Fapte
istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale.
Aseu (16)
Prof.
univ. dr. Corvin Lupu
22
Decembrie 2024
În protocolul secret al Tratatului Româno-Sovietic
pentru Prietenie și Asistenţă Mutuală, încheiat în februarie 1948, la articolul
2, se stipula asistenţa suplimentară din partea a 2.500 de experţi militari
sovietici, între care 300 de ofiţeri superiori, 700 de ofiţeri inferiori şi
1.500 de instructori tehnici. Ulterior, după înființarea Securității
„Poporului” și a Miliției, conducerea României a considerat că nu se poate baza
în expertiză doar pe foștii specialiști în informații din SSI, pentru că aceștia
nu erau loiali regimului iudeo-sovietic, iar România trebuia să „se facă frate
cu Dracu”, ca să „treacă puntea” și să depășească situația de țară învinsă în
război, cu o mare datorie de război, cu 80 % din populație trăind cu multe
componente ale vieții din Evul Mediu și cu o conducere care dorea dezvoltare cu
orice preț. Ca urmare, pe lângă această prevedere care privea armata,
Gheorghiu-Dej a solicitat la Kremlin să i se trimită și consilieri pe lângă
Securitate și Miliție, iar ulterior și pentru alte sectoare de activitate.
Armata luptase alături de forţele militare sovietice
în ultimele opt luni ale războiului şi în cadrul armatei existau numeroși
generali și colonei foarte influenți. Sovieticii au dorit să slăbească
influenţa anumitor ofiţeri și să-i supună unui control strict din partea
comisarilor politici, consultanţilor şi experţilor sovietici.
Iniţial, aceşti experţi şi instructori nu erau
consideraţi ca făcând parte din misiunea sovietică de consultanţă. În perioada
1949-1958, echipa oficială de consultanţi militari sovietici a fost condusă de
ataşatul militar sovietic în cadrul Statului Major al Armatei Române, generalul
Konstantin S. Kolganov și era formată din 40 de persoane: 8 generali, 13
colonei, 8 locotenent-colonei, 2 maiori şi 9 ofiţeri inferiori. La aceasta se
adaugă Misiunea Militară de Colaborare a Tratatului de la Varşovia stabilită la
Bucureşti odată cu înfiinţarea tratatului militar al statelor socialiste, în
1955. Aproape toţi ofiţerii sovietici detaşaţi în cadrul misiunilor de
consultanţă şi ale Tratatului de la Varșovia erau membri ai GRU. Pe lângă
Bucureşti, serviciul de informaţii al armatei sovietice îşi organizase reţele
informative şi în Iaşi, pentru Moldova şi în Constanţa, pentru Dobrogea.
Pe lângă cei 2.500 de sovietici care au venit ca și
consilieri/consultanți militari au venit și mulți alții, în alte domenii de
activitate. Consilierilor sovietici li s-au creat niște privilegii foarte mari.
Locuiau în case luxoase, confiscate de la foștii demnitari ei regimului politic
anterior, de la „chiaburi”, de la numeroșii cetățeni români condamnați pentru
dezastrul țării, casele oligarhilor perioadei interbelice, ale politicienilor
acelei perioade, ale capilor instituțiilor de forță interbelice, ale unor
persoane condamnate, multe condamnări fiind pronunțate cu confiscarea averii.
În casele în care locuiau consilierii sovietici li s-a pus la dispoziție
mobilier de lux, provenit tot din confiscări. Consilierii sovietici aveau
magazine speciale, unde, la prețuri foarte mici, cumpărau produsele cele mai
bune din acea vreme. În acele magazine nu aveau acces decât ei. La cele mai
mici nemulțumiri, consilierii sovietici amenințau că se vor plânge la Kremlin
și chiar cu plecarea din România.
Consilierii sovietici exercitau un control extins și
foarte strict asupra cadrelor românești. Pregătirea militară de tip sovietic a
ofiţerilor superiori români a reprezentat o motivație pentru menţinerea
îndrumării și controlului şi a oferit sovieticilor ocazii suficiente pentru
recrutarea de agenţi dintre români, mai ales din rândul minorităților
naționale. Acestor agenți ai sovieticilor li s-a oferit la vedere un statut de
privilegiați şi li s-au dat sponsorizări. Acest fapt, făcea atractivă pentru colegii
lor calitatea de agent sovietic.
De obicei, recrutul era selectat de ofiţerii sovietici
şi agenţii lor români aflaţi deja în ţară şi apoi invitat pentru pregătire în
cadrul instituţiilor militare sovietice. În U.R.S.S., după ce învățau un an
într-o academie militară, cu deosebire de artilerie sau tancuri, recrutul era
transferat într-o locaţie secretă a Facultăţii a Patra a Academiei Armatei
Sovietice, unde rămânea în următorii trei sau patru ani. La absolvire li se
eliberau diplome de la academia de armă, iar frecventarea cursurilor Facultăţii
a Patra a Academiei Armatei Sovietice rămânea secretă.
Chiar şi în timpul recrutărilor şi pregătirii,
ofiţerii români și alți est-europeni erau priviţi cu suspiciune şi
supravegheaţi îndeaproape.
După revenirea în ţară în cadrul armatei, ei menţineau
legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepţie, erau implicaţi în
activităţi de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agenţiilor
sovietice. Aceştia comunicau fără translator, astfel că transmiterea
informaţiilor se făcea fără dificultate.
Un alt element de control a fost adăugat prin
căsătoriile dintre ofiţerii pregătiţi în URSS şi localnice, care erau fără
excepţie agenţi ai serviciilor de informaţii sovietice şi îşi păstrau cetăţenia
sovietică.
Conflictele dintre serviciile de informaţii sovietice
și cele românești au izbucnit în prima parte a anului 1962, atunci când
Gheorghiu-Dej a ordonat crearea în cadrul structurii centrale a Securității a
unui grup de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care, în foarte mare
secret, trebuiau să identifice și să monitorizeze agenţii şi reţelele sovietice
de spionaj. Deși nu am găsit dovezi istoriografice, este foarte probabil că
sovieticii au aflat repede despre această activitate a românilor. Acest grup de
ofițeri formau structura numită „Biroul Țărilor Socialiste”. Decizia a fost
luată de Gheorghiu-Dej pentru că el se convinsese că sovieticii vor să blocheze
acțiunile românești de înlăturare a mecanismelor sovietice de control asupra
României, în primul rând asupra Securității și armatei. Acest grup de ofițeri
urma să acționeze autonom de restul structurilor Securității. Anterior, s-au
desfășurat operațiuni neoficiale de monitorizare a sovieticilor, începute
imediat după retragerea Armatei Roșii (1958).
În acel context complicat, liderul Gheorghiu-Dej a
aprobat trecerea treptată în rezervă a unor membri din conducerile Direcţiei
Generale a Securităţii Statului şi Direcţiei
Informaţii a Marelui
Stat Major. Cei mai importanți
dintre aceştia au fost spionii sovietici
Petre Petrescu (Piotr Goncearuk, iulie 1962),
Gheorghe Pintilie (Timofei
Bodnarenko, 19 ianuarie
1963) şi Sergiu Nicolau (Serghei
Nikonov, 29 februarie 1964).
În anul 1963, Gheorghiu-Dej a dispus transformarea
„Biroului Țărilor Socialiste” într-o unitate de sine-stătătoare autonomă,
purtând același nume. Timp de doi ani, unitatea a fost condusă de ofițerul de
contraspionaj Aurel Mirce. În 1965, la comanda unității a fost numit colonelul
Iosif Constantin, care a condus unitatea timp de 13 ani, după care a fost
descoperit ca fiind agent sovietic. Este evident că el a protejat rețelele
sovietice de spionaj despre care, eventual/probabil/foarte probabil, a luat la
cunoștință. Între anii 1969 și 1978, unitatea a purtat indicativul UM 0920/A,
iar din 1979 până în decembrie 1989 s-a numit UM 0110. Inactivitatea unității a
continuat și după destituirea colonelului Iosif Constantin, ceea ce l-a făcut
pe Nicolae Ceaușescu să se implice personal și, în 1984, să-l cheme la el, pe
șeful Securității Județului Brașov, viitorul general Victor Niculicioiu,
împreună cu soția acestuia și să-l numească la comanda unității, care era
conspirată într-o clădire de pe Strada Roma din București, clădirea în care
este astăzi Policlinica SRI. Unitatea avea să fie una de foarte mare
importanță. Unitatea monitoriza activităţile şi contactele personalului de la
ambasada sovietică şi desfăşura operaţiuni de supraveghere asupra principalilor
agenți sovietici și din alte state socialiste și din Lumea a III-a care erau
controlate de sovietici, concentrându-se în această perioadă de început pe
foştii Cominternişti şi veteranii Războiului Civil Spaniol care fuseseră
iniţial recrutaţi şi instruiţi cu toții ca agenţi de informaţii sovietici, dar
care nu erau loiali conducătorului Ceaușescu și politicii sale de independență
națională, ci susțineau o politică de supunere totală față de URSS. Cei care nu
erau de acord cu politica de independență și suveranitate a României argumentau
cu faptul că, fără sprijinul URSS, România nu se putea apăra de acapararea
țării de către Occident.
Nemaiavând încredere în Departamentul Securității
Statului, în ciuda slugărniciei pe care o manifesta această structură față de
conducătorul României, Ceaușescu a împuternicit UM 0110 și cu verificarea de
cadre a tuturor persoanelor care urmau a fi numite în funcții de conducere la
nivel central și local.
Hruşciov a aflat de aceste operațiuni românești încă
de la început și a efectuat o vizită secretă la București, în 24-25 iunie 1963,
încercând să aducă România din nou pe linia Moscovei. Dar conducerea colectivă
a României dorea libertate națională. Cu acest prilej, Gheorghiu-Dej, împreună
cu Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu, au avut o dispută cu liderul sovietic
privind recrutarea de agenţi de către KGB şi GRU pe teritoriul României.
Românii au susținut că dacă relația sovieto-română funcţionează corespunzător,
astfel de operaţiuni de recrutare şi de structuri informative sovietice în
România nu-şi mai găsesc rostul. Dej spunea că România nu are rețele în URSS și
nici nu ar fi just să aibă. Un alt argument adus de Dej a fost acela că
aparatul din România al Securității a câștigat suficientă experiență pentru a
„lupta cu dușmanul”. Hrușciov a mințit și a spus că U.R.S.S. nu mai are rețele
de spionaj în România.
După plecarea lui Hruşciov, Dej a declarat în faţa
Comitetului Central că „această situaţie trebuie să înceteze!” Conducătorul
român a menționat comportamentul ofiţerilor de informaţii sovietici pe
teritoriul României este marcat de preferinţa Moscovei pentru o relaţie între
stăpân şi sclav.
Gheorghiu-Dej şi o mare parte a echipei sale, în
frunte cu Ceaușescu și Bodnăraș, s-au angajat în operaţiunea de îndepărtarea
din aparatul militaro-informativ a oficialilor instruiţi la Moscova. Şeful
Securității, Alexandru Drăghici i-a informat pe consultanţii sovietici pe
probleme de informaţii care rămăseseră în România despre faptul că prezenţa lor
nu mai era necesară şi nu mai era cazul să stea în România doar pentru a citi
ziarele, fiind invitaţi să se retragă. Potrivit relatării lui Drăghici: „…consultantul
sovietic m-a întrebat când poate pleca. I-am răspuns că poate să plece chiar a
doua zi. Mi-a spus că va pleca doar cu permisiunea guvernului. I-am zis că
acesta era punctul nostru de vedere. A început să-mi spună că noi avem un
duşman comun şi că ar trebui să ne unim forţele. I-am răspuns că această
situaţie ar trebui să se termine. Am ridicat problema încrederii reciproce şi a
unui alt tip de relaţie şi l-am asigurat că eram de acord să cooperăm cu ei”.
Subliniind faptul că aici consultanţii nu mai au nimic de făcut, Drăghici a
criticat impertinenţa lor uimitoare, nemaiîntâlnită şi a explicat faptul că i-a
prins când încercau să fure documente ale Ministerului Securității din 18
cazuri separate şi chiar au asasinat angajați ai Securității.
Moscova a reacționat imediat, mai întâi prin
președintele KGB, Vladimir Semiceastny, ginerele lui Hrușciov, care s-a adresat
omologului său, Alexandru Drăghici, exprimându-și dezaprobarea față de
reacțiile antisovietice ale conducerii României. Ulterior, N.S. Hrușciov a
scris scrisori personale conducătorilor celorlalte state socialiste prin care
le-a cerut să îşi limiteze schimburile de informaţii cu românii, în special să
nu transmită informații despre NATO, despre partidele social-democrate
europene, despre China și despre partidele și conducerile pro-chineze din
Iugoslavia și Albania.
În urma acestor măsuri, contactele dintre Securitate
și celelalte servicii secrete din statele socialiste au rămas unele oficiale,
dar neproductive din punct de vedere operativ. Aceasta era partea văzută și
cunoscută de conducerea țării. Dar, în spatele părții oficiale, Alexandru
Drăghici și Vladimir Semiciastny au semnat un acord secret de colaborare între
cele două servicii secrete, în anul 1960, prin care își propuneau să colaboreze
în toate situațiile pentru rezolvarea misiunilor operative, Securitatea angajându-se
să sprijine și să acționeze în direcțiile stabilite de KGB. Acordul s-a
încheiat pe zece ani și se reînnoia automat dacă nici una dintre părți nu îl
denunța. Până în 1989, acest acord nu a fost denunțat de nici una dintre părți.
Conducătorii României nu au avut cunoștință de acest acord secret. Ei luptau pe
față să elimine rețelele și spionii sovietici, iar în spatele lor Securitatea
avea canalele ei directe de comunicare și colaborare cu serviciile sovietice.
Este de mirare cum nici unul dintre generalii care au avut cunoștință în
perioada 1960-1989 de acest acord secret nu i-a informat pe Gheorghiu-Dej și
Nicolae Ceaușescu despre existența lui și despre faptele de înaltă trădare pe
care le comiteau conducătorii Securității. Este evident că aceștia nu ar fi
fost iertați și foarte probabil acordul ar fi fost denunțat, întrucât încălca
suveranitatea României la care și Dej și Ceaușescu au ținut foarte mult.
Reamintesc că în anul 1968, când s-au anchetat și judecat abuzurile
Securității, din perioada anterioară, un număr de 22 de ofițeri de securitate
au fost condamnați la moarte și executați, pe lângă numeroase alte pedepse care
s-au aplicat. A fost singura dată când Securitatea iudeo-sovietică a dat
socoteală pentru acțiunile ei criminale.
Practic, Acordul secret KGB-Securitate din 1960 a
statuat în continuare apartenența la KGB a Securității, așa cum a fost ea
înființată în 1948. Securitatea a reprezentat ceea ce astăzi se numește în
limbaj jurnalistic „statul paralel”, care s-a asociat în decembrie 1989 cu KGB
și numeroase alte servicii secrete împotriva propriei conduceri a statului și a
ridicat la conducerea țării un grup de complotiști și de puciști pregătiți și
protejați cu mult timp înainte chiar de conducerea Securității și a încetat să
mai protejeze cetățenii României și uriașa economie și bază materială a
societății construită în jumătate de secol de muncă a poporului român. Prin
toate aceste fapte, Securitatea s-a compromis instituțional iremediabil, așa
încât chiar și ultimul ei șef, generalul-colonel Iulian Vlad avea să declare că
„Securitatea nu poate fi reabilitată”.
La agenda paralelă a Securității față de factorii
politici s-au referit mulți memorialiști, printre care și fostul general de
informații militare, ministru de Externe al României și de două ori Președinte
al Adunării Generale a ONU, Corneliu Mănescu, care a precizat că la nivel
guvernamental existau înțelegeri între ministerele de Interne și Externe
privind modul de cooperare în cadrul ambasadelor României din întreaga lume, pe
care securiștii le încălcau mereu. Printre altele, ofițerii de securitate încercau
să recruteze diplomații români fără știința și aprobarea șefilor acestora și
să-i dirijeze în activități neraportate, altele decât cele trasate de
Ministerul de Externe.
În acest mod de lucru, Securitatea, cu deosebire cea
externă, a ajuns să încalce în mod repetat legile și Constituția României, fără
știința conducătorilor țării. După ce la conducerea României a venit Nicolae
Ceaușescu (1965), șefii Direcției Generale de Informații Externe din cadrul
Consiliului Securității Statului, devenită Departamentul Securității Statului
(1973), generalii Nicolae Doicaru și Mihai „Ion” Pacepa, amândoi agenți
dovediți ai K.G.B., au acționat prin intermediul unui apropiat al Securității,
consilierul lui Nicolae Ceaușescu pentru industrie, Gheorghe Oprea, ca să-l
convingă pe Ceaușescu să accepte semnarea unui proiect de decret prezidențial
secret prin care să se aprobe operațiunile ilegale ale Securității externe.
Doicaru și Pacepa se temeau să nu afle Ceaușescu ce fac ei și să-i pedepsească
crunt. Pacepa a destăinuit că el și Doicaru nu puteau dormi noaptea de frica
faptelor săvârșite prin încălcarea legilor. Având un asemenea act normativ,
șefii D.G.I.E. ar fi avut acoperire pentru operațiunile în cadrul cărora
încălcau legislația.
Ceaușescu nu a fost de acord și a cerut respectarea
legalității socialiste și în domeniul spionajului internațional. Dar statul
paralel și-a făcut agenda în continuare prin încălcarea legilor și fără știința
comandantului suprem Ceaușescu. Nereușind încercarea celor trei înalți
demnitari, trădătorul Gheorghe Oprea s-a oferit în fața lui Doicaru și Pacepa
să-l convingă pe Ceaușescu să decreteze secretizarea la maximum a activităților
din DGIE, ca să scufunde mai în adâncuri ilegalitățile Securității externe. O
prevedere a decretului secret de organizare a muncii în informațiile externe,
asupra căreia Ceaușescu nu a fost atent, era aceea că întreaga activitate de
control a legalității să fie asigurată de DGIE, deci, spionii se controlau
singuri, adică ei se controlau pe ei! La luarea acestei hotărâri a contribuit
și generalul Nicolae Andruța Ceaușescu, fratele conducătorului României. O
eroare colosală, făcută în condițiile în care astăzi este știut că Nicolae
Ceaușescu nu avea deloc încredere în Securitate, care era însă „un rău
necesar”, de fapt era un serviciu indispensabil pentru orice regim.
Folosind terminologia de astăzi, de „stat paralel”, îl
putem defini ca fiind Securitatea+înalți demnitari de partid asociați
Securității și care acționau fără aprobarea conducătorului țării și a cadrului
organizat legal de luare a deciziilor.
- Va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu