„PASĂREA
DIN ZID”
(Fragment)
Ion
LAZU
12
sept. 2011. Pocola-Beiuş, 68 -XV
...Iar mai pe scurt, faptul că s-a potrivit să fim
repartizaţi o parte dintre noi la Prospecţiuni, iar alţi vreo șase la Petrol,
câţiva la alte întreprinderi din Bucureşti, a făcut ca terminarea facultăţii să
nu ne împrăştie definitiv, cum se petrecea cu absolvenţii altor facultăţi, și
cum ne temusem noi înșine, ci să ducem în continuare nişte relaţii colegiale.
Nu mai locuiam la cămin, dar unii dintre noi nu locuiseră nici în cei 5 ani de
studenţie, ori că erau bucureşteni, câţiva, ori că stătuseră prin gazde, vreo
doi-trei, cu părinţi mai cuprinşi. Şi, cum pe plan personal, fiecare îşi întemeia
o familie, am continuat să ne vedem nu doar la serviciu, trecând dintr-o
clădire în alta sau de la sediul din Griviţa la cel din Kiseleff 2, dar şi cu
aceste fericite ocazii. Eu, în continuare perplex (încercând să ţin sub control
întortocherile firii mele sentimentale), însă mereu bine intenţionat, de asta
se convinseseră toţi, cred.
În primăvara lui 1962 mi-a apărut o poezie în Luceafărul,
la faimoasa rubrică „Dintre sute de catarge” a tuturor speranţelor, cu bune
încurajări de la Mihu Dragomir. Peste vreun an, căci evoluam discret, cu cei
mai mici paşi imaginabili, m-a publicat şi Geo Dumitrescu, în (pe atunci)
Gazeta literară, varianta autohtonă la Literaturnaia gazeta, dar altă revistă mai
bună nu exista pe-atunci.
Convivul S., ins cu haz special, tartorul bivuacurilor
noastre din excursii şi practici de an, mereu în vervă, cu poante de succes,
acum şi al agapelor noastre de stagiari, avea tactul să nu mi se bage în
suflet; discret din fire, dar şi pentru că pe-atunci intimitatea continua să
fie considerată comoara personală a fiecărui om, - nu se pătrundea cu
picioarele în viaţa celuilalt decât în cazuri extreme, privite reprobator de
toată lumea. Iar povestirile deocheate erau ele însele o formă de bravadă, din
partea acelora care voiau să se dea drept zmeii zmeilor. Pot să cred că nu erau
decât în parte adevărate, ci mai curând născocite în scopul de a impresiona, de
a distra, de a-l acredita pe omul care le face pe toate... Aveam problemele
mele sentimentale, le avea şi S., însă nu le discutam între noi, doar dădeam
celuilalt de înţeles cam în ce parte au luat-o lucrurile... I-am arătat,
fireşte, poeziile publicate, dar nu înseamnă că-i vorbeam despre căutările mele
creative.
Nu pot spune că în cei doi ani de convieţuire la
doamna Boboc prietenia noastră a făcut mulţi paşi, poate nu a făcut niciunul
hotărâtor. Nu ştiu nici astăzi ce ne lipsea pentru asta, cum nu ştiu în general
din ce se porneşte o prietenie adevărată. O relaţie poate chiar mai complicată
decât iubirea. Semănând doar prin aceea că şi în prietenie fiecare dă cât poate
şi primeşte doar ce are nevoie. Dar îmi e clar că de prietenia celuilalt nu
poţi să scapi. A, sigur, poţi să nu-i răspunzi cu o prietenie la fel de
angajantă, ceea ce, din punctul lui de vedere nu prea schimbă lucrurile. Ca şi
în iubire, repet.
În ce ne priveşte, nu am trecut de camaraderie,
atunci. Bazată pe încredere totală în buna credință a celuilalt. Şi de fapt, ea
nu a avansat în toţi anii ce au urmat, ci a rămas “staţionară”. Mai în amănunt,
simţeam că S. nu e în stare să-mi spună lucruri pe care, în împrejurări
similare, nu le-ar spune şi altora. Iar de ce nu-i spuneam eu însumi astfel de
lucruri care m-ar fi livrat fără ambalaj, îmi e şi mai greu să explic.
Printr-o minune, se întâmplă că am reuşit să refac din
memorie acea primă poezie din Luceafărul, însă nu-i mai ştiu titlul, de-l va fi
avut. Mă feream să pun titluri, mi se părea că în acest fel îi răpesc poeziei o
câtime din mister. Reproduc din memorie: În această noapte luna răsărind / a
desluşit prin ramuri flori străine./ Copacii uluiţi şi neîncrezători /
încremeniseră în prelungul tăcerii - / Li se părea că au intrat într-o stranie
primăvară / cu petale de gheaţă.// Iar în zori / Vraja cădea cu podoaba de nea/
şi arborii începură să vâslească întrînşii / pe dinăuntru/ spre adevărata
primăvară / pătimaşă de flăcări şi seve....
Cu o scurtă experienţă pre-studenţească la un ziar
raional, S. ar fi putut să stăruie el însuşi într-ale scrisului. Bănuiesc a-i
fi lipsit nu harul, cât perseverenţa pe gând, pe pagină. În schimb, ştiind că
mă impresionează, revenea cu poveştile sale despre fostul lui şef de la ziar,
numitul Titel Constantinescu, acum deja un nume, ins cu cărţi (pentru copii şi
tineret), cu emisiuni la radio, cu...
Când eu aveam o vizită delicată, în mod tacit S. pleca
la un film, aveam un cinematograf la nici 200 de metri, pe Eminescu. (Sau făcea
o vizită strategică mătuşii sale din strada Luterană, undeva în spatele
catedralei catolice. Ne despărţisem de câteva ori în dreptul grădiniţei de pe colţ,
eu mergând apoi să iau tramvaiul 6 de la capăt, ca să le fac vizită rudelor
mele de dincolo de Podul Basarab.) Eu, în contrapartidă, procedam asemenea când
S. avea vreo întâlnire de taină.
Şi spre primăvara celui de al doilea an, deci în
aprilie 1963, chiar înainte de plecarea în campanie, S. s-a căsătorit oficial
cu o colegă mai mică decât noi cu o serie, deja angajată ea însăşi la
Prospecţiuni. Cochetase ceva vreme cu o colegă de grupă, cu care a rămas în
bune relaţii, deci nu pot şti ce anume nu a mers între ei. Simpatia e simpatie,
dar se pare că ea îşi dorea altceva, nu doar un soţ simpatizat de colegi. Ce-i
drept, peatunci nu puteam face cine ştie ce impresie, săraci-lipiţi cum eram,
ca studenţi căminişti, bucuroşi că bursa ne asigura masa zilnică şi un pat de
dormit, îmbrăcaţi ca vai de lume. Cred că nu cheltuiam lunar decât costul a 2-3
bilete la film, nimic în plus.
De unde? Dar de unde aveau colegii mei bani pentru
ţigări?
Eu primeam o dată la 2-3 luni o bancnotă de 10 lei în scrisoarea
mătuşii de la Craiova, pentru mine mană cerească. Dar mă întrebam de unde-i
are, căci trăiau dintr-un biet salariu, iar unchiul avea el însuşi doi fraţi
mai mici, studenţi. Amicul S. nici el nu o ducea cât de cât mai înlesnit. Tatăl
lui deja nu mai exista, maică-sa îi crescuse singură, dintr-un biet salariu de
telefonistă, pe el şi pe sora lui, mai mică şi deja cu ooperaţie pe cord. Mi se
strângea inima aflând toate aceste năpaste. Dar noi, cât de cât, ajunsesem la
mal, terminasem o facultate, eram deja salariaţi. Într-o ţară unde inginerul
avea un salariu de 2 ori mai mic decât un ofiţer pe puncte. La un buget ca vai
de lume, însă din care Armata populară, apărătoarea cuceririlor etc., înghiţea nu
mai puţin de 21% anual. Să-l fi moştenit într-asta surioara lui S. pe tatăl
lor, care tot de un infarct murise?
Suntem la începutul anilor şaizeci, au trecut 15 ani
de la sfârşitul blestematului război, însă economia noastră încă nu face faţă
nevoilor elementare ale oamenilor. Las de-o parte propaganda triumfalistă. Acum
se ştie că pe-atunci totul mergea spre măreaţa prietenă din Răsărit, care
făcuse o politică de stat din a estorca ţările europene ce-i căzuseră sub
ocupaţie. Căci din exorbitantele datorii de război, mereu reactualizate cu inflaţia,
pe care tot ei o produseseră!, bieţii de noi nu reuşeam să achităm decât
dobânzile, cărând dincolo de Prut, cu toptanul, tot ce producea sireaca ţară...
Poate că nici nu-l va fi interesat atât de mult pe Stalin socialismul din
ţările ocupate, însă înţelesese că este cea mai sigură metodă de a menţine
controlul economic asupra acestei părţi din Europa. Ruşii, la ei acasă, prin
firea lor contemplativi şi dezinteresaţi de muncă, de organizarea eficientă a
producţiei, preocupaţi să-şi găsească locuri privilegiate în celelalte
republici, luate şi ele cu japca, bucuroşi să-i treacă sub tăcere pe cei, nu
puţini, care căzuseră în laba KGB şi îşi blestemau zilele la Polul Nord, ori în
nisipurile Amu-Dariei, e de înţeles că nu aveau defel chef de muncă. Se ocupau
de coruri, de propagandă la nivel local. Convenindu-le de minune să li se
repete, de la Kremlin, de la sovietul sătesc, de la difuzor, fără încetare, că
sunt ţara cea mai avansată, că sunt naţiunea cea mai prosperă, fericită etc.
Iar demâncarea le venea până la urmă, de la colhoz, dar de fapt n-ar fi ştiut
să spună de unde venea realmente. Să fi simţit o anumită vină insidioasă, persistentă
că mănâncă pe nemuncite, mă foarte îndoiesc. Misterul rus, nu?
Amicul S. s-a mutat la casa miresei, cum se spune. Eu,
deja în relaţie cu viitoarea soţie. Însă: ezitant. Nu voi spune aici decât că
era prima fată, de fapt femeie, şi cu un copil la cămin - a ţinut să aflu asta
încă din prima seară -, cu care nu am avut probleme de comunicare. Cum am lăsat
să se înţeleagă, eram încă, după absolvire, un tânăr neînstare să comunice nici
cu colegele de an. Terorizat că n-am să fac faţă discuţiei, mai întâi; că n-am să
găsesc o replică inteligentă; iar să tac, în espectativă, mi se părea de
ordinul catastrofei. Or, cu această femeie am discutat din prima clipă. Temele
pe care le aducea în discuţie erau extrem de incitante: literatura, arta, dar
și gravitaţia, eterul, structura intimă a materiei. Când venea vorba de cărţi,
reproducea pasaje întregi, din memorie. Idem replici din filme, din Hamlet, din
Lilly, din.... Am descris în Himera literaturii prima noastră întâlnire, în
holul unui cămin studenţesc, o întâlnire care mie parcă mi-a deschis băierile
spiritului. Surprinsă într-o discuție de specialitate cu un mathematician,
destul de repede și-a mutat atenția asupră-mi. Mă alesese, aș spune acum; și
imediat a preluat initiative. Chiar în acea seară această studentă dezinhibată mi-a
fixat o întâlnire. Nu insist. Avusesem o primă campanie în Moldova cu doi
colegi care în toamnă s-au căsătorit. La începutul următoarei campanii el a trebuit
să rămână în Bucureşti, lovit de un ulcer drastic. Am lucrat vreo lună, poate
mai mult cu soţia lui, mergeam pe traseu, singuri în pustietatea Subcarpaţilor,
discutam ca buni camarazi, despre cărţi, în primul rând, căci nu apăreau multe
cărţi bune şi pe acelea le citeam toţi, așa că aveam oricând un subiect la îndemână.
Şi de aici, cu colega, treceam la alte probleme, despre ale vieţii, despre cei
de la serviciu. Despre colegul mai în vârstă F., om căsătorit şi cu copil dar
care la serviciu era încurcat cu o mai tânără colegă, care i se devotase, şi
accepta situaţia, deja de vreo 8-10 ani, ea nemăritată în continuare, spre
disperarea părinţilor.... Însă niciodată nu a existat din partea vreunuia dintre
noi trei – vorbesc de mine și de cei doi colegi-soți, vreun gând anapoda, vreo
suspiciune. M-a vizitat pentru câteva zile şi cea care avea să-mi devină prima
soţie. Iar în toamna lui 1963, pe teren fiind, singur prin pustietăţi, m-am
hotărât să o cer în căsătorie. A fost ca o revelaţie, ca o rupere de zăgazuri.
Trăiam, prin dumbrăvile potopite de frunza ruginie a toamnei, o exaltare existenţială.
Îmi e deosebit de viu în minte contextul emotiv. Şi mă frisona un cântec
african: Aian-saian! Cu ritmul lui de marş, de neoprit. N-am mai aşteptat
autobuzul cu care ar fi fost să mă întorc de pe traseu. Am luat-o pe jos, cale
de zece kilometri, pe drumeaguri, la deal şi la vale, mereu singur, neîntâlnind
pe nimeni care să mă scoată din transă; cu acel ritm vibrând în tot corpul. Nu
am mai revenit asupra deciziei. La întorsul din campanie am abandonat-o pe
doamna Boboc unor noi experimente cu chiriaşi de-o iarnă... Şi m-am mutat în
subsolul de la Şosea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu