veşnicesc,

S-au adunat cei vii spre pomenire

Cu gând curat şi suflet îngeresc.

 

Sunt prea puţini ce-mi stau lângă morminte

S-aprindă câte-un muc de lumânare,

Din ceia care  neamul înainte

I-a înmulţit pe lunga lui cărare.

 

Prea mulţi s-au risipit prin astă lume

Şi au uitat cuibarul strămoşesc,

Măcar de mi-ar avea la zile bune

Pe-acolo unde alţii, mi-i tocmesc.

 

Voi ce-aţi plecat din astă rădăcină

Pe-a neamului cărare lunecoasă,

V-aţi străinat, făcându-vă vecină

Cea lume neştiută, mincinoasă.

 

De-aveţi în voi credinţă şi trăire

Şi nu v-aţi lepădat de tot de neam,

De ziua celor morţi, la pomenire

Veniţi acasă-n fiecare an.

 

Primi-ve-ţi împăcarea creştinească

De la acei ce somnu-şi dorm în humă,

Că n-aţi lăsat de tot să se răcească

Al vostru dor, de vatra cea străbună.

 

Iertaţi veţi fi de neamurile toate

Şi lăudaţi de cei ce nu vă ştiu,

De lacrimile voastre-adevărate

Vă vor uda cel suflet prea pustiu.

***

Aşa că mai veniţi pe la morminte

Măcar în an la trista sărbătoare,

Şi-un gând s-aveţi de-aducere aminte

Spre cei plecaţi, pe-a Domnului cărare.

 

Iar dorul de cei duşi vă întristează

Şi lipsa le-o simţiţi la fiecare,

Lăsaţi-vă durerea, dacă-i trează

Să se adune toată-n lăcrimare.

 

Şi de vă-ncearcă gândul cel pios

Spre cei mutaţi la Domnul în vecie,

E omenesc şi nu e ruşinos

O lacrimă le picuraţi, târzie.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

CELOR  DUŞI.

 

Mărite, picuri vieţii Tu ne-nmulţeşti mereu

Şi-un strop de bucurie ne-mparţi când ne e greu,

Ne tot amâni clipita şi ziua ce n-o ştim

Când ni-i chema la Tine, destin să împlinim.

 

Cât facem încă umbră la viaţa trecătoare

Smeriţi îţi cerem Doamne, din gândul ce ne doare,

Iertare dă de-acuma acelor ce s-au dus

Din viţa mincinoasă, spre lumea Ta, de sus.

 

Păcate toţi ne facem, că suntem muritori,

Dar te rugăm pe Tine, Atoateiertător

Ca-n raiurile Tale să-i pui la învechit

Pe ei, preapăcătoşii, ce încă Te-au iubit.

 

O lacrimă fierbinte Ţi-om pune-n a Ta palmă

C-o rugă preaslăvită, ca ruga cea de mamă,

Mai lasă de la Tine, mai scade-a noastră vină

Şi sănătate dă-ne, chiar dac-o fi puţină.

 

Acuma ne mai ţine măcar până la anul,

Să ne-nvechim în lume, cum se-nvecheşte banul,

Că binele şi răul, ce-n noi a încăput,

A fost ne fie plată, la fapte ce-am făcut.

 

Când isprăvi-vom viaţa şi-om fi la judecată

Ţi-om mulţumi Mărite, şi-ţi cerem încodată

În raiurile Tale cu dânşii-n loc ne pune

Să ne-amintim de câte, făcutu-le-am pe lume,

 

Acuma, viaţa asta, atâta cât ni-e dată

Vom duce-o-n fapte bune, să merităm răsplată

Şi când la Tine-n slavă pleca-vom la sfârşit

Din lacrima din urmă, Tu fă-ne veşnicit.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

FIUL  RISIPITOR

Motto: ’’Ca mulţi în lumea asta sunt fiu risipitor,

Ce-am tot micit averea rămasă din străbuni,

La toţi de din-nainte le sunt pe veci dator,

Iar cei care-o să vină, mă ierte de-or fi buni.’’

 

În nopţi neliniştite, mă-ntorc în vis acasă,

Aşa cum mai făcut-a cel Fiu Risipitor,

Ai mei părinţi m-aşteaptă deja cu-ntinsă masă

De parcă ei şi nu eu, le-aşi fi mereu dator.

 

Cu inima curată, cu drag mă-mbrăţişează

Şi-n lacrima durerii mă văd o bucurie,

Speranţa lor de-o viaţă n-a încetat să crează

Că am să fiu cu dânşii, pân’ face-s-or vecie.

 

Spăşit le cer iertare că nu le-am fost aproape

Să le-ndulcesc trăirea în cuibul lor străbun,

Că am cătat prin lume plăceri  şi câte toate

Să-mi facă traiul dulce, uşor şi cât mai bun.

 

Ei zic că mi-s iertate demult a mele fapte,

Că ultima le şterge pe toate de acum,

Că de-am gândit la dânşii, cândvă, în miez de noapte

Le-o fi ca mângâiere, pe neîntorsul drum.

 

Smerit le stau în faţă şi-i văd precum icoane

Pe ce-a catapeteasmă a sufletului meu,

Sunt lumânări de ceară, pe care Tu, o Doamne,

Le tot topeşti în mine de-atâta ars din greu.

 

Aşi vrea, dacă se poate, să-ntorc, să iau cu mine

Ce-l timp pe care-n viaţă de-aici l-am tot scăzut,

Să fac, cum se cuvine, la toţi un car de bine,

Mă ierte c-al meu suflet, pe mulţi i-a cam pierdut.

 

N-ajung a mele lacrimi, şiroaie dac-or curge,

Să spăl greşeli ce încă în viaţă v-am făcut,

Să fiu un leac de bine când inima vă plânge,

Si să vă pun surâsul pe sufletu-amârât.

 

Voi, robitorii muncii ţinut-aţi astă lume

Şi din credinţa-n Domnul v-aţi tot luat puteri,

Orânduit-a-ţi viaţa cu bună-nţelepciune

Şi mult gustat-aţi încă din asprele-i dureri.

 

De-o vreme rostul vostru în toate s-a schimbat,

Că lumea asta parcă întoarsă e pe dos,

Nimica nu-i cum fost-a aicea altădat,

Că-şelător e timpul acesta mincinos.

 

Eu am venit cu gândul să fiu de voi aproape

Şi să vă cer iertare, cum este creştinesc,

Că nu-i mai mult ce până, aici lăsa-voi toate

Şi-mpreunat cu neamul să fim toţi în ceresc.

 

 

C-aşa e datul firii să stăm un bob zăbavă

Aici în astă viaţă din tată în copii

Şi-apoi, la urma urmei, să ne urcăm în slavă

Şi în promise raiuri să vieţuim vecii.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

5 iunie ,,Ziua Învățătorului”

 

ÎNVĂŢĂTOAREA

Tuturor doamnelor învăţătoare.

 

A semănat destine mereu pe-a vieţii cale

Şi pus-a înaintea trăirii dumisale

Copiii să înveţe din cărţi să buchisească,

Să scadă, să adune, să-mpartă şi să-mi crească

Averea cea de aur primită spre păstrare,

Din ea să se hrănescă pe-avieţii lor cărare.

 

A dat fără să ceară la nimeni vreo răsplată,

S-a bucurat când roada a fost mărită faptă

Simţind că o petală din lauri-nălţării

Sunt pentru ea buchete, primite pe-a-nserări

Cărare, ce ca mâine se termină de-acuma,

Că prea îi simte-n spate răcorile şi bruma.

 

Şi-a împlinit menirea cuprinsă-n cel destin,

A fost şi multă miere dar şi amar pelin,

Şi bucurii să-i treacă necazurile toate,

Şi întristări, speranţe, regrete, mestecate,

De toate, ca să ştie cel gust la fiecare,

Din el la toţi să-mpartă  hrănindu-i în visare.

 

Acum, îmi stă de-oparte , în colţul ei de lume,

Mai are-o tresărire când cineva îi spune

Aşa, mai cu sfială, mai dulce, mai cuminte

Un ‚’’ Sărut mâna doamnă’’, de-aducere aminte

Ca semn că nu uitat-a pe-a lui învăţătoare

În anii scurşi ca clipe , pe-a timpului cărare.

***

Pe lume nu-s cuvinte să-i mulţumiţi vreodată

De ce v-a pus în inimi atunci, ca viaţa toată

Voi să-i purtaţi comoara din suflet dăruită,

Curată nestemată , în aur poleită,

Iar de-o vedeţi vreodată trecând prin cea mulţime

Smeriţi să-i faceţi vorbă , cu un cuvânt de bine.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SĂRUTA-VOI   MÂNA   CARE

 

Într-un târziu, spre doamna-nvăţătoare

Mă-ntorc cu drag din marginea uitării,

Şi-n cupa vieţii sale-i pun o floare

Să-i îndulcească anii înserării.

 

Iar în cuvinte mute, miruite

De gând curat ascuns în lăcrimare,

Mă rug la Tine încă Preamărite,

Să-i ocroteşti cea cale în iertare.

 

Şi zilele să-i faci o bucurie

Că s-a-mpărţit în noi, în fiecare,

Să învăţăm a socoti şi-a scrie,

Să descifrăm a slovelor cărare.

 

Ce ea ne-a dat , nu are preţuire,

Şi nici măsură-n aur şi carate,

E scânteierea cea de vieţuire

Ce fără ea trăirea nu se poate.

 

***

De-o vezi cumva pierdută în mulţime

Opreşte-o! şi sărută-i mâna care,

Pe tine, ne-nceputu-n isteţime

Mi te-a pornit pe-a vieţii grea cărare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LA  SFINTELE  MORMINTE

 

Un vânticel subţire de toamnă întristată

Mai poartă peste dealuri o frunză-ntârziată

Şi-aduce din ponoare mirosuri îmbrumate

Să ştim că duhul iernii nu-i chiar aşa departe.

 

Împovărat de multe păşesc pe cea cărare

Ducând spăşit în cârcă păcatele amare

Ce le-am făcut în viaţă şi-acuma-s adunate

În cartea vieţii mele, să fie judecate.

*

Mai lungă e cărarea ce duce-n ţintirim

Acum când ani vieţii s-au înmulţit puţin,

Şi când mă bate gândul că ziua o să vie

Când şi eu, ca şi ceilalţi, aici voi fi, vecie.

 

E mult de când pe-aicea, o ceată de copii

Ne hârjoneam în voie prin ’nalte colilii,

Cătând frăguţe coapte prin ierburile ’nalte

A noastre find atuncea pământ şi ceruri, toate.

 

De-atunci, pe dealul ăsta sau înmulţit la cruci,

Plecatu-mi-au părinţii, ce-mi odihnesc sub nuci,

Şi fraţi şi veri şi neamuri cu nume neştiute

Şi alţii mulţi de-acuma, cu toţii, pe tăcute.

 

Acum am pus o floare la sfintele morminte

Şi-un fir de lumânare de-aducele aminte

La-i mei păriţi ce-aicea vecii vor nemuri

Şi-n ceruri a lor suflet avea-vor bucurii.

 

În gând le fac o rugă să fie de iertare

De le-am greşit cât fost-am pe-a vieţi lor cărare,

Că multe le greşit-am, dar ei sunt iertători

Şi-s plini de bunătate acolo-n lumea lor.

 

Şi mă mai rog la Domnul le deie câte-şi toate

Ce-n lumea lor pe-aicea n-avut-au încă parte

Şi ţină-mi-i Măritul pe-acol’ până venim

Că pe aici smerelnic mereu îi pomenim.

 

Apoi, din al meu suflet, în taină şi fierbinte

O lacrimă dau vamă cum dau la cele sfinte

Şi-n fumul lumânării la cer aş vrea să urce

Smerenia din mine, ca jerta de pe cruce.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SĂ  DĂM  CINSTIRE

 

Cât trăim să dăm cinstire la părinţii noştri care,

În cuibarul vredniciei datu-ne-au la fiecare

Înţeleptele poveţe să fim buni şi răbdători

Şi cu faptele ce-om face, nimănui să-i fim datori.

 

Şi la neam să-i dăm cinstire, că el vine de departe

Aducând din vremi bătrâne lucruri bune şi curate,

Că noi fost-am din vechime născători de mari popoare

Ce-au plecat din turma noastră, către larga lumii zare.

 

Şi-ncă ţării şi ţărânei să îi facem mulţumire

Că ţinutu-ne-au în viaţă şi ne-au dat de vieţuire,

Maicii noastre, Născătoarea şi la Domnul nostru mare,

C-am rămas pe drumul vieţii, nepieriţi în grea uitare.

 

Dacă astea le vom face vom mai sta pe-a vieţii cale

Şi Măritul ne va face loc în raiurilr Sale,

Că noi suntem veşnicia şi avem, cum n-i sortit,

Lumea asta să o ducem, din-ceputuri, la sfârşit.

 

Nu pierim, sub nici o ploaie, nici de foc, nici de pucioasă,

În răstimpuri, câte-odată, ne răreşte-o rece coasă,

Dar renaştem ca şi iarba pârjolită-n iad de foc

Că noi suntem veşnicie, sub o umbră de noroc.

 

Mircea Dorin Istrate