Spectator
sau martor la Genocidul în Gaza ?
Barbara
Nimri Aziz, Cercetător și jurnalist, S.U.A.
12
Iunie 2024
Înainte să fie copleșiți de durere, înainte să se
prăbușească, răniți, năuciți de foame, confuzie și frică. Ei ne urmăresc. Cel
puțin, au fost. Până acum, trebuia să fi renunțat complet la lumea noastră de
spectatori, inclusiv cei care își sacrifică un moment pentru a vedea acel măcel
necruțător de acolo, zi după zi, zi după zi.
Ei știu cum trăim - piscinele și mall-urile noastre,
jocurile noastre zgomotoase cu mingea. Absolvenții din Gaza câștigă burse
pentru a studia aici. Femeile și bărbații închiși în acea închisoare mocnitoare
au rude în SUA, familii care au reușit să emigreze război după război din 1967.
Ei știu cu cât de hotărâți rudele care trudesc peste ocean, lună după lună,
trimit niște economii înapoi la Jabalia, înapoi la Khan Younis, înapoi la
Rafah, înapoi la Deir al-Balah, la Beit Lahia și orașul Gaza. Ei beau Fanta și
Coca Cola și cafea Maxwell; cumpără scutece de fabricație străină pentru
bebeluși și ținute pentru copii în relief cu mărci americane. Aceștia salută
hainele second-hand expediate de organizații de caritate de la biserică după
biserică, moschee după moschee, țară după țară. Mamele urmăresc seriale după
seriale turcești dublate în arabă, în timp ce tinerii se adună pentru a-i
bucura pe eroii după eroi de la „Mission Impossible”. Ei se îngrămădesc
împreună la „facetime” cu unchii și verii în Dearborn, în Austin, în Brooklyn,
în Minneapolis, oraș după oraș. Înainte: acasă și în ceainăriile, ei dezbat
comentariile senatorilor și secretarilor de stat, își citează promisiunea după
promisiune și scuza după scuză, își listează banii AIPAC, alegeri după alegeri.
Acum?
Palestinienii aflați sub ocupație priveau permanent
spre Statele Unite. Nu numai pentru că membrii familiei s-au stabilit și au
prosperat aici. Ei credeau în idealurile democratice americane; au fost
beneficiari ai organizațiilor caritabile din SUA; au văzut cum guvernul SUA își
asumă conducerea, negociind tratat după tratat – aparent pentru a asigura
suveranitatea palestiniană – cu Israelul. Ei l-au văzut pe un președinte al SUA
și consecințele tratatelor pe care le-a sponsorizat[1]. Apoi au urmărit cu o promisiune reînnoită
când un bărbat de culoare a ocupat Casa Albă, așteptându-se ca istoria rasei
sale să-l alinieze cu deposedarea lor - doar pentru a fi respins de el.
Palestinienii știu mai bine decât oricine despre
schemele și obiceiurile Israelului. Așadar, atunci când și-au pierdut
încrederea în capacitatea puterilor exterioare de a constrânge, mită sau
convinge în alt mod Israelul să creeze o pace reală, apelurile lor către Allah
au fost ferme. Asta, chiar dacă au încercat rezistența non-violentă alături de
strategii militare.
Acum?
Războiul din Gaza este asemenea strigătului care se
estompează: „Sunt aici! Sunt aici!”
Ce procent dintre palestinienii din Gaza și
Cisiordania au sărbătorit atacul Hamas în octombrie anul trecut, nu știu. Mă
îndoiesc cât de pregătiți au fost pentru atacul copleșitor al armatei
israeliene de-a lungul acestor luni. Pot ei să întrezărească vreo lumină la
capătul acestui tunel de foc nesfârșit, înțesat cu cadavre? Regretă ei că și-au
evacuat casa pentru a se îndrepta greu, goi și umiliți, milă după milă, spre
mai mult pericol, acum dorind: „mai bine să fi stat, mai bine să pierim sub
propriile noastre fotografii zdrobite, cărți, plante în ghivece și mobilier”?
Oricât de grave ar fi greutățile lor, ei vor posti în
Ramadan și vor vizita strămoșii în cimitire liniștite - înainte. Câțiva mai
visează să facă Hajj. Desigur, dacă supraviețuiesc.
Faptul că fiecare palestinian ucis în aceste șapte
luni este acceptat ca martir - alăturându-se altor zeci de mii de martiri din
atacurile și asasinatele din trecut - poate ajuta la susținerea celor care încă
mai respiră. Am întrezărit fragmente din curajul lor neclintit – medici
epuizați, jurnaliști serioși, șoferi de ambulanță răniți, însoțitori umili de
înmormântare, îngrijitori ai pacienților (unii copii ei înșiși) și
distribuitori de alimente, împreună cu acei băieți care caută printre
dărâmături o urmă de negăsit. Primim imagini după imagini oribile direct din
locurile îmbibate de sânge unde, prin țipete și rugăciuni, bărbații și femeile
își îndreaptă cu hotărâre camerele telefoanelor pentru a ne arăta realități
nedorite. Zi de zi, cu jurnalişti asasinaţi sau interzişi din Gaza, cu
conexiuni IT limitate, ei insistă să transmită cumva acele imagini agonizatoare
lumii.
Poate că, Când mai aveau mijloacele necesare, cele
peste două milioane de palestinieni atacați au asistat cu oarecare speranță la
prezentările Africii de Sud la C.I.J.. Poate că au auzit acea condamnare
timpurie fără echivoc a Israelului de către un singur parlamentar irlandez,
apoi au remarcat creșterea constantă zi de zi a altor voci împotriva
genocidului. Așteptările lor au crescut cu siguranță odată cu ceea ce părea a
fi un val de proteste - oraș după oraș în întreaga lume. Nakba lor a devenit
parte a vocabularului global; chiar și copiii au învățat temutul cuvânt
„genocid”. Steagul lor palestinian, după steag și eșarfa după eșarfă keffiyeh
au devenit simboluri ale victoriei. Acum?
Ei își dau seama până acum că încă un masacru ar avea
o mică diferență pentru cei din afară. Încă un transport umanitar sabotat, o
altă hotărâre a curții mondiale, un nou vot al Consiliului de Securitate al
ONU: niciunul nu ar descuraja Israelul sau nu-i va face de rușine pe liderii
occidentali să facă ceea ce știu că este corect din punct de vedere politic și
moral.
Ei știu că unii dintre noi urmează războiul. De partea
noastră, noi spectatorii suntem ceea ce suntem, să recunoaștem - adunăm niște
bani pentru ajutor umanitar care au șanse minime să ajungă la destinație,
împărtășim povești despre un alt copil mort, cităm alte dovezi ale genocidului,
postăm poeziile noastre sincere, declarăm cum ni s-au deschis ochii, semnăm o
altă petiție. Salutăm un promotor de colegiu pentru cuvintele sale puternice,
susținem declarația fără echivoc a singurului congres american unde s-a strigat: „Nu mă voi opri niciodată
să spun că palestinienii merită libertatea, că trebuie să eliberăm
Palestina!... Fără armament destinat uciderii palestinienilor!” .
Ei ne urmăresc, deoarece, oricât de modeste sau slabe
ar fi eforturile noastre, nu putem decât să ne plecăm capul rușinați. Dacă nu e
rușine pentru insuficiența noastră personală, atunci rușine pentru apartenența
noastră la acest guvern și presa noastră duplicitară. Un tânăr palestinian de
aproximativ 16 ani, care se luptă prin dărâmături, cu fața striată de cenuşă și
sudoare, cu pumnul ridicat, țipă la o cameră: „Vom rezista, vom rezista, nu ne
puteți distruge!”.
Notă - Barbara Nimri Aziz este antropolog, jurnalist
și scriitor cu sediul în New York City, SUA. Ea este cunoscută pentru
contribuțiile sale de cercetare antropologică a popoarelor din Himalaya.
------------------------------------------
[1]
https://time.com/6336602/israel-palestinian-peace-carter-history/
sursa -
https://www.globalresearch.ca/genocide-gaza-spectator-bearing-witness/5858473 -
30 MAI 2024.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu