duminică, 16 iunie 2024

Mihai Caba - Lirismul fascinant al cosmogoniei eminesciene

 



Lirismul fascinant al cosmogoniei eminesciene

Mihai Caba

16 Iunie 2024

 

„Porni luceafărul. Creşteau/ În cer a lui aripe,/ Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.// Un cer de stele dedesupt,/ Deasupra-i cer de stele -/ Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele”. (M. Eminescu, Luceafărul)                                                                     

 

Omul, ca supremă fiinţă trăitoare pe acest Pământ, înzestrat cu simţurile ascuţite ale observaţiei, cunoaşterii şi înţelepciunii sale, de-a lungul învălmăşitelor milenii ale existenţei şi-a pus dintotdeauna numeroase întrebări asupra provenienţei sale, asupra locului pe care-l ocupă în acest Univers reprezentat de imensitatea stelară a Cerului spre care şi-a aţintit tot mai sus privirea, fiind impresionat de  ciclicitatea luminii răspândită de cei doi mari aştri, Soarele şi Luna, care străjuiesc zi şi noapte cursul vieţii pământene.

 

Şi tot aşa, dintr-o curiozitate debordantă mereu împinsă de-a lungul nesfârşirii veacurilor înspre aflarea unor răspunsuri cât de cât credibile, omul, pe măsura perfecţionării mijloacelor sale de observaţie, a putut afla că Soarele, astrul dătător de lumină şi căldură în jurul căruia se tot învârte Pământul, este în fapt una dintre miliardele de stele ale Căii Lactee, dar şi aceasta este una dintre miliardele de galaxii ale Universului, în timp ce Luna nu este altceva decât un satelit al Pământului, ce se tot roteşte în jurul lui. Şi, astfel, treptat, încă din antichitate, a apărut Astronomia, ca ştiinţă ce se ocupă cu studiul corpurilor cereşti, a aştrilor, a galaxiilor, a Universului, cu legile mişcării lor, iar Astrologia, pretinsă ştiinţă care poate prezice destinul omului în funcţie de poziţia şi mersul aştrilor. Evolutiv, cu noile, uriaşele şi sofisticatele telescoape realizate, omenirea a putut identifica şi sistematiza componenţa planetară expansivă a sistemului solar, a galaxiilor, chiar şi a micilor planete aflate la mii şi mii  de ani-lumină.

 

Şi. totuşi, la întrebările de genul: Cum a apărul Universul?, Cum a apărut Viaţa?, Cum a apărut Omul?, răspunsurile încă se lasă aşteptate. Pentru formularea lor a apărut, ca o necesitate stringentă, Cosmogonia, o ramură a Astronomiei ce se ocupă cu studiul originii şi evoluţiei Universului. Abordarea acestui studiu de mare interes a fost pornită încă din vechime de mari teologi, filosofi şi gânditori ştiinţifici ai lumii care au conceput  şi susţinut importante teorii de natură religioasă, filosofică şi mitică,  prin care se încearcă explicitări cu argumente solide asupra formării Lumii, a Universului existenţial.

 

Într-o anumită cronologie, se pare că cele mai vechi texte religioase, cunoscute până astăzi, ar fi Rig Veda, compuse în limba sanscrită şi „plasate între 1700 şi 1100 îHr”, cuprinzând „o colecţie de patru imnuri religioase din India antică, dedicată zeităţilor arhaice”, între care şi Imnul creaţiei, tradus de „profesorul de sanscriă”, astrologul  Jules Oppert, care rezumă Creaţia: „La început nu era nimica, nici fiinţă, nici nefiinţă, nici cer, nici orizont. Ce învăluia deci totul? Ce cuprindea acel tot? Fu apă? Fu prăpastie adâncă? Nu era nici moarte, nici nemurire. Numai el singur respira fără suflare şi nimica nu era în afară de dânsul. Întunericul domnea acoperind totul ca un ocean întunecos. Sâmburele ascuns în adâncurile întunericului a răsărit singur prin puterea căldurii”.

 

Întru acelaşi context, să notăm că după a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, doi mari gânditori ai culturii universale, Immanuel Kant (1724-1804), filosof german şi Pierre-Simon de Laplace (1749-1827), matematician, astronom şi fizician francez, prin excepţionalele lor lucrări privind evoluţia Universului, au emis teoria cosmogonică, conform căreia „Sistemul Solar s-a născut dintr-o nebuloasă în mişcare” şi astfel „teoria cosmogonică Kant-Laplace” a devenit predominantă în secolul al XIX-lea, râmânând şi în zilele noastre una dintre ipotezele cele mai plauzibile; aceasta fiind şi un punct de plecare în formularea teoriilor contemporane a „oului cosmic” şi a „Big Bang”- ului.

 

Nu mai vorbesc de diversitatea miturilor arhaice şi a legendelor tradiţionale legate de originile lumii, sedimentate în creaţiile folclorice ale diferitelor culturi sau popoare care au vieţuit şi încă mai vieţuiesc pe Pământ, ce pot fi considerate „surse” inepuizabile de introspecţie şi cercetare cosmogonică.

 

Cu acest „preambul” absolut necesar, se poate trece acum la tematica propusă, cea a identificării în opera eminesciană a ideilor cosmogonice care o străbat în toate etapele actului ei de creaţie, prezentate într-o individualizată fascinaţie lirică.

 

Aşadar, să explorăm, dară, cu interesul preconizat şi înţelegerea aşteptată acele lucrări eminesciene, în care „tema cosmogonică” devine  una predilectă şi să ne oprim spre receptare şi meditaţie de îndată ce le identificăm apartenenţa lor ideatică.

 

Urmând „foaia de parcurs” prestabilită, prima „zăbavă” o facem la Scrisoarea I.

 

Pentru un cititor, cât de cât iniţiat în cosmologie, surpriza poemului Scrisoarea I este una uluitoare; acesta fiind o romantică transpunere în versuri a „Imnului creaţiei” din arhaica Rig Veda; similitudinea fiind cât se poate de izbitoare:

 

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă./ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns,/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază./ Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!

 

Fără îndoială, Eminescu realizează o genială versificaţie a „Imnului creaţiei”. În faţa acesteia întrebarea cititorului pică la moment: Cunoştea Mihai Eminescu sanscrita Veda sau măcar prozaica sa traducere a astrologului francez Oppert?

 

Pentru răspunsuri corecte să apelăm cu încredere la biografi şi exegeţi, care afirmă fără reticenţă: „Da, Eminescu l-a citit pe Oppert şi pe mulţi învăţaţi care căutau adevărul în tâlcuri de stele şi suluri chaldeene din timpul frumoasei şi glorioasei Semiramide, ca să ne dea nouă într-o limbă încă necultivată cea mai bogată şi mai strălucitoare imagine a zidirii lumii” , precum stipula convingător, în 2003, şi exegeta Viorica Gheorghean. Afirmaţia domniei sale face „trimitere de gând” spre perioada de tinereţe a lui Mihai Eminescu, pe  vremea când se afla la Viena, ca student, auditor-extraordinar, al Facultăţii de Filosofie şi Drept. În această postură benefică, nefiind încorsetat de incomoda susţinere a vreunui examen semestrial impusă de către regulamentul universitar, Mihai Eminescu se bucura din plin de libertatea audierii selective a acelor cursuri  de înalt nivel ştiinţific, pe măsura vastului său apetit cultural.  Ori cosmogonia, ca ştiinţă deschizătoare de noi orizonturi existenţiale, era una preferată. Cititor pasionat al Bibliotecii Imperiale, auditor şi al altor cursuri ce nu aparţineau facultăţii expuse de mari magiştri ai vremii, în scurtă vreme Mihai Eminescu a reuşit să aprofuneze cunoştinţe esenţiale din toate ştiinţele, inclusiv pe cele recente  prezentate în  lucrările filozofului german, Arthur Schopenhauer. Cei dintre „bibliofilii eminescologi” care s-au aplecat şi peste volumul X, Fragmentarium, al Integralei „Mihai Eminescu – Opere”, Ed. Naţional, 2011, elaborată cu o consecventă minuţie sub prestigioasa coordonare a academicianului  D. Vatamaniuc, au găsit în conţinutul acestuia o dovadă certă a interesului cu care Mihai Eminescu a citit, a tradus, a studiat şi a comentat textele mai vechi sau mai noi ale unor ilustre personalităţi ştiinţifice, între care :  G.W.Fr.Hegel (M 2280), Fr. Schleiermacher (M 2287), Fr.W.J.Schelling (M 2288), numele lui I.Kant apare în nenumărate pagini ale acestuia, precum şi alţii.

 

Spunea, Slavici, şi el student la Viena: „Eminescu a trăit mai mult cu sufletul decât cu trupul.”  Starea lui avidă de lectură şi culturalitate o găsim exprimată în poezia „Floare albastră”: „-Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte?/.../..În zadar roiuri de soare / Grămădeşti-n a ta gândire / Şi câmpiile asire / Şi întunecata mare // Piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor mare”, compusă după momentul magic al întâlnirii de la Viena cu „îngerul blond”, Veronica Micle, în primăvara lui 1872.

 

Da! Tot în Scrisoarea I, cunoscător al noii teorii cosmogonice Kant-Laplace, Eminescu ne va prezenta începutul vieţii macrocosmosului într-o inegalabilă formă versificată, trecută prin „filtrul”  propriei gândiri şi a liricii sale dezinvolte:

 

Dar deodat-un punct se mişcă, cel întâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară  el devine Tatăl!.../ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii./ De-atunci negura eternă se desface în făşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii,/ De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit/ Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

 

Iniţiaţi sau profani în poetică, trebuie să recunoaştem că versificaţiile despre geneza şi evoluţia Universului de până la Eminescu şi de la el încoace, n-au atins vreodată fascinanta receptare lirică eminesciană. Fără să se abată de la conceptele cosmogonice mai vechi sau mai noi, Eminescu reuşeşte să ne copleşească mintea şi sufletul cu imaginea mişcării acelui prim  „punct, mult mai slab ca boaba spumii”, care dă naştere vieţii sub influenţa uriaşei forţe de atracţie a Universului, căreia poetul îi dă o nuanţare folclorică pur românească  prin acel inspirat „dor nemărginit”, recunoscut de către  renumiţi astrologi şi teologi drept „temelie a iubirii universale”.

 

De la ideea globală a „genezei”, poetul Mihai Eminescu merge mai departe şi adânceşte în cadrul aceluiaşi poem şi ideea  „expansiunii şi a evoluţiei omului” în acest Univers nou creat din care face parte şi lumea noastră: „Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;/ Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi/ Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;/ Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/ În acea nemărginire ne ‘nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta ‘ntreagă e o clipă suspendată,/ Că 'ndărătu-i şi 'nainte-i întuneric se arată./  Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,/ Mii de fire viorie ce cu raza încetează/ Astfel, într’a veciniciei noapte pururea adâncă,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă.../  Cum s’o stinge, totul piere, ca o umbră ‘n întuneric,/ Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric...”.

 

Viziunea cosmogonică a „lumii noastre”, prinsă veridic în măiastrele stihuri eminesciene, capătă dimensiuni micro şi macro uimitoare de o fascinantă receptare: „cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată / Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată”.  Şi, în adevăr, cugetătorul Eminescu  cunoscător versat al teoriei cosmogonice, va medita tot aici şi în aceeaşi veritabilă formă poetică, ideea „stingerii universale”,  când, „peste mii de veacuri înainte, totul piere ca o umbră-n întuneric”: „Timpul mort şi ‘ntinde trupul şi devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,/ Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep’ eterna pace..

 

Să conchidem, dară, că în elaborarea ideilor cosmogonice ale Scrisorii I Eminescu nu s-a limitat doar la un singur text arhaic sau al unuia mai nou şi nici la un anumit curs audiat întâmplător, ci aceasta este, fără tăgadă, rezultatul unei vaste aprofundări filozofice asupra căreia poetul, aplecându-se  ani de-a rândul, i-a dat o formă inegalabilă.

 

O altă dezvoltare a fascinaţiei cosmogonice eminesciene  o vom găsi lesne şi în poemul, intitulat aşa deloc întâmplător, Rugăciunea unui dac, în a cărei primă strofă poetul intră direct în „timpul mitic” sau „illo tempore”, cum avea să-l denumească ulterior filozoful religios Mircea Eliade:

 

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sămburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna./ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”.

 

 

 

Abordând temeinic, atât Geneza, cât şi Apocalipsa Bibliei, asemeni multor gânditori ştiinţifici şi teologi ai lumii, Eminescu îşi dă singur răspunsul întrebării puse:  „El este-al omenimei izvor de mântuire /.../ El este moartea morţii şi învierea vieţii!”, atribuind cu bună credinţă supremaţia absolută a puterii lui Dumnezeu, în faţa căruia „bătrânul dac” îşi înalţă rugăciunea sa de mulţumire ... „că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”, dar şi a celei de pe urmă cerinţe:  „Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă / Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”

 

 Dacă ne vom referi şi la grandiosul poem „Memento mori”, vom avea imaginea incursiunii temerare pe care o face poetul Mihai Eminescu de-a lungul istoriei, pornită de la geneza Universului cosmic şi a Lumii noastre şi până în actualitatea trăitoare, reieşită după ce „Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele / Uriaşa roată-a vremii înapoi eu o întorc”. Astfel, într-o versificaţie de profundă semnificaţie, sub ochii cititorului se derulează de-a lungul celor peste două sute de strofe ale poemului un amplu tablou al naşterii şi morţii  civilizaţiilor lumii, altfel zis, un fel de „panoramă a deşertăciunilor” în care poetul „amestecă la nesfârşit realul cu imaginarul”. În acelaşi timp, poemul eminescian „Memento mori” înfăţişează antiteza dintre o realitate degradantă, supusă eroziunii timpului şi o lume a închipuirii, în care gândirea liberă, lipsită de orice formă a constrângerii, îşi are propriul său univers: „Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,/ Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite/ Te încerci a scoate lapte din a stâncei coaste seci;/ Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur,/ Alta unde cerci viața s-o-ntocmești, precum un faur/ Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci”.

 

Sfârşitul poemului este unul de o profundă cugetare asupra morţii şi a condiţiei ommului, ca fiinţă a universului, aceea  de  a  fi muritor: „La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură/ ­ În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,/ Căci gândirile-s fantome, când viața este vis”.

 

Parcurgându-i geniala sa operă, vom recepta, cu o aceeaşi uşurinţă  şi în alte creaţii eminesciene suficiente referiri şi idei cosmogonice, precum în Mortua est! , în care apariţia omului este întrevăzută ca „o rază fugită din chaos lumesc” , însă fără a o explicita lămuritor, în poezia  Numai poetul , cu referire la efemeritatea lumii: „Lumea toată-i trecătoare, / Oamenii se trec şi mor/ Ca şi miile de unde / Ce un suflet le pătrunde, / Tremurând necontenit / Sânul mărei infinit. // Numai poetul, / Ca păsări ce zboară / Deasupra valurilor, / Trece peste nemărginirea timpului...”, în poezia Trecut-au anii, despre trecerea ireversibilă a timpului: „Pierdut e totu-n zarea tinereţii / Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, / Iar timpul creşte-n urma mea...mă-ntunec!”.

 

O cugetare cu totul aparte asupra timpului imaterial al existenţei şi evoluţiei trecătoare a Universului o vom afla în poezia La steaua, în care poetul îi atribuie luminii „stelei răsărite” o cale străbătută de „mii de ani” până la apariţia ei în văzul cerului nostru terestru: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i.au trebuit/ Luminii să ne-ajungă”.  Susţinându-şi cu acelaşi aplomb imagistic ideea relativitîţii temporale a „razei de lumină” , Mihai Eminescu nu pregetă în închipuirea sa romantică să afirne: „Poate demult s-a stins în drum / În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre”. Asocierea întrevăzută  a „stelei stinse” în Universul cosmic cu „dorul pierit în noaptea adâncă” pe cerul îndrăgostiţilor pământeni, reprezină un tulburător mesaj poetic al aceluiaşi destin, stea – dor: „Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noaptea-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă”.

 

Să nu uităm că ideea relativităţii, avansată de Mihai Eminescu la timpul său, avea să fie pe deplin confirmată de către ştiinţă după aproape un veac de atunci!

 

Înscris, ca o ultimă „zăbavă” în „foaia de parcurs” a operei cosmogonice eminesciene, poemul Luceafărul, capodopera geniului său poetic, la care Mihai Eminescu a lucrat mai bine de zece ani, făcându-i zeci de variante şi peste trei mii de corecturi, considerat recent de către academicianul Mihai Cimpoi „punctul de vârf al întregii creaţii erotice şi filozofice”, oferă o amplă viziune cosmologică şi cosmogonică asupra drumului „de mii de ani” parcurs de Luceafăr „în tot atâtea clipe, ca un fulger neîntrerupt”  până la Creator, întru obţinerea dezlegării de la nemurire. În parcursul  prin „a chaosului văi” el vede „cum izvorau lumine”, exact aşa cum şi Dumnezeu în cel dintâi act al Creaţiei Sale, a separat lumina de întuneric. Zborul luceferian, ca sugerată imagine cosmogonică, este „gând purtat de dor”, propulsat de forţa spirituală a iubirii pentru Cătălina, care întrece cu mult puternicia imaterială a forţei cosmice. Aflat în apropierea Demiurgului - Creator, unde „nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte”, Hyperion – luceafărul, transfigurat în „tânăr voevod”, îşi motivează ruga: „... Reie-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”. Refuzul  Creatorului este unul fără echivoc: „Şi pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă”. Resemnat de cele adeverite, ultima strofă a poemului este revelatoare, reflectând, precum şi în ciclul Scrisorilor, condiţia omului de geniu într-o societate strămtorată, strâmbă şi bolnavă:  „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”.

 

Vorbind despre poemul Luceafărul, scriitorul Alexandru Vlahuţă, admirator şi prieten apropiat, după sfârşitul poetului avea să noteze memorabil: „Dacă dintr-o nefastă întâmplare s-ar fi pierdut întreaga operă eminesciană şi ar fi rămas doar poemul Luceafărul, Eminescu ar fi fost tot atât de genial, fiindcă acest poem sintetizează toate temele şi motivele abordate în întreaga sa creaţie”.

 

Poate de aceea şi pictorul Sabin Balaşa, în centrul tripticului frescei eminesciene de pe Sala paşilor pierduţi a Universităţii ieşene, l-a întruchipat pe Mihai Eminescu în  tânărul  Luceafăr care se înalţă din apele mării înspre bolta cerească, iradiind în jur fascinanta sa lumină luciferiană: „Din sfera mea venii cu greu/ Ca să-ţi urmez chemarea,/ Iar cerul este tatăl meu/ Şi muma mea e marea”.

 

Apreciindu-i cosmologia şi cosmogonia liricii sale fascinante, nici NASA nu s-a lăsat mai prejos şi, astfel, un crater nou descoperit pe planeta Mercur a primit numele de Eminescu, iar în catalogul planetelor mici „Minor Planet Names - alphabetical list”, la poziţia 9495, vom găsi şi Planeta Eminescu.










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu