APOSTOLII
VORBIREA ÎN LIMBI ȘI ÎNȘELAREA PENTICOSTALILOR
-
Pr. Gh. Calciu-Dumitreasa -
Ascultați predica fulminantă a Pr. Gheorghe Calciu
Dumitreasa la Cincizecime și Sfinții Apostoli. Cum au primit Sfinții Apostoli
Harul Duhului Sfânt, cum vorbeau în limbi și săvârșeau minunate și nenumărate
minuni? Cum se înșeală azi penticostalii care pretind că vorbesc în limbi. Cum
explică Părintele Calciu acest fenomen? APOSTOLII, VORBIREA ÎN LIMBI ȘI
ÎNȘELAREA PENTICOSTALILOR
Cincizecimea – sărbătoarea iertării
Când S-a înălțat la cer Mântuitorul a spus ucenicilor
Săi: „Nu vă depărtați de Ierusalim până când nu se va împlini făgăduința pe
care v-am făcut-o”. Deci, pogorârea Sfântului Duh trebuia să se petreacă în
Ierusalim. Creștinii nu erau așa de mulți. Adică Apostolii și ucenicii lor, cei
care se încreștinaseră nu erau așa de mulți, încât Biserica văzută nu fusese
încă înființată.
În ziua aceasta, dis de dimineață, la ceasul al 6-lea,
s-a petrecut pogorârea Sfântului Duh. La Ierusalim era sărbătoarea Cincizecimii
când se iertau datoriile, fiindcă datornicii nu mai trebuiau să-și dea
datoriile. Era foarte multă lume. Erau din Asia, din Europa, de peste tot,
pentru că acolo, la Ierusalim, se adunau o dată pe an pentru rugăciune. În timp
ce mulțimea forfotea prin Ierusalim, s-a auzit un vuiet ca de vânt puternic
care a tulburat pe toată lumea și apoi un foc s-a pogorât peste casa unde stăteau
Apostolii și Maica Domnului și acest foc s-a împărțit în limbi deasupra
fiecărui Apostol. Acestea sunt efectele premergătoare.
Vorbirea Apostolilor în limbi – glosolalia
Imediat după ce Sfântul Duh a coborât peste Apostoli,
aceștia au început să vorbească în limbi. Deci, efectul general a fost acesta
despre care am vorbit, iar efectul special a fost că s-a dat Apostolilor Duhul
Sfânt să vorbească în limbi și să propovăduiască cuvântul Domnului. Ei au
început să propovăduiască și cei care ascultau se mirau și spuneau: „Oare nu
sunt aceștia niște iudei? Atunci cum de auzim, noi, fiecare, vorbindu-ne în
limba noastră?”.
Acest fenomen al glosolaliei, adică al vorbirii în
limbi, este un fenomen care a fost foarte practicat înainte, dar acum nu mai
este practicat pentru că sunt anumite interdicții și condiții ca cineva să
poată vorbi cu adevărat în limbi. După cum se vede, Apostolii vorbeau în toate
limbile pământului, nu în limbi îngerești, ci în limbi omenești. De aceea
evreii se întreabă: „De ce noi care venim din Elam, Arabia, din Spania – evreii
vorbeau în general limbile țărilor în care trăiau – cum de-i auzim pe ei vorbind
în limba noastră?”.
Această prezentare a pogorârii Sfântului Duh naște
întrebarea: „Cum s-a petrecut vorbirea în limbi? Au vorbit Apostolii în fiecare
limbă?”. Dacă ei au vorbit în fiecare limbă, trebuiau să vorbească pe rând. În
timp ce vorbea unul, trebuia ca celălalt să tacă. Ca să vorbești, poate 20 de
limbi, a însemnat extrem de mult.
Cu teoria modernă, cred așa: Apostolii vorbeau în
limba lor și Duhul Sfânt, care s-a sălășluit în ei, traducea instantaneu în
limba fiecărui popor cuvântul Apostolilor. Toți care au fost adunați, auzeau pe
Apostoli vorbind ca și cum ar fi vorbit în limba lor. Și ei se întrebau unii pe
alții: „Tu înțelegi?” și ei înțelegeau toți. Eu cred că acesta a fost fenomenul
glosolaliei, al vorbirii în limbi. Duhul Sfânt a adus instantaneu în mintea
fiecărui om cuvântul Apostolului în limba respectivă sau a deschis înțelegerea
poporului ca să înțeleagă exact ce spun Apostolii chiar dacă nu vorbeau în
limba lor.
Vorbirea în limbi în Creștinismul primar
În cursul istoriei primare a creștinismului, acest
fenomen al glosolaliei a fost foarte răspândit. În toate bisericile creștine se
vorbea în limbi. În Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel găsim
însă o corectare, o mustrare a acestei glosolalii. El spune că în bisericile
primare se vorbea în limbi, dar nimeni nu înțelegea. Fiecare vorbea într-o
limbă neînțeleasă, nu limbă omenească, nu limba unui popor, ci într-o limbă
neînțeleasă, silabe aruncate așa la întâmplare și nimeni nu înțelegea ce se spune.
Deci, această vorbire în limbi nu aducea niciun folos.
Când Apostolii au vorbit în limbi, ei au spus ceva, au
comunicat ceva, au comunicat istoria Mântuitorului, au comunicat ce înseamnă
istoria lui Iisus, care a fost sensul venirii Lui în lume. Și toți au înțeles
pentru că fiecare auzea în limba lui.
În bisericile primare începuse această bolboroseală.
Se vorbea în limbi, cineva spunea cuvinte aruncate la întâmplare. Nimeni nu
înțelegea nimic. De aceea, Sf. Ap. Pavel spune așa: „Poate că cei care vorbiți
în limbi aveți vreun impuls de la Sfântul Duh, dar dacă vorbiți numai în limbi
neînțelese, vă zidiți numai pe voi. Dacă vrei să te zidești pe tine, nu vorbi
în limba ta! Vorbește pentru tine însuți! Dacă poți să zidești pe altcineva
vorbește într-o limbă pe care el să o înțeleagă sau dacă nu o înțelege, atunci
să fie cineva care are duhul traducerii. Pentru că vorbiți în limbi în Biserica
voastră și dacă cineva din afară v-ar auzi, ar crede că e într-o casă de
nebuni. Deci, dacă simți că vrei să vorbești și nu este cine să traducă, taci
din gură!”.
Secta
penticostală. Penticostalii nu au har
Aceasta
este învățătura Sfintei Scripturi.
Dumneavoastră știți că există o sectă creștină,
penticostalii, care susțin că ei vorbesc în limbi, că ei au o relație mai
specială cu Sfântul Duh și că Duhul Sfânt coboară și le dă vorbirea în limbi.
Dar niciodată nu traduc. Adică fac exact ceea ce Apostolul Pavel interzice. Am
avut experiențe cu acești penticostali când am venit în România.
Mergeam prin lume, prin toată Europa. Și ei își făceau
treaba lor. Pastorul spunea la un moment dat: „Acum să vorbim în limbi”. Atunci
am înțeles exact ceea ce Sf. Ap. Pavel spune, că dacă intră cineva într-o
astfel de adunare, crede că a nimerit la o casă de nebuni. Așa era adunarea
penticostală: ca o casă de nebuni.
Și am încercat să vorbesc la o adunare din asta
penticostală din Franța, cu cea care conducea vorbirea în limbi. Era o doamnă
și am întrebat-o: „Mântuiește vorbirea în limbi și nu mântuiește împărtășirea
cu trupul și sângele Domnului?”. Și ea a început să vorbească în limbi. Eu
tăceam și a început să vorbească tot mai tare și pe urmă a strigat la mine:
„Vorbește în limbi!”. Și am zis: „Cucoană, lasă-mă în pace cu vorbirea
voastră!”.
Am înțeles atunci că într-adevăr penticostalii nu au
har! Nu Duhul vorbește prin ei! În primul rând ar trebui să fie cineva care
traduce. De aceea, Biserica Ortodoxă a interzis această mișcare a
harismaticilor și este foarte prudentă și cu minunile și cu recunoașterea
sfinților și cu vorbitul în limbi pentru că niciodată nu știi dacă în spatele
acestora nu se află o nebunie personală sau o sugestie în masă cum se întâmplă
în adunările penticostalilor.
Duhul Sfânt și Ortodoxia
La noi, în Ortodoxie, Duhul Sfânt comunică prin om, ca
și prin Sf. Scriptură, tot ceea ce este necesar mântuirii. Nimic care ne
privește pe noi pentru bunul nostru trai. Prin urmare, Duhul Sfânt nu ar vorbi
prin cineva că ți-ai bătut boul sau vaca sau soția, ci El vorbește despre
mântuirea noastră. Ceea ce este important să știți despre această glosolalie
este să nu vă lăsați seduși de propaganda penticostală, cum că ei ar avea Duhul
Sfânt care vorbește prin ei în limbi. Și mai ales să țineți cont dacă îți vorbește
despre mântuire sau despre o afacere personală.
Dar în această zi a Cincizecimii s-a produs un fenomen
extraordinar. În această zi s-a înființat Biserica văzută. Noi spunem așa:
Biserica lui Hristos a fost înființată, în mod mistic, pe Cruce, atunci când
Hristos Și-a vărsat sângele Lui pe Cruce. Aceea a fost temelia Bisericii
spirituale”. Dar, în mod istoric și văzut Biserica a fost înființată astăzi, în
ziua Cincizecimii.
Harul primit de Sf. Apostol Petru
După Pogorârea Sfântului Duh, Sfinții Apostoli au
vorbit în limbi, dar Sfânta Scriptură nu ne dă decât cuvântul Sf. Ap. Petru. El
s-a adresat credincioșilor și a vorbit în limba tuturor popoarelor și le-a spus
despre însemnătatea acestei zile. „Voi turna Duhul meu peste fiii și fiicele
tale și ei vor proroci”. Dumnezeu a turnat Duhul Sfânt peste noi, peste fiii și
fiicele lui Israel. Și de ce ne-a dat acest lucru? Pentru că Dumnezeu ne-a dat
un Mântuitor, pe Mântuitorul Iisus Hristos. El S-a întrupat din Fecioara Maria
prin pogorârea Sfântului Duh, a propovăduit în mijlocul vostru, iar voi ca
niște răi și discipoli ai diavolului L-ați arestat, L-ați chinuit, L-ați
răstignit, dar El a înviat.
Și așa le vorbește Sf. Ap. Petru despre toată viața
Mântuitorului, despre pedeapsa pentru cei care L-au văzut pe Iisus Hristos și
nu au crezut. Petru nu era un învățat, era un om simplu, dar Duhul Sfânt a fost
și a vorbit prin el. Evenimentul a fost așa de impresionant: vuietul, pogorârea
Sfântului Duh, limbile de foc care se vedeau deasupra fiecărui Apostol și
apelul pe care Sf. Ap. Petru îl face este așa de puternic încât oamenii l-au
întrebat: „Și noi ce să facem?”. Și Petru a spus: „Credeți, pocăiți-vă și vă
botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. S-au botezat în
ziua aceea ca la 5000 de bărbați și femei și copii.
Biserica văzută – Biserica istorică
Deci, așa s-a înființat Biserica văzută. Așa cum noi
formăm Biserica văzută acum, așa s-a format Biserica văzută pentru prima dată:
Biserica istorică. Din clipa aceea, Biserica mistică înființată de Iisus pe
Cruce prin sângele Său ia o formă organizată, intră în istorie. De aceea spunem
că Biserica este instituția sacră de mântuire a tuturor. Dar ea are și o
dimensiune socială. Ea trăiește în societate. Ea este formată din oameni
păcătoși și buni. Ea are o istorie cu căderi și cu ridicări. Dar Biserica mistică,
înființată de Hristos, rămâne totdeauna pură, curată. Ea este, cum spun Sf.
Părinți, „ca scăldătoarea din Vitezda”, unde cel care intra primul în vâltoarea
apei se vindeca de orice boală era cuprins.
În Biserica lui Hristos cea adevărată, fiecare se
vindecă de boli trupești și sufletești, nu numai cel care intră întâi și numai
o dată. Cu toate tulburările care au fost în istoria ei, Biserica a rămas
neatinsă și fără pată. Încet-încet s-au stabilit o sumă de reguli pentru cei
care voiau să devină membrii ei, dar veneau cu niște obiceiuri despre care nu
înțelegeau de ce Biserica Ortodoxă le consideră păcate. Și atunci li s-a
explicat, s-au alcătuit canoanele și astfel Biserica lui Hristos a rămas în continuare
vie, nevătămată chiar dacă oamenii greșesc. Dincolo de păcatele noastre, în
Biserică trăiește Duhul lui Dumnezeu care a coborât atunci la Cincizecime, Cel
care călăuzește sufletele noastre spre mântuire.
(Fragment extras din Revista Atitudini Nr.
60)
ZILELE
SI CEASURILE
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Zilele si ceasurile, ca niste hoti si furi, te
jefuiesc si te prada; firul vietii tale se rupe si se scurteaza fara încetare.
Zilele îngroapa viata ta, ceasurile o pun în mormânt; împreuna cu zilele si cu
ceasurile piere pe pamânt si viata ta.
Viata pe care o traiesti astazi fuge si zboara odata
cu sfârsitul acestei zile, caci fiecare zi îsi ia partea din viata ta si pleaca
cu ea. Fiecare zi îngroapa viata ta, fiecare ceas pune în mormânt partea sa din
ea, si în zborul cel iute al vremii ele pleaca, pier si se prefac în nimic.
Pe cât de grabnic trec zilele, pe atât de grabnic
zboara de la noi si viata: aceasta nu poate sa stea în loc. Daca soarele s-ar
opri întru înaltimea cerului, iar luna ar fi tinuta din crugul ei, poate ca
s-ar opri si vremea hotarnicita vietii tale, poate ca ar î nceta sa fuga catre
sfârsit...
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 210-211.
PUTEREA
LUMINII DUMNEZEIESTI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Asa
cum soarele de pe cer îsi reflecta întreaga-i maretie si stralucire în puzderia
de corpuri transparente de pe pamânt si soarele duhovnicesc – Dumnezeu – a
binevoit sa se reflecte în nenumarate fiinte, în cer si pe pamânt: acolo în
îngeri, aici în oameni. Si dupa cum lumina – si cea a soarelui material – nu se
împiedica de corpurile solide, dar transparente, luminând prin geamuri încaperi
închise din toate partile, în care nu patrunde aerul de afara, tot asa si
lumina Soarelui spiritual nu se opreste în fiintele spirituale, nu se izbeste
de oprelisti materiale, nici de pereti, nici de ziduri mohorâte de temnita,
nici de imensitatea muntilor, nici de adâncimea pesterilor în care se ascund de
lume robii lui Dumnezeu, nici de abisurile pamântului. Ea patrunde pretutindeni
si straluceste pretutindeni, în tot sufletul în stare sa primeasca lumina
adevarului ceresc. (Pavel si Sila se rugau în temnita, laudau pe Dumnezeu în
cântari, si Domnul le-a ascultat rugaciunea. – Faptele Apostolilor 16, 25-26).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 405
Laudă
superbă închinată Sf. Ap. Pavel.
-Sf.
Ioan Hrisostom-
Măreția Sf. Ap. Pavel
N-aș greși dacă aș numi sufletul lui Pavel livadă de
virtuți și rai duhovnicesc. Atât de mult înflorea prin har și atât de vrednică
de har își arăta filosofa sufletului său! Pentru că a fost vasul alegerii și
pentru că s-a curățit bine pe sine însuși, cu îmbelșugare s-a revărsat peste el
darul Duhului. Asta e pricina că ne-a izvorât nouă și râuri minunate; nu numai
patru, ca izvorul cel din paradis, ci cu mult mai multe, ce curg în fiecare zi.
Nu udă pământul, ci deșteaptă sufletele oamenilor spre rodire de virtute.
Pavel are adunate toate virtuțile profeților la un
loc, pe care fiecare dintre aceia le avea. Și le are cu atâta covârșire, cum
nimeni dintre ei nu le avea.
Jertfa lui Pavel
Despre care
jertfă a lui Pavel vreți să vă vorbesc? Că nu-i numai una! Se jertfea în
fiecare zi și aducea o îndoită jertfă: murea în fiecare zi și purta în trupul
lui omorârea Domnului Hristos. Se găsea necontenit în fața primejdiilor, se
junghia prin voință. Își omora în așa chip firea trupului, că nu era cu nimic
mai prejos de jertfele junghiate. Ba, dimpotrivă, cu mult superioare lor. Nu
jertfea boi și oi, ci se jertfea pe sine însuși în fiecare zi, printr-o îndoită
jertfă. De asta a și îndrăznit să zică: „Căci eu, iată-mă, și jertfesc”, numind
jertfă sângele lui.
Nu s-a mulțumit cu aceste jertfe, ci după ce s-a
afierosit bine pe sine însuși, a adus lui Dumnezeu întreaga lume: pământul și
marea, ținuturile locuite de greci și pe cele locuite de barbari. Și, ca să
spun într-un cuvânt, tot pământul luminat de soare. Ca un întraripat a
străbătut toată lumea. N-a călătorit de dragul călătoriei, ci a smuls spinii
păcatelor, a semănat cuvântul credinței, a alungat rătăcirea, a adus adevărul,
a făcut îngeri din oameni. Dar, mai bine spus, a făcut pe oameni din demoni îngeri.
Dragostea lui Pavel
De aceea, când a fost să plece de pe lume aceasta,
după atât de multe sudori și după atât de nenumărate biruințe, spunea mângâind
pe ucenici. „Chiar dacă mă jertfesc pentru jertfa și pentru slujba credinței
voastre, mă bucur. Și mă bucur împreună cu voi toți. De aceea și voi
bucurați-vă! Și bucurați-vă împreună cu mine!” (Filip. 2. 17-18).
Ce jertfă ar putea egala jertfa aceasta, pe care Pavel
a jertfit-o junghiind-o cu sabia Duhului, pe care a adus-o pe jertfelnicul cele
mai presus de ceruri?
Pavel mai mare decât Noe și alți Patriarhi
Corabia lui Pavel a mers până la marginile lumii; și
de atunci și până acum Pavel aduce pe toți oamenii în corabia aceasta. A făcut
corabia aceasta pe măsura mulțimii celor ce se mântuiesc. Primește în ea oameni
mai nepricepuți decât animalele, dar îi face să se ia la întrecere cu puterile
cele de sus… Corabia lui Noe a luat în ea un corb și a dat drumul tot unui
corb. A luat un lup dar n-a schimbat firea lui sălbatică. Corabia lui Pavel nu
a fost așa! A luat în ea lupi și a făcut dintr-înșii oi. Aluat în ea vulturi și ulii și i-a schimbat
în porumbei…
Pavel nu și-a văzut astupate fântânile (precum lui
Iacov răbdătorul), ci chiar trupul său. Nu numai că nu părăsea ca Isaac pe
vrăjmașii săi, ci se străduia să urce la cer pe cei ce aruncau cu pietre în el.
Cu cât fântâna era astupată mai mult, cu atât izvora mai multă apă și dădea
naștere la mai multe râuri de răbdare.
Iov și Pavel
Vrei să-mi spui că viermii și rănile îi pricinuiau lui
Iov dureri cumplite și cu neputință de suferit? O mărturisesc și eu! Dar dacă
ai pune în fața acestor dureri biciuirile primite de Pavel în atâția ani,
foamea lui neîntreruptă, goliciunea, lanțurile, temnița, primejdiile,
uneltirile, atât de la ai săi, cât și de la străini, atât de la tirani, cât și
de la lumea întreagă. Dacă, pe lângă acestea, ai adăuga celelalte suferințe mai
amare decât acestea, adică durerile lui pentru cei căzuți, grija de toate Bisericile,
aprinderea ce-o suferea pentru fiecare credincios ce se smintea… Ai vedea că
sufletul care îndură acestea este mai tare decât o stâncă și întrece tăria
fierului și a oțelului. Suferințele pe care Iov le avea în trup, Pavel le avea
în suflet.
Suferea pentru fiecare credincios mai cumplit decât o
femeie care naște. De aceea și spunea: „Copiii mei, pentru care sufăr din nou
durerile nașterii”. (Gal. 4:19)
(Extras din Sfântul Ioan Gură de Aur,
Cuvântări de laudă la sfinți)
PUNCTUL
TERMINUS
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Dumnezeu tau este si Dumnezeul meu. Ce odihnitor rasuna în inima
cuvântul acesta! Ar trebui sa-l cunoasca orice om dornic de adevar, de lumina,
de bine. Toti cei însetati sincer de adevar ar trebui sa rosteasca în cor
cuvântul acesta. Nu pot fi doua culmi, doua scopuri ultime, e numai unul si,
indiferent cum îl numim fiecare, cum îl vedem, pasii ni se îndreapta tot spre
el. Avem un singur punct terminus, unde se vor întâlni toti cei drepti, adica
cei ce cu sinceritate înseteaza sa gaseasca si sa slujeasca cauza ultima, cauza
adevarata a existentei.
Orice
om ce înseteaza dupa adevar, ce doreste sa slujeasca adevarul, ce are privirea
atintita spre adevar, poate rosti semenului, omului ce poarta cu vrednicie
numele de om, pentru ca sufera din dor dupa adevar: Dumnezeul tau este si
Dumnezeul meu.
Suntem frati legati de o tinta unica, chiar daca ne aflam pe drumuri
diferite. Acolo, pe culmi, ne vom întâlni si îmbratisa într-o îmbratisare
sfânta si larga, cât spatiul.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 168
Despre
prezența la sfintele slujbe
-
Pr. Iustin Pârvu -
Când ne aflăm în biserică să fim atenți la cuvintele rugăciunii, la
citirile din biserică, la deniile acestea frumoase cu care Sfinții au împodobit
Biserica, spre a ne încălzi nouă inima și mintea spre cele sfinte. Să te rogi
să-ți dea Domnul străpungerea inimii prin care să pătrunzi sensul slujbelor și
rugăciunilor! Iar când ele vor intra în inima ta, atunci totul va fi ca un rai
pentru tine. Dar până atunci, trebuie să te ostenești puțin, să ceri cu insistență
la Dumnezeu acest har. „Doamne, uite, tu vezi inima mea ticăloasă și
împietrită, că nu reușesc să mă apropii de Tine, din pricina zgurii păcatelor
mele. Dar, vezi neputința mea și dorința mea către Tine și vino să stai
împreună cu mine, încălzind inima mea de dragostea Ta”.
PORTRETUL
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Despre un portret se spune uneori: cât este de fidel si de expresiv,
doar ca nu vorbeste! Daca omul este în stare sa dea viata unei pânze, unui
lemn, unei hârtii, prin arta sa, de ce n-ar putea face acelasi lucru Dumnezeu?
De ce n-ar putea da suflare de viata unei icoane, facând-o „sa vorbeasca”, daca
asta I-ar fi voia? Tu, artistule, ai zugravit icoana pâna când ti s-a spus
despre ea „doar ca nu vorbeste!” Lasa-L pe Dumnezeu sa o termine si sa o faca
sa vorbeasca.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 408
CROSETATUL
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Însusirile omului, atât cele de ordin spiritual, cât si cele fizice, se
desavârsesc, sporesc si se fortifica prin exercitiu. Exerseaza-te mai des în
scris, în cusut, în crosetat si astfel vei putea „sa-ti faci mâna”: vei scrie,
vei coase, vei croseta mai bine. Exerseaza mai mult în compunerea de texte, vei
compune mai usor si mai bine; exerseaza în savârsirea de fapte bune sau în
stavilirea patimilor si ispitelor si vei reusi, cu timpul, sa faci binele lesne
si cu placere, iar patimile le vei învinge cu usurinta, ajutat de harul
dumnezeiesc atotlucrator. Dar daca vei înceta sa mai scrii, sa cosi, sa
crosetezi sau daca faci lucrurile acestea foarte rar, vei scrie, vei coase si
vei croseta prost; nu vei mai compune nimic, sau foarte rar, lasându-te
absorbit de grijile materiale ale vietii si vei ajunge sa nu poti lega nici
câteva cuvinte, mai ales în cele duhovnicesti. Când ti se va da sa scrii ceva,
vei munci ca un rob în Egipt! Tot asa, daca nu te mai rogi, sau te rogi rar,
rugaciunea ti se va parea grea si o vei face fara placere; daca vei înceta
lupta cu patimile, sau o vei rari din cale-afara si o vei slabi, îti va veni
foarte greu sa le mai tii piept si te vor birui ele pe tine. Din pricina lor,
nu vei mai avea liniste, viata îti va fi otravita daca te vei dezvata sa lupti
împotriva acestor haini adversari, care sunt „de-ai casei”, stau înlauntrul
tau, îsi fac cuib în inima ta. Activitatea, munca sunt conditii indispensabile
ale vietii. O viata inactiva nu este viata, e o monstruozitate, o umbra de
viata! De aceea omul trebuie sa-si impuna sa lupte mereu, îndârjit, cu
trândavia trupeasca. Dumnezeu sa apere pe tot crestinul de lene! „Iar cei ce
sunt ai lui Hristos si-au rastignit trupul împreuna cu patimile si cu poftele”
(Galateni 5, 24), adica firea cea lenesa, rea, iubitoare de pacat. „Caci tot
celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are si ce are i se
va lua” (Matei 25, 29).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 107.
INIMA
PURTATOARE DE LUMINA
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Când Tu spre
a sluji aproapelui ma-nsufleteai si al meu suflet cu smerenia îl luminai, una
din ale Tale raze far-de-numar peste-a mea inima atunci se pogora si-aceasta,
ca fierul cel de foc patruns, purtatoare de lumina se facea. Vedeam chipul Tau
tainic si de neajuns.
Slava Tie, Celui Ce preschimbi viata noastra prin a
facerii de bine înfaptuire;
Slava Tie, Celui Ce fiecare din poruncile Tale o ai
pecetluit cu negraita îndulcire.
Slava Tie, Celui Ce petreci în chip vadit unde gasesti
mireasma de milostivire;
Slava Tie, Celui Ce ne trimiti necazuri si mâhnire ca
sa ne facem simtitori la suferintele aproapelui.
Slava Tie, Celui Ce ai pus plata multa în însasi
cautarea binelui;
Slava Tie, Celui Ce primesti înalta nazuinta cu
marinimie.
Slava Tie, Celui Ce ai înaltat dragostea mai presus de
toate ale cerului si ale pamântului;
Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 133-134
Despre
lene și nerecunotință
-
Pr. Iustin Pârvu -
Omul
harnic nu are timp să asculte gândurile. Întotdeauna să avem ceva folositor de
lucru. Să nu lenevim! Lenea este boala secolului nostru. Lenea se naște din
comoditate și nerecunoștință. Să fim întotdeauna mulțumitori și recunoscători,
că așa este omul cu inimă veselă. Dacă suntem urâcioși și supărăcioși, inima se
înăsprește și e nefericită. Cel ce își protejează trupul peste măsură și lasă
greutatea pe umerii fratelui său, nu a învățat nimic încă din viața
duhovnicească. Acela se iubește pe sine mai presus de orice, iar Dumnezeu, mai
devreme sau mai târziu, va aduce asupra lui necazuri mai mari.
VASUL
SUFLETULUI
-
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi ca într-un vas umplut sau într-o cofa plina cu
apa nu mai poate sa încapa nimic, însa, dimpotriva, într-un vas gol încape
orisice. Pricepe de aici ca asemenea si sufletul cel plin de dragostea acestei
lumi, adica de iubirea de slava, de mândrie, de argint si de placeri trupesti,
nu mai poate primi în sine nimic ceresc si duhovnicesc: nu poate sa-L iubeasca
pe Dumnezeu si sa doreasca bunatatile ceresti dupa cuviinta si nici sa aiba în
sine bucuria cea duhovniceasca. Din aceasta învata, crestine, sa alungi
dragostea lumeasca, pentru ca iubirea de Dumnezeu sa intre în inima ta. Cele ce
sunt asemenea pot fi asezate împreuna – cum ar fi, de pilda, apa sa fie pusa cu
apa –, iar cele potrivnice, asa cum sunt bunaoara apa si cu focul, nu ar putea
sa încapa în acelasi vas. Nu este dragostea lui Dumnezeu în inima în care se
afla iubire de argint, de slava, de cinste si de stapânire, precum nici într-o
inima iubitoare de cele bune nu se gaseste dragostea lumii. Caci dragostea de
Dumnezeu si cea lumeasca sunt lucruri potrivnice si de aceea nu pot fi
împreuna, ci se izgonesc una pe cealalta. „Nimeni nu poate sluji la doi
stapâni, caci sau pe unul îl va urî si pe celalalt îl va iubi, sau pentru unul
se va stradui iar pentru celalalt va trândavi; nu puteti sluji lui Dumnezeu si
lui Mamona”, graieste Hristos (Matei 6, 24).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 64.
ARTA
MARTURISITOARE
-
Mitropolitul Ilarion Alfeiev
Cultura poate fi purtatoare de evlavie crestina. În
Rusia, în anii sovietici, când literatura religioasa era inaccesibila, oamenii
au învatat despre Dumnezeu din lucrarile clasicilor rusi. Era cu neputinta sa
cumperi sau sa gasesti la biblioteca scrierile Sfântului Isaac Sirul, însa am
avut acces la scrierile staretului Zosima din Fratii Karamazov, care au fost
inspirate de lucrarile Sfântului Isaac. Literatura, arta si muzica rusa din
secolul al XIX-lea, desi seculare în forma, au pastrat o legatura launtrica
profunda cu temeliile lor religioase originare. Iar de-a lungul perioadei
sovietice, cultura rusa din secolul al XIX-lea a îndeplinit misiunea care, în
împrejurari normale, ar fi fost lucrarea Bisericii.
Acum, ca prigonirea religioasa a luat sfârsit,
Biserica a intrat în arena libertatii: nu sunt piedici în calea misiunii ei.
Între Biserica si cultura era un zid, construit artificial în vremurile
sovietice. Dar acum nu mai este asa. Slujitorii Bisericii sunt liberi sa
conlucreze îndeaproape cu oamenii din lumea artelor si a culturii pentru a
lumina lumea. Biserica, arta si cultura sunt împreuna-partase la un câmp
misionar comun si împreuna iau asupra-le sarcina comuna de a raspândi luminare.
Mitropolitul Ilarion Alfeiev, Cantul
inimii – puterea cuvantului si a muzicii (MIA), traducere de Laura Marcean
& Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 16-17.
Despre
rugăciune și viața lăuntrică
Pr.
Iustin Pârvu
Cel ce ține tăcerea pentru Dumnezeu, va dobândi multă
înțelepciune. Nu poți dobândi daruri duhovnicești, dacă nu ai reușit sa taci
înlăuntrul tău. Inima noastră trebuie să fie ca o peșteră tăcută în care să Se
nască Hristos.
Om duhovnicesc este cel ce se interiorizează și
vorbește cu Dumnezeu în inima sa. Dar nu ne putem interioriza dacă inima
noastră este ocupată cu frumuseți străine. La fel, nu ne putem curăța mintea
dacă ea caută permanent cum să fie mai presus de ceilalți, ori prin frumusețe,
ori prin inteligență, ori prin hărnicie, ori prin orice altă calitate.
Rugăciunea este cea mai importantă armă împotriva
vrăjmașului. Prin rugăciune ne smerim și cerem lui Dumnezeu ajutorul. Dar când
ne rugăm, să cerem lui Dumnezeu să ne arate să vedem neputințele noastre,
pentru că de multe ori ele sunt acoperite de părerea noastră de sine. Cel ce se
vede pe sine însuși, ajunge la pacea lăuntrică.
CUM
NE ÎMPĂRTĂȘIM CU SFINTELE TAINE?
-SF.
NICOLAE CABASILA-
Pentru ce săvârșim Sf. Liturghie?
Săvârșirea Sf. Liturghii are ca obiect prefacerea
darurilor de pâine și vin în dumnezeiescul Trup și Sânge, iar ca scop,
sfințirea credincioșilor, care, prin acestea, dobândesc iertarea păcatelor și
moștenirea Împărăției Cerurilor. Iar mijloacele care pregătesc și înlesnesc
împlinirea acelui efect și acelui scop, sunt rugăciunile, cântările, citirile
din Sf. Scriptură, și, în general, toate cele ce se săvârșesc și se rostesc, cu
sfântă rânduială, înainte și după sfințirea darurilor… Acestea (rugăciunile, cântările
etc) ne sfințesc și ne fac în stare, pe de o parte, să primim cu vrednicie
sfințirea, iar pe de alta, să o putem păstra și să rămânem cu ea.
Cu ce cuget și simțiri participăm la Sf. Liturghie?
… de aceea trebuie să ne înfățișăm cu o astfel de
contemplație, care să poată să sădească în noi aceste simțiri. Încât să ne facă
nu numai să ne închipuim cu mintea, ci precum să vedem cu ochii sărăcia Celui
ce stăpânește, pribegia pe pământ a Celui ce este în tot locul, ocările
îndurate de Cel binecuvântat, patimile Celui fără de patimă… Să vedem cât de
mult ne-a iubit Cel care a fost răsplătit cu atâta ură, cât S-a smerit pe Sine
Cel ce este necuprins de fire! Câte a pătimit și câte a făcut pentru ca să ne
pregătească nouă masa Dumnezeieștilor Daruri.
Și astfel, cutremurați de măreția mântuirii noastre,
pătrunși de marea îndurare a lui Dumnezeu față de noi, să venerăm pe Cel ce S-a
milostivit și ne-a mântuit în acest chip. Să-I încredințăm sufletele, să-I
dăruim viața și să ne înflăcărăm inimile cu focul iubirii Lui. Și așa pregătiți
să ne apropiem cu credință și cu dragoste de focul Sfintelor Taine.
Condițiile pentru a ne împărtăși
Care sunt condițiile pe care Hristos le cere de la
noi, ca să ne putem împărtăși? Curăția sufletului, iubire de Dumnezeu,
credință, dorirea Sfintelor Taine, râvna de a se împărtăși cu Dânsele, zel
fierbinte, alergarea cu sete către Hristos. Că fără de ele este cu neputință!
Dar toate acestea nu sunt însușiri trupești, ci țin
numai de suflet. Prin urmare nimic nu împiedică sufletele morților să aibă și
ele aceste virtuți, ca și ale viilor (se referă al cei adormiți care sunt
pomeniți la Sf. Liturghie).
Dacă cineva are putința de a se apropia de Sf. Masă,
dar nu se apropie, nu va dobândi nicidecum sfințirea Sfintelor Daruri. Și
aceasta nu pentru că nu s-a apropiat, ci pentru că i-a stat în putință și nu
s-a apropiat, de unde se vede lămurit că sufletul este lipsit de virtuțile
necesare pentru primirea Sfintelor Taine.
Despre cei ce nu voiesc să se împărtășească la Sf.
Liturghie
Căci ce dorință și râvnă pentru Sfânta Masă are unul
care ar putea să alerge fără nicio greutate spre ea, dar nu voiește? Sau ce
credință în Dumnezeu are cel ce nu se teme de amenințarea din cuvintele
Domnului, privitoare la cei ce nesocotesc taina aceasta! (Şi le-a zis Iisus:
Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi
bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi (In. 6:53). Și cum să credem că
iubește Sfintele Taine cel care, având putința să le primească, nu se ostenește
să le primească?…
Sfintele Daruri se dau, într-adevăr, prin trup, celor
ce încă viețuiesc în trup, dar ele pătrund mai întâi în substanța sufletului,
și prin suflet trec în trup. De aceea zice Sf. Ap. Pavel: „Cel ce se lipește de
Domnul, e un singur duh cu El” (I Cor. 6, 17), ca să arate că unirea și
contopirea aceasta au loc îndeosebi în suflet. Căci sufletul alcătuiește ființa
prin excelență a omului…
(Extras din Sf. Nicolae Cabasila,
„Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii”, Trad de Pr. Ene Braniște)
SOTIA
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
O
sotie înteleapta lânga un suflet mare, o sotie potrivita lânga omul cu chemare
este cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Nenumarati oameni înzestrati s-au
pierdut, au fost înghititi de mediocritate pentru ca au avut sotii nesabuite
care i-au tras mereu în jos în lumea lor marginita. O sotie aleasa, întotdeauna
se face soclu pentru sotul ei pe care îl ridica, îl ajuta sa stea acolo unde îi
este locul în fata lumii.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
124-125
CABLUL
DE INALTA TENSIUNE
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Dumnezeu sa va pazeasca! Iar voi,
paziti atitudinea dreapta! Din afara nimic nu se vede; este o viata ce nu are
nimic deosebit. Ci înauntru, din pricina ascultarii, sântem într-o stare de
neîntrerupta încordare. Asa trebuie sa fie crestinul: un „cablu” de înalta
tensiune pe care o pasarica se poate odihni fara nici o primejdie, dar prin
care trece o energie în stare a face sa explodeze întreaga lume. Iata cum vom
avea intrare în vecinica Împaratie a lui Hristos.
Sfantul Sofronie Saharov, Din viata si din
duh, traducere de Parintele Rafail Noica, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2011,
p. 42
USURAREA
-
Parintele Rafail Noica -
Când
te duci la duhovnic, cere lui Dumnezeu ca prin preotia duhovnicului, prin
lucrarea tainica, cum ne-a lasat-o Biserica, sa ti se ierte pacatele. Si
nadajduiesc ca, daca vei face aceasta, daca o vei face în duh si în adevar cât
de putin, de la fiecare spovedanie o sa iesi mai mult sau mai putin „zburând”.
Si acest „zbor” nu este doar o stare psihologica, ca te simti „psihologic”
usurat, nu este „sufletistic”, ci într-adevar în duh se întâmpla usurarea, de
care, da Doamne, sa ai parte acum si în veci!
Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului,
Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 128.
FIINTA
OMENIRII
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Potrivit vechii traditii teologice a Bisericii ortodoxe rasaritene,
omenirea este o singura fiinta în multe ipostase, asa cum Dumnezeu este o
singura Fiinta în Trei Persoane.
Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea –
experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 118
Dragostea
de întreaga făptură
Pr.
Iustin Pârvu
Să învățăm de la animale dragostea și supunerea față
de stăpânul lor. Că de multe ori nu știm să mulțumim lui Dumnezeu pentru
binefacerile pe care ni le trimite. Noi trebuie să avem inimă iubitoare și față
de animale, pentru că cel ce azi rănește un animal, mâine poate răni și un om.
Să nu zicem că animalele sunt spurcate. Nu prezența
animalului ne spurcă pe noi, ci păcatele noastre.
MEMORIA
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Primul fenomen, care se naste din capacitatea
senzoriala cu care e înzestrat sufletul, este memoria; memoria se defineste ca
pastrarea sub observatie a semnului lasat în suflet de impresie, în vederea
dobândirii cunoasterii.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 106.
Despre
îngrijirea bolnavilor
Pr.
Iustin Pârvu
Să avem deosebită grijă față de bătrâni și să îi
iubim, pentru că cel ce îngrijește un bătrân cu dragoste, va fi acoperit de
multe necazuri în viață și Maica Domnului îl va păzi pe el.
Dumnezeu suferă pentru neputințele și slăbiciunile
celor bătrâni și mult Își dorește ca noi să purtăm grijă de fiii Lui cei
smeriți de bătrânețe.
Cea mai plăcută lui Dumnezeu virtute este să ai grijă
de bolnavii Săi. Celui milostiv față de suferința bolnavilor i se deschid
cerurile și mai mare decât cel ce face minuni este.
ZIARE
SI REVISTE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Daca
citesti ziarele si revistele lumesti si dobândesti un oarecare câstig pentru
viata ta de cetatean, de crestin, de membru al unei familii, cu cât mai mult
trebuie sa citesti Evanghelia sau scrierile Sfintilor Parinti; caci ar fi un
pacat pentru un crestin care citeste scrierile lumesti sa nu citeasca scrierile
divin inspirate. Daca te interesezi de evenimentele din lumea exterioara, nu
trebuie sa pierzi din vedere lumea interioara: ea îti este mai apropiata si mai
pretioasa. A nu citi decât revistele, înseamna sa traiesti numai cu o parte a
sufletului, ci nu cu tot sufletul tau; sau a trai dupa trup si nu dupa duh.
Orice lucru din aceasta lume va ajunge la capatul sau împreuna cu lumea însasi.
„Caci lumea trece si pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu ramâne în
veac” (1 Ioan 2, 17).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 176-177
Despre
dragoste
Pr,
Iustin Pârvu
Să nu judeci neputința celuilalt că de vei judeca vei
cădea și tu negreșit în același păcat. Dacă însă ne pocăim Dumnezeu ne iartă
răutățile și trece cu vederea greșelile noastre.
Cel ce iubește pe fratele său va scăpa de urgia lui
Dumnezeu.
Omul invidios nu va fi niciodată fericit în viață și
fericirea fuge din fața lui.
Dacă L-ai pierdut pe Dumnezeu, caută-l în aproapele
tău și așa Îl vei regăsi pe El.
VIATA
LUNGA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
De ce îi da Dumnezeu omului viata lunga pe pamânt? Ca
sa aiba timp sa se pocaiasca, sa se curete de pacate si de patimi si pentru ca
sa-i patrunda în inima tot adevarul si toata dragostea, prin educarea
simturilor, în raport cu binele si cu raul.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. –266.
PAMANTUL
PRIMAVERII
-
Sfantul Inochentie al Odessei -
Spalat
si umezit de apele primaverii, pamântul începe a se acoperi cu verdeata si cu
flori; toate locurile de pe el capata o vedere frumoasa si sunt în stare a da
adapost si a pricinui placere, ba adesea si hrana, calatorului. Acelasi lucru
se petrece si cu sufletul spalat de lacrimile pocaintei; cugete si simtiri
curate îl îmbraca din cap pâna în picioare; din acestea, asemenea unor flori
mirositoare, se ivesc felurite fagaduinte si fapte frumoase.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 43-44
CUM
ITI PETRECI TIMPUL?
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
„Cum îti petreci timpul?” – a fost întrebat un pustnic
care aproape ca nu stia sa citeasca. Acesta a raspuns: „Mântuitorul mi-a daruit
o vedere, si tot privesc”. „La ce?” „La patimirile lui Hristos. Îl am
întotdeauna în fata ochilor. În aceste patimiri gasesc tot ce-mi face
trebuinta, si nimic nu m-a apropiat atât de mult prin dragoste de Domnul meu
Iisus Hristos ca vederea pe care mi-a daruit-o El”. Cu totii putem urma
pustnicului acestuia.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 59-60
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu