sâmbătă, 29 iunie 2024

Alexandru Stănciulescu-Bârda - SCRISOARE PASTORALĂ - 519

 



Scrisoare pastorală

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXIV(2024),  nr. 519(1 –15 Iunie)

 

 

 

Între Mithra şi Hristos. În una din zilele trecute, ascultam o emisiune la postul de radio ,,România-Cultural”.  Un românaş de-al nostru stabilit într-o ţară nordică îşi prezenta o  teză de doctorat, pe care o realizase şi o susţinuse de curând în străinătate. Teza fusese apreciată şi notată cu calificativul maxim. În teză era tratată tema cultului lui Mithra la români. Facem precizarea că Mithra a fost o zeitate cinstită în cadrul unui cult necreştin în spaţiul  sud-est european în primele veacuri ale mileniului întâi. Românul de care vorbeam făcea o serie de afirmaţii mai mult decât aberante, revoltătoare chiar. Două dintre ele ar fi destul să ilustreze acest lucru.

 

Susţinea sus şi tare că religia creştină a fost impusă de către autorităţile politice româneşti poporului român începând din secolul al XIV-lea, odată cu înfiinţarea statelor româneşti. Până atunci românii ar fi avut religia lui Mithra, respectiv cultul mithraic.

 

O gogomănie mai mare decât asta nici că se putea afirma.  Oare, românul nostru nu auzise el că aici a propoveduit  Evanghelia unul dintre primii Apostoli ai Mântuitorului, respectiv Sfântul Apostol Andrei în secolul I?  Oare, n-a auzit stimabilul de sutele de martiri creştini din secolele I-XIV, care şi-au dat viaţa pentru că L-au mărturisit pe Hristos, pentru că au recunoscut că sunt creştini şi nu şi-au lepădat credinţa în ciuda tuturor persecuţiilor? Nu auzise, oare, stimabilul de nenumăratele urme de biserici şi mânăstiri datând dinainte de formarea statelor româneşti descoperite de arheologi pe teritoriul românesc? N-a citit istoriile vechi, mărturiile cronicarilor străini despre creştinismul nord-dunărean şi reprezentanţii lui de seamă? N-a aflat că la sinodul I de la Niceea din 325 a fost prezentă o delegaţie a creştinilor din părţile noastre în frunte cu un episcop? N-au  auzit onorabilul de marii scriitori străromâni, profund creştini, precum Niceta de Remesiana, care au trăit şi şi-au scris opera în părţile noastre? N-a auzit de călugărul Dionisie cel Mic sau Exiguul,  român de-al nostru, care a inventat calendarul, pe care azi îl utilizează toate popoarele? Sau despre acelaşi Dionisie, care a tradus pentru prima dată canoanele sinoadelor răsăritene în limba latină, fiind socotit fondatorul dreptului canonic occidental? N-a auzit el de episcopiile şi mitropoliile înfiinţate de bizantini, care aveau în subordinea lor spaţiul şi creştinii din nordul Dunării?  Multe alte întrebări de acest gen aş mai fi avut de pus acelui domn ,,doctor”. A doua dintre gogomăniile spuse de stimabilul era aceea că toate colindele noastre româneşti nu sunt altceva decât cântări de cult mithraic. O prostie mai mare decât asta nici că se putea. Oricine ar cerceta colindele noastre, ar putea vedea cu uşurinţă că peste 90% din ele au conţinut creştin. Am putea spune că ele sunt o adevărată Biblie versificată. Că există şi colinde cu conţinut istoric, social, moralizator etc., e foarte adevărat, dar toate sunt în spiritul învăţăturii creştine, adânc înrădăcinate în conştiinţa poporului român, creatorul acestor nestemate.

 

E foarte adevărat, că în folclorul românesc se mai găsesc reminiscenţe ale unor vechi religii care au existat înainte de apariţia creştinismului. Acestea sunt foarte importante, pentru că ele vorbesc despre vechimea şi continuitatea neîntreruptă a poporului român pe aceste locuri. Sunt adevărate relicve de arheologie spirituală. Cu ani în urmă am cules folclor din nordul judeţului Mehedinţi. Numeroase materiale au privit Cântecul Zorilor. E vorba de bocetele sub formă de versuri cântate la înmormântări. Sunt nişte creaţii extraordinare. Ei bine, într-un astfel de bocet am găsit un element interesant. Se spunea acolo că Mântuitorul Iisus Hristos umblă călare pe cal mohorât şi adună de la porţi sufletele celor morţi spre a le duce în lumea de dincolo. Nicăieri în Sfintele Evanghelii şi în învăţătura noastră creştină Mântuitorul nu apare călare pe cal şi nu are acest rol de a transporta sufletele morţilor dintr-o lume în altă lume. Am înaintat ipoteza că e vorba de o reminiscenţă a cultului Cavalerului Trac, o zeitate care a fost cinstită în părţile noastre prin secolul IV. Iată, că o frântură din acea religie s-a păstrat în cântecul nostru funebru, dar a fost creştinată de către autorul anonim. În felul acesta putem să vorbim de fărâme ale religiilor vechi necreştine păstrate în folclorul şi etnologia românească, dar nicidecum că acestea au predominat la români până în secolul al XIV-lea, când noi am fi fost creştinaţi.

 

Gogomăniile spuse pe post de acel ,,doctor” mi-au lăsat un gust amar. Ascultându-l, mi s-a zămislit în minte imaginea unui copil, care strigă după mamă-sa că este curvă, încurajat de râsul şi aplauzele derbedeilor de pe marginea drumului.

 

*

 

Enigma scrisorii.  Dragi copii! Celor mai mulţi dintre voi vă plac filmele şi cărţile poliţiste. Vă place să fie descoperit făptuitorul răului şi să fie pedepsit. Admiraţi pe poliţiştii şi detectivii, care se străduiesc şi de multe ori reuşesc să descopere adevărul. Vă propun azi să fiţi şi voi detectivi. Iată că poştaşul nostru a pierdut o scrisoare. A plouat şi s-a şters de pe plic atât adresa expeditorului, cât şi a destinatarului. Vă redau mai jos conţinutul scrisorii. Citiţi-o cu atenţie şi încercaţi să depistaţi voi cine a trimis-o şi cui a trimis-o. Rugaţi şi pe părinţii voştri să vă ajute. Ne întâlnim la următoarea slujbă, când veniţi la biserică să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi şi atunci analizăm problema şi vedem cine este cel mai bun detectiv din parohie. Scrisoarea este aceasta:

 

,,Dragul meu copilaş! Te-am privit când te-ai sculat de dimineaţă. Aşteptam să-mi spui câteva cuvinte, să vorbeşti cu mine. Am observat însă că te grăbeai să ajungi la şcoală, ca să nu întârzii. Speram să găseşti câteva clipe şi să-mi spui doar atât: ,,-Bună dimineaţa!” dar nu s-a putut. Aşteptam ca la şcoală să-mi spui câteva cuvinte, dar  erai prea atent la lecţii, prea pornit spre joacă şi iar ai uitat de mine! Am sperat că vei vorbi cu mine când vei ajunge acasă, când te vei aşeza la masă. Te-am văzut însă că erai prea flămând şi m-ai uitat. Doream atât de mult să vorbeşti cu mine! Ziua, ce-i drept, era lungă şi mai aveai timp. Ţi-ai făcut lecţiile şi ai fugit la joacă. Speram că seara vei avea mai mult timp să vorbeşti cu mine. Tocmai de aceea am aprins candelabrul cerului, ca să te bucur de măreţia lumii. N-ai observat. Ai luat ce-i luat în gură şi ai trecut la televizor. Ai schimbat program după program până târziu în noapte şi ai adormit uitându-te la ecran. De mine ai uitat şi de data aceasta. Doream atât de mult să vorbeşti cu mine! Aşa aştept în fiecare zi. Dar nu contează. Te iubesc atât de mult, încât te iert şi am răbdare cum nu poţi tu să-ţi imaginezi. Poate azi vei fi altfel faţă de mine…”

 

Aici foaia scrisorii s-a udat şi nu se mai înţelege ce scrie şi cine semnează. Aştept rezultatele voastre.

 

*

 

Interviu cu Dumnezeu.   Marele scriitor, filozof şi eseist, regretatul  Octavian Paler, a scris undeva o pagină extraordinară, în care şi-a imaginat că a luat un interviu lui… Dumnezeu. Desigur, în literatură orice e posibil, chiar dacă în viaţa reală nu. Pentru frumuseţea şi actualitatea ideilor de acolo, am considerat necesar ca să vă fac şi  Dumneavoastră cunoscută acea pagină. Nu veţi regreta dacă veţi citi-o:

 

 ,,- Ai vrea să-Mi iei un interviu, deci…, zise Dumnezeu.

 

 -Dacă ai timp…, i-am răspuns.  Dumnezeu a zâmbit.

 

 - Timpul Meu este eternitatea, veşnicia… Ce întrebări ai vrea să-Mi pui?

 

 - Ce Te surprinde cel mai mult la oameni?

 

 Dumnezeu mi-a răspuns:

 

 - Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească,  iar apoi tânjesc să fie copii; că îşi pierd  sănătatea pentru a face bani, iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul şi astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul. Că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.

 

Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp. Apoi am întrebat:

 

- Ca Părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă, pe  care ai dori să le înveţe copiii Tăi?

 

 - Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar, pur şi simplu, încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi, ci că trebuie să se ierte şi pe ei înşişi, prin Taina Spovedaniei.

 

 - Mulţumesc pentru timpul acordat…, am zis smerit. Ar mai fi ceva… Ce ai dori ca oamenii să ştie?   Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:

 

 - Doar faptul că sunt aici, întotdeauna şi îi aştept… pentru interviu!”

 

Orice comentariu e de prisos.  Cine are urechi de auzit, să audă!

 

*

 

Ziua Eroilor. Marcăm și noi această zi sfântă din calendarul Neamului printr-o poezie cu acest titlu, semnată de Gheorghe Băltean și apărută în ,,Frontul Mărășești”, anul III(1938), nr. 16(nov.), pag. 52. Iat-o:

 

 

 

 

,,Dormiți Eroi, dormiți sub glii.

 

Dormiți la noi și-n țări pustii!

 

Al Domnului e - acest pământ,

 

Oriunde sunteți în mormânt.

 

Același cer l-aveți de scut,

 

Pe care-n țară l-ați avut;

 

Aceiași aștri strălucesc

 

Și ziua-noaptea vă păzesc.

 

Aceiași nori spre voi se-ntind,

 

Aceleași fulgere s-aprind,

 

Aceleași tunete s-aud,

 

De-aceleași ploi pământu-i ud.

 

Același vânt vă plânge-n zori,

 

V-aduce bun miros de flori:

 

Din țara voastră, dintr-un sat,

 

Pe care-n jale l-ați lăsat.

 

Voi mulți afară-n câmp v-ați stins,

 

Ai voștri ochi de cer s-au prins.

 

De-atunci e mult mai înstelat,

 

Cu ochii voștri mai bogat.

 

Prin nopți senine licăresc

 

În lacrimi sfinte se topesc

 

Privesc de sus la țara lor,

 

Acum și-n vecii vecilor.

 

 

*

 

Copilul înfiat. Într-o împrejurare oarecare am avut prilejul să discut cu un general al armatei române. Era bine dispus, binevoitor, prietenos, fără morga aceea a omului sus-pus, care te ține pe tine, biet muritor de rând, la distanță. Un pensionar gata de a lega o discuție menită să uiți că trece timpul. Discutase câte toate cu mulți dintre cei prezenți, făcuse chiar glume, râsese, dăduse sfaturi, ce mai, se comportase ca un om normal.

 

Întâmplarea a făcut ca să stăm mai mult de vorbă. Mi-a spus că provenea dintr-o familie cu nouă copii din Maramureș, că fusese luat ,,de suflet” de niște rude din Vâlcea încă în primii ani ai vieții. Mi-a spus că părinții îl dăduseră, fiindcă greutățile și nevoile îi copleșiseră. Curând după plecarea lui din casa părintească, mama îi murise. Nu fusese la înmormântarea ei. I s-a spus mult mai târziu. Tatăl s-a recăsătorit și a luat o femeie cu alți patru copii. A revenit în casa părintească pentru o zi după cincisprezece ani. Era o familie străină. Simțea cum frații îl invidiază, pentru că avusese șansa să fie ,,dat de suflet”, să aibă de toate în noua familie, să nu mai ducă grija zilei următoare. Îi erau frați, dar în același timp îi erau străini. Ei fiind mai mari, terminaseră câte o școală de meserii, învățaseră câte o meserie ,,la locul de muncă”, vreo doi se căsătoriseră deja. Niciunul dintre ei nu avea planuri mărețe de viitor, aspirații tinerești. Totul se reducea la grija pentru existență.

 

În calitate de ,,copil înfiat” nu a avut o copilărie fericită. ,,Aveam de toate: mâncare destulă, haine bune, bani pentru cărți și ce mai trebuia la vârsta aceea. Nu m-a bătut nimeni, nu m-au certat. Învățam bine, era premiantul clasei și oricine ar fi crezut că sunt un copil fericit, cu perspective strălucite de viitor. În realitate nu era așa. Aveam din cele materiale, dar îmi lipseau cele spirituale. Numai Dumnezeu știe de câte ori mă ascundeam ca să plâng și să-mi înăbuș durerea din inima mea. Eram la vârsta când copilul are nevoie de dragoste părintească, de comunicare, de înțelegere, de mângâiere. Nimic din toate astea nu aveam. Părinții adoptivi erau oameni corecți în felul lor. Se îngrijeau să am toate din cele materiale, dar nu-mi dădeau nimic din sufletul lor, din dragostea lor. Nu-mi amintesc din toată copilăria mea să fi îmbrățișat sau să fi fost îmbrățișat de tata sau de mama. Totul se reducea la calcule, la socoteli contabilicești. Parcă și banii pe care mi-i dădeau să-mi cumpăr cele necesare erau însemnați undeva, în condici numai de ei știute, ca niște economii, pe care urmau să-i primească cu dobândă peste ani. Dacă pentru majoritatea copiilor copilăria este vârsta cea mai frumoasă, de care își amintesc toată viața cu drag, cu nostalgie, pentru mine a fost o piatră grea de încercare, pe care am resimțit-o toată viața.

 

Am învățat pe brânci, nu de dragul de a fi premiant, de a fi lăudat de profesori, ci din dorința numai de mine știută, de a zbura cât mai repede și cât mai departe de acolo. Mă obseda gândul de a-mi câștiga cele necesare pe cont propriu, gândul de a nu mai depinde de acei oameni străini. Am intrat la școala militară de timpuriu, fiindcă am auzit că acolo îți asigură statul toate cele necesare. M-am dus acasă doar în vacanțe, dar prăpastia dintre mine și părinții adoptivi s-a mărit de la un an la altul. Am urcat treaptă cu treaptă ierarhia militară, am ajuns aproape de vârful piramidei, am lucrat mulți ani în Ministerul Armatei. Am ținut însă permanent legătura cu părinții adoptivi. Le trimiteam bani, pachete, vorbeau o dată sau de două ori pe săptămână la telefon. Când puterile li s-au șubrezit, m-am înțeles cu niște rude din satul lor să-i îngrijească. Le trimiteam bani și le-am promis casa, grădina și tot ce însemna proprietate a mea în satul acela. Nu-mi trebuia nimic. Aveam de toate, iar în planurile mele de viitor nu s-a găsit niciodată ideea de a mă întoarce în satul vâlcean în ultimii ani ai vieții. M-m căsătorit, am avut și eu copii, dar alta a fost atmosfera, legătura.

 

*

 

Deschiderea cărții. Foarte adesea, în multe discuţii cu creştini de aproape şi de departe, sunt întrebat de tineri şi de vârstnici ce este cu deschiderea cărţii de către preot. Desigur, aţi sesizat că întrebările respective priveau ,,ghicitul”  preotului în cărţile bisericeşti şi mai ales în Sfânta Evanghelie. Am întâlnit chiar o femeie destul  de în vârstă, care  venea pe jos tocmai de la Podeni şi se ducea undeva în părţile Strehaei, fiindcă auzise că acolo este un preot, care ,,deschide cartea”.

 

Am spus tuturor şi nu voi înceta să spun, că e vorba de o şarlatanie. Preotul nu ghiceşte în Sfânta Evanghelie, aşa cum nu ghiceşte în Sfânta Împărtăşanie, în cărţile de joc, în cafea, în palmă, în stele, în lună etc. De unde se trage această vorbă şi această practică?

 

Este o tristă realitate istorică, pe care o voi menţiona aici în câteva cuvinte. A fost o vreme, când nivelul de cultură al preoţilor noştri era foarte scăzut. Limba în care erau scrise cărţile bisericeşti era greaca ori slavona, adică vechea limbă rusească. Amândouă limbile erau foarte grele. Pe amândouă le-am învăţat atât în seminar, cât şi în facultate, ba limba rusă am mai învăţat-o şi patru ani în şcoala generală şi, cu toate acestea, greu pot să rup câte o boabă în cele două limbi. Candidaţii la preoţie învăţau cel mai adesea practic pe lângă preoţii bătrâni să facă slujbele, să zică şi ei câteva rugăciuni, câteva cântări în limba română, eventual să ţină o predică. Se duceau apoi la episcop cu un peşcheş(cadou), îi hirotonea şi gata. Mulţi nici nu mai învăţau rânduiala după ureche. Ai noştri din părţile Olteniei treceau Dunărea şi erau hirotoniţi de episcopul de la Vidin. Tot ce conta era taxa ori ploconul pe care le dădea ierarhului respectiv. Şedeau la coadă. De ce? Fiindcă în ţară se  dăduse o lege, prin care preoţii erau scutiţi de anumite dări către stat. Episcopul nu numai că-i hirotonea, dar le dădea şi ţidulă, adică adeverinţă sau atestat că sunt preoţi. Reveneau la casele lor, îşi vedeau de treburi ca şi până atunci, dar când veneau zapcii să strângă birurile, arătau dovada că sunt preoţi şi scăpau mai ieftin. Aşa se ajunsese ca să consemneze documentele că la un moment dat într-un sat erau şi 17 preoţi. Într-un asemenea mediu de ignoranţă, ne putem imagina ce însemna o carte, mai cu seamă că ea costa foarte mult. O Sfântă Evanghelie putea costa preţul câtorva pogoane de pământ sau câtorva perechi de boi. O asemenea carte era destul de rar deschisă… În ce priveşte cititul…, tulai, Doamne! Preotul rostea un fel de bolboroseală, pe care n-o înţelegea nici el, nici credincioşii lui. Lucrul acesta făcea ca să se mărească nedumerirea şi admiraţia faţă de ceea ce scria în cărţi. Acolo trebuia să fie toate tainele vieţii şi ale morţii însemnate, toate amănuntele legate de viaţa fiecăruia şi ale tuturor laolaltă. La vreme de nevoie, în special la vreme de boală, în schimbul unei sume de bani, fără îndoială, preotul sprijinea Sfânta Evanghelie pe capul bolnavului sau al celui ce-i solicitase „deschiderea” şi urma… minunea: ghicitul în carte.

 

Cărţile noastre vechi bisericeşti, mai ales cele copiate cu mâna, erau scrise în mai multe culori, cu chenare frumos ornamentate. Uneori se scria câţiva ani la o carte bisericească. Ei bine, dacă în locul unde se deschidea cartea, predominau literele negre, era semn de rău, de nenorocire, de moarte; dacă predominau literele roşii sau verzi, era semn bun, de speranţă, de însănătoşire, de izbândă etc. Nu ştiau ce scrie acolo şi, de fapt, nici nu aveau nevoie să citească, importantă era culoarea, aspectul paginii şi al literelor. Acesta era „ghicitul” sau „deschiderea” cărţii. Să fim serioşi!

 

Şi eu deschid cartea şi cărţile. În fiecare zi. Dacă nu fac asta o zi, mi-e „foame” de carte. Citesc literele, cuvintele, paginile, capitolele, cărţile, scriu cărţi, dar nu m-am gândit niciodată şi nici nu pot să… ghicesc în carte sau în cărţi. Dacă aş fi putut să fac asta, aş fi ghicit pentru mine în primul rând(….)! Păi nu?  Aşadar, dacă mai auziţi pe cineva că un preot sau altul ,,deschide” cartea şi ghiceşte în schimbul unor sume  de bani sau altor bunuri, să afirmaţi cu putere că e o excrocherie. Dacă vă contrazice cineva, spuneţi-i că aşa v-a spus preotul dumneavoastră.

 

*

 

Sărbători uitate. În părţile Olteniei şi mai ales ale Severinului există cel puţin trei zile în an, care nu sunt considerate sărbători bisericeşti propriu-zise, dar poporul le respectă cu sfinţenie de când se ştie. Este vorba de 11 Iunie( Sfântul Apostol Vartolomeu), 17 Iulie(Sfânta Muceniţă Marina) şi 23 Iulie(Sfântul Mucenic Foca).  Lucrul în aceste zile este considerat aducător de mari pagube, iar sfinţii menţionaţi  sunt socotiţi că au mare influenţă asupra ploilor, furtunilor, trăsnetelor. Circulă şi multe povestiri în popor cu privire la pedepsirea exemplară a celor ce-au lucrat în astfel de zile. Am putea spune că aceşti sfinţi sunt consideraţi la fel de importanţi sau chiar mai importanţi decât Sfântul Prooroc Ilie(20 Iulie) sau Sfântul Pantelimon(,,Sfântul Ilie cel Şchiop”)(27 Iulie).

 

Propunem Preasfinţitului Episcop Nicodim să analizeze posibilitatea instituirii acestor zile ca sărbători bisericeşti locale şi înscrierea lor în calendar ca sărbători ,,cu cruce roşie”, ca zile în care să se oficieze slujbă la biserică. Într-o zonă în care agricultura constituie încă sursa principală de existenţă pentru majoritatea populaţiei, este bine ca să se ia seamă la astfel de  tradiţii intrate adânc în viaţa poporului român şi respectate după cuviinţă, cu atât mai mult cu nu încalcă învăţătura dogmatică şi rânduiala liturgică a Bisericii noastre. Potrivit canoanelor, ierarhul are dreptul să instituie sau să suspende sărbători în eparhia sa.

 

*

 

Publicații. În această perioadă, parohia noastră a publicat câteva materiale, astfel: Biruind prin Înviere și Înălțare, în ,,Națiunea”, București, 26 mai 2024, ed. și on-line (https://ziarulnatiunea.ro/category/religiespiritualitate); ,,Scrisoare pastorală” – 518, în ,,Armonii Culturale”, Adjud, 17 iun., ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 2024, 18 iun., ediție și on-line(https:// ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în ,,Moara lui Gelu”, Baia Mare, 2024, iun. (https://moaraluigelu.blogspot.com); Cina Împăratului(I-II), în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXVI(2024), nr. 1234(20 iun.), p. 12; nr. 1235(17 iun.), p. 12;

 

*

 

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații, astfel: Domnul Mihai Dragomir din Baia de Aramă, fiu al satului Bârda, Doamna Dragomir Iulia din Timișoara, fiică a satului Bârda: câte 150 lei; Doamna Plăcintă Constanța din Tr. Severin: 50 lei

 

Domnul Zamfir Viorel din Malovăț a achitat 100 lei pentru contribuția de cult.

 

Le mulțumim tuturor! Dumnezeu să le ajute!

 

*

 

Într-o zi pe care n-am stabilit-o până acum, vom merge la al doilea azil de la Gura Văii și vom duce 50 cearșafuri de pat, 50 cearșafuri de plapumă, 50 porții de mâncare. Am făcut comandă la Magazinul ,,Dedeman” pentru cearșafuri. Un enoriaș care nu vrea să i se știe numele suportă costul cearșafurilor.  Dacă între enoriașii parohiei noastre mai sunt unii care mai au prin casă haine vechi, lenjerie veche, papuci de casă vechi, sunt rugați să le aducă la biserică. Le vom duce și pe acestea la acel azil.

 

*

 

 Zâmbete. ☺Anunț: Vând costum de ginere, purtat o singură dată, și atunci din greșeală…!  ☺,,La mulți ani tuturor femeilor și mii de mulțumiri pentru tot ceea ce faceți pentru noi!” Semnează: Tinichigii auto din România. ☺Sfatul zilei: Încercați să fiți fericiți… de slăbit este prea complicat! ☺ Eram curios! Bărbaților, ăstora care nu sunt căsătoriți, cine le spune ce să facă, cu ce să se îmbrace și că nu au dreptate?  ☺Psihologul: ,,– Alcoolul nu o să te ducă nicăieri!” Pacientul: ,,– Nimeni nu-l bea ca mijloc de transport!” ☺ Fasolea bună se aude din depărtare! ☺ Sunt oameni care nu ar recunoaște niciodată că au defecte. Eu, dacă aș avea, aș recunoaște…! ☺,,– Ce dimineață grea! Am avut timp să aspir, să fac curat în baie, să ud florile de pe terasă…!” ,,– Dar nu ai făcut nimic!” – Nu, dar am avut timp!” ☺,,- Cică norocul e ca o roată, se-nvârte, se-nvârte ș-odată ajunge și la tine!” ,, - Cred că a mea s-a oprit la vulcanizare!” ☺,,- Atunci când o ușă se închide, o alta ți se deschide!”  ,,- Știu, că am avut și eu Dacie!” ☺ Dacă de ziua îndrăgostiților nu ești îndrăgostit, nu dispera. Păi ce, de sâmbăta morților ești mort? ☺ Țuica din Oltenia a apărut când și-au spălat maramureșenii paharele de palincă!

 

*

 

Excursii-pelerinaje. În data de 2 iulie vom efectua excursia amânată. Vom merge pe următorul traseu: Bârda – Malovăț - Tr. Severin – Orșova – Caransebeș – Hațeg - Hunedoara(probabil) – Aiud - Alba Iulia - Mănăstirea Oașa - Mănăstirea Cozia - Rm. Vâlcea - Tg. Jiu – Malovăț – Bârda - Tr. Severin. S-ar putea să mai introducem în program unele mănăstiri, în funcție de timpul disponibil, traseul fiind foarte mare și munții… au pretențiile lor de munți! Costul este de 100 lei/persoană.

 

*

 

Înmormântări. În ziua de 13 iunie am oficiat înmormântarea lui Borcilă Vasile(80 ani) și soției sale Borcilă Doina(70 ani). Dumnezeu să-i ierte!

 

*

 

Program. În cursul lunii Iulie avem următorul program de slujbe: 6 Iulie(Malovăț – Bârda); 7 Iulie(Malovăț); 13 Iulie(Malovăț-Bârda); 14 Iulie(Bârda); 20 Iulie(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 21 Iulie(Malovăț); 27 Iulie(Malovăț – Bârda); 28 Iulie(Bârda). În restul  timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda       










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu