luni, 10 iunie 2024

Marin Neacsu - Mai suntem militari ?

 



Mai suntem militari ?

Col. (r) Marin Neacsu

09 Iunie 2024

 

Începând cu evenimentele din '89, toată lumea a crezut că am intrat într-o eră a libertății și democrației neîngrădite, dar de la cetățeanul de rând, omul de pe stradă, homeless-ul din canal până la „marii oameni de stat”, politicieni, guvernanți, oameni de afaceri, fiecare a înțeles libertatea și democrația așa cum i-a convenit sau trebuit lui. Toți însă au înțeles sau au crezut că acuma au dreptul să facă orice, fără să dea socoteală nimănui și asta se aplică și, dar mai ales, celor care sunt puși să verifice și să dirijeze respectarea acestor libertăți, a Constituției, așa bună-proastă cum este, a legislației și bunului simț, nu în ultimul rând. Dar, nu e așa, și acești apărători sunt și ei oameni și, așa cum spunea Grigore Moisil, au și ei dreptul la „un pahar de vin” adică de libertate și democrație prost înțeleasă și aplicată, așa că păcătuiesc și ei, cu sau fără voie.

 

 În această imensă păcătuială națională fără limite, militarii, ca parte componentă a societății, unii sunt tentați să spună elita societății, dar au trecut vremurile când chiar erau,  trebuie să recunoaștem, se înscriu cu brio în „politica zilei”. Fiecare individ sau grup-categorie-specialitate-asociație-structură-armă, organizat sau nu, își exprimă opiniile, cere drepturile, înțelege obligațiile și restricțiile după cum poate sau dorește. O să spuneți că nu e nicio problemă, că doar armata nu  e -incă- formată din roboți și militarii sunt oameni și trăiesc pe aceleași meleaguri, au aceleași tradiții, același filon genetic, în definitiv provin din oameni comuni, nu sunt veniți de pe Kripton, nu sunt produși în laboratoare. Da, așa este dar, Armata ca structură, noțiune, scop și educație, se considera, cel puțin până nu cu mult timp în urmă, într-un corp nu doar „uniformizat” ci și omogen și cu un spirit de corp și loialitate, respect și disciplină nu doar impuse ci și conștientizate și acceptate, care cu timpul deveneau reflexe.

 

Despre „uniformizarea” armatei s-a mai vorbit, unii consideră că ar fi fost o dezumanizare, de-personalizare, atac la conștiința de sine, așa că odată întrați în „epoca de aur a democrației” de după '89, ne-am întors cu spatele, ca să nu zic cu dosul, la educația militară, sau „militărească” și am trecut la o civilire, care nu este totuna cu civilizarea elementului militar, școlile militare au devenit „academii” care nu mai produc cadre militare decât la exterior și doar 8 ore pe zi, acuma de pe porțile academiilor ies (hai să nu spun 100% dar 80%, da) „manageri” adică civili cu bonetă că de cizme nu se mai aude, iar bocancii militari sau uniforma, le vezi purtate pe toate bălțile sau terenurile de vânătoare. Nu intru în detalii, am pomenit de învățământul militar pentru că și acesta, prost înțeles și aplicat, a dus la fenomenul pe care vreau să îl supun atenției.

 

Armata, ca urmare a schimbărilor de direcție, educație, control și comandă, a devenit un stup de viespi  pe care dacă îl desfaci ai declanșat iadul. În afara stupului, datorită sistemului închis nu știi ce se întâmplă, dacă îți apleci urechea auzi un zumzăit și își freci palmele mulțumit, „albinele fac miere”, dar dacă îl deschizi nu mai știi să pui capacul și fiecare viespe zboară unde vede cu ochii. Așa au zburat din stup câteva roiuri cu ocazia unor „ordonanțe” emise de guvernele „democrației” autohtone.

 

Tot ce s-a întâmplat în societatea românească, dirijat sau nu, din afară sau interior, cu scopuri diferite, a dus la slăbirea, nu numai a capacității de apărare, care să zicem că la un moment dat, - e adevărat, în timp, nu dintr-o dată - se poate reface, dacă se dorește și dacă se fac eforturi în acest sens, ci și a spiritul de corp și asta este cea mai mare pierdere a unei armate, pentru că ajunge și pleacă din interiorul omului, de acolo unde se ajunge greu dar se iese repede. Nu vreau sa cad în greșeala„ de a spune „…păi când eram eu comandant de…”,  dar lucrurile în interiorul structurilor, a grupurilor de oameni care le formează sunt lipsite de liantul care face ca fiecare să îl vadă pe cel de lângă el ca pe un camarad.

 

Cuvântul „camarad” nu mai e folosit în armată, termenul „tovarăș„ este dacă nu interzis cel puțin evitat, nu știu dacă se consideră măcar colegi cei care formeză o companie. După cum îi văd ieșind pe poarta unității, ca viespile din stup, fiecare cu traseul lui, fiecare cu mașina lui cât mai bengoasă, fără să se salute măcar,  că de strâns mâna nu mai e vorba, „pa-pa  e suficient” îmi dau seama că ei aproape nu știu cum îi cheamă pe colegii de subunitate. Pe vremuri demult apuse, în ziua de salariu - e adevărat banii se ridicau de la casieria unității, nu intrau pe cardul pe care îl ține nevasta - restaurantul Dacia de peste drum se umplea de militari iar mesele de sticle de bere. Și așa se întâmpla și la „la doi colonei” la „tabla ondulată” sau mai știu eu ce locuri de „pierzanie„ din apropierea unităților militare.

 

Nu fac apologia bețivului militar, dar acea bere băută era importantă pentru că oamenii se simțeau aproape și în afara cazărmii, limbile se dezlegau, așa aflai ce probleme, necazuri sau bucurii are fiecare, o bătaie pe umeri, o încurajare, o felicitare te făcea să știi că nu ești singur. Sărbătorile naționale erau și ele prilejuri de întâlnire la„chefuri organizate„ de unitate, de 8 Martie, sau Ziua Infanteristului, prin poligoane, cu familiile, se cunoșteau copii, vedeai bucurie și zâmbete peste tot. Astăzi - și vorbesc în cunoștință de cauză -, aceste „obiceiuri proaste” au dispărut.

 

Se mai organizau până acum câțiva ani Zilele regimentului apoi ale batalionului unde erau invitați nu doar foștii comandanți, ci și celelalte cadre sau militari angajați. Cam de 5 ani dacă nu mai mult, nimic! S-a rupt parcă totul. Dacă se organizează ceva, cei care sunt chemați dintre cei activi, se duc fără chef, ca și cum ar merge la o corvoadă, abia așteaptă să se termine să plece acasă. Vine câte un reprezentant de la „eșalon” transmite un mesaj ca o felie de parizer, fără gust, pe care îl vomiți pentru că ai probleme cu fierea, și gata „sărbătoarea”.

 

Armata s-a rupt. S-a rupt în mii de bucăți. Și asta nu e totul. A început să apară ura, e adevărat manifestată mai mult la nivel declarativ și la nivel individual,dar manifestări de acest gen există. Nu știu dacă acest fenomen este dirijat de cineva de undeva, sau măcar urmărit ca scop secundar, dar în mod cert poate fi și va fi exploatat. Datorită politicii nu doar inconștiente, ci chiar criminale, aș spune trădătoare a clasei politice în proporție aproape covârșitoare, căreia o parte din conducerea armatei, nu doar de azi ci și de ieri și sper că nu și de mâine i-a cântat în strună, armata, militarii și activi dar mai ales în rezervă, la pensie, au fost loviți, batjocoriți, disprețuiți, discriminați, jupuiți de un rând de piele. Ce s-a întâmplat în ultimul timp cu retribuirea discriminatorie a soldei de grad este ultimul exemplu și poate picătura care a umplut sau va umple paharul nemulțumirilor unor militari. Presiunea e posibil să fi ajuns sau să ajungă la un punct critic care nu e de dorit. Deja au început, e adevărat la nivel individ, nu grup sau colectivitate, și destul de izolat, să apară manifestări, deocamndată verbale, care depășesc stadiul nu doar al bunului simț ci uneori și al legalității, gen îndemnuri la „răzbunare”, jigniri, postere sau clipuri cu imaginea unor oameni, politicieni sau militari pe fond de împușcături, sau chiar acțiuni de bruscare chiar în interiorul aceleiași categorii.

 

Acest gen de manifestări de îndemnuri la ură, la „pedepsire”  nu doar că nu își au locul dar sunt chiar nepermise. Am mai menționat acest fapt, îl repet pentru că este total nepotrivit, la protestele din data de 9 mai un militar în rezervă ajuns parlamentar, om de partid, a venit printre protestatari. Nu contează scopul, era treaba lui, dar un altul mai mic în grad dar și mai „colțos” dorind să arate el cât este de „revoluționar” l-a luat de braț să îl îndepărteze pe respectivul coleg-tovarăș-camarad, pe motiv că „face politică”.

 

Sunt convins că pe vremea cât erau amândoi activi, „revoluționarul” ar fi fost gata să îi pupe mâna celuilalt dar acuma „s-a schimbat roata”, suntem în democrație, face fiecare ce vrea, nu mai există camaraderie, nu mai există respect, nu mai există grade militare. Și acest lucru s-a întâmplat ȘI pentru că stimata clasă politică, sprijinită de unii reprezentanți ai armatei, în uniformă și ei, au considerat că gradul militar nu mai trebuie respectat, deși, în foarte mare proporție, totul ține de cei șapte ani de-acasă. Este un exemplu clasic de fariseism, să ieși în stradă să protestezi că nu ți se respectă gradul militar, dar să nu îl respecți pe al celui de lângă tine. Unde am ajuns?

 

Tot mai des auzi în discuțiile dintre rezerviști, uneori postat pe mediile de socializare că „activii îi urăsc pe rezerviști” și de aici normal că pleacă și reacția inversă cu riscul de a se generaliza. Repet, poate fi o acțiune concertată sau simple manifestări, dar riscul ca aceste manifestări să se multiplice sau să fie folosite de alți dușmani, adevărați, indiferent de direcția cardinală, este mare.

 

Un lucru ar trebui să înțeleagă toți și activi și rezerviști și soldați și generali, și înregimentați politic și liber cugetători, și femei și bărbați (mai am voie să spun așa?) și anume că totuși facem parte din aceeași armată, slujim aceeași țară, cât mai rezistă în actuala formă, iar datoria noastră este să facem scut împreună împotriva dușmanilor, nu să ne luptăm, jignim, atacăm disprețuim, batjocorim între noi. Îndemnul este adresat în aceeași măsură tuturor și este cazul ca toți să facă pași în această direcție, dar toți.  Este adevărat, unora le vine greu să se salute sau strângă mâna unuia care de pe o poziție privilegiată, chiar dacă nu i-a făcut niciun rău, ar fi putut interveni să îl apere, dar cu un pic de analiză a poziției fiecăruia, se poate înțelege și de ce nu i-a întins o mână.

 

Este la fel de adevărat, unii reprezentanți activi sau în rezervă ai militarilor nu doar că nu i-au ajutat pe aceștia, ci chiar i-au lovit, dar asta nu înseamnă că activii îi urăsc pe rezerviști„ așa cum nici opiniile exprimate de diverși rezerviști pe diferite platforme, nu reprezintă opinia sau poziția tuturor rezerviștilor. În definitiv fiecare este responsabil pentru faptele și vorbele sale și vorbește în nume propriu. Este de condamnat cel care aflat pe poziții de reprezentare, în loc să exprime poziția sau dorința celor în fruntea cărora se află, face abuz și exprimă propria voință, dorință sau interes, în numele celorlalți.

 

Cazurile izolate nu trebuiesc generalizate, oamenii trebuie judecați individual nu în grup, chiar dacă uneori fac parte dintr-un grup care s-a manifestat nepotrivit sau nedorit. Dar în mod general fiecare trebuie să încerce ca măcar teoretic să se pună în pielea celui pe care îl judecă și să vadă cum ar fi reacționat el.

 

Am abordat acest subiect pentru că ne aflăm într-o perioadă deloc plăcută, în special militarii, cu un război care ne bate la geam, iar armata, militarii nu sunt doar primii care intră în luptă, dar și primii care trebuie să se gândească la consecințele stărilor conflictuale. Trebuie să simtă, să știe că au pe cine să se sprijine. Este evident că mulți, foarte mulți dintre pensionarii militari, chiar dacă își spun rezerviști, nu vor mai fi „convocați” fie din motive medicale, fie pentru că nu mai sunt „mobilizabili”, fie pentru că nu sunt posturi de colonei sau generali pentru câți au obținut aceste grade în rezervă, fie  pentru că cei de la J1 sau CMZ-uri nu și-au făcut treaba, dar o parte mai fac obiectul mobilizării.

 

Nu poți pleca la luptă cu cineva despre care crezi că te urăște, sau pe care îl urăști, pentru că atenția ta nu va mai fi îndreptată spre inamicul din fața ta, ci spre „cel de lângă tine” pe principiul cămășii. Pe de altă parte, nici cei care rămân la vatră, nu vor avea viață ușoară și cum există rîcă, neînțelegeri, răbufniri de orgoliu, polițe de plătit, interese opuse, dar nu cred că și ură, nu cred că s-a ajuns așa departe, între membrii diferitelor asociații, între filiale, între membrii aceleiași asociații, între categorii, specialități, subofițeri și ofițeri, etc, mă întreb ce vor face acești oameni dacă vor avea nevoie unul de altul la necaz? Este cazul ca fiecare militar să realizeze că Armata trebuie să fie Armată. Mai suntem militari, sau nu?









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu