duminică, 22 decembrie 2024

Mihai Caba - Nichifor Crainic - marele teolog şi scriitor „gândirist”

 



Nichifor Crainic - marele teolog şi scriitor „gândirist”

Mihai Caba

22 Decembrie 2024

 

Despre paradoxalul teolog, om politic, poet şi publicist, Nichifor Crainic, pe numele său de naştere, Ion Dobre, atât biografii, cât şi exegeţii săi, aflaţi în căutarea senzaţionalului, au ţesut pe seama lui, numeroase şi diverse istorioare controversate, multe dintre acestea  intrând, cu intenţie sau nu, în obişnuita sferă a balcanismului ce distorsionează mai mult sau mai puţin adevărul.

 

În acelaşi timp, însă, rămân grăitoare şi de necontestat aprecierile de mare valoare, exprimate de iluştri critici şi apologeţi, cu privire la contribuţia însemnată adusă culturii române de personalitatea şi opera lui  Nichifor Crainic.

 

Dacă ne vom referi pentru început la contribuţia adusă de Nichifor Crainic teologiei ortodoxe româneşti pe care a slujit-o cum nu se poate mai bine la catedră şi nu în amvon, ca strălucit profesor universitar de teologie, atunci cea mai îndreptăţită apreciere în materie revine părintelui Dumitru Stăniloaie, recunoscut fiind ca una dintre cele mai proieminente autorităţi  ale  teologiei ortodoxe europene din secolul al XX-lea,, care a notat cu mare luare aminte: „Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt şi ocolit al specialiştilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelec­tuale. (...) Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu cîteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene, săvîrşind o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox.” (extras din Gândirea, an XIX, nr.4, aprilie, 1940).

 

Conferinţiind la Sofia, în 1941, despre „statul etnocratic” şi „patria ecumenică” prin care a propus „cel mai ambiţios plan modern de reorganizare supranaţională a lumii ortodoxe răsăritene”, n-a fost de mirare că, în semn de preţuire, Regele Boris al Bulgariei i-a înmânat lui Nichifor Crainic „Ordinul Sfântul Alexandru cu cordon roşu”.

 

Nu prea mult departe de părintele D.Stăniloaie este şi Lucian Blaga, vechi prieten şi colaborator, academician din 1937, care, în conformitate cu uzanţele celei mai prestigioase instituţii culturale româneşti, îi va răspunde lui Nichifor Crainic, de îndată ce acesta, şi-a încheiat  discursul său de recepţiune pentru titularizarea în Academie (22 mai 1941), afirmând cu tărie: „Invazia teologică în cultura română postbelică, înţelegând penetraţia ei masivă şi profundă, va rămîne pentru totdeauna legată de numele lui Nichifor Crainic. Teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti de astăzi datorită precumpănitor activităţii sale literare. Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămîne fără pereche în analele vieţii noastre culturale. Este aici şi o patetică activitate de animator, dar este aici şi o operă de gînditor ortodox” (Discursuri de recepţiune, LXXIX, Monitorul Oficial, 1941).

 

Trecând la calitatea scriitoricească atribuită lui Nichifor Crainic, cea de poet şi publicist, pentru o apreciere precumpănitoare cel mai potrivit moment este să ne oprim la cea formulată ne nimeni altul, decât de ilustrul istoric şi critic literar, George Călinescu, care-l plasează pe autorul analizat în monumentala sa  Istorie a Literaturii Române de la origini şi până în prezent, Editura Fundaţiilor Regale, 1941, la capitolul: „Ortoxiștii - Momentul 1926 - Iconografia mistică. Doctrina miracolului “, din care mai fac parte  poeţii: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Emil Sterian, Sandu Tudor, Constantin Goran şi Revista Gândirea (!), cea căreia, sub conducerea lui Nichifor Crainic „i s-a imprimat o direcţie ortodoxistă” Concluzia finală a lui G.Călinescu asupra  rolului jucat de această revistă şi a „gândiriştilor” adunaţi în juru-i, este una fără echivoc: „Această mentalitate (gândiristă n.n.)  prinse până într´atât încât un cutremur ce devastă de curând România  (cutremurul din 1940 n.n.) fu interpretat ca un miracol în favoarea unei formaţii politice”.

 

Analiza călinesciană asupra operei lui Nichifor Crainc  se întinde în Istorie  pe trei pagini (789-792)  şi începe sentenţios: „Nuanţări mistice ale tradiţionalismului se văd la mulţi poeţi contemporani; acela însă care s´a străduit să dea o doctrină organizată este Nichifor Crainic”. Şi aprecierile curg  necontenit: „Fără a fi un poet şi prozator elegant şi subtil, dar şi fără a coborî sub nivel, Nechifor Crainic e un îndemânatec făcător de proseliţi. El ştie să instige tinerimea, să-i inculce ideea de «haos» pentru ca apoi să-i găsească «punctele cardinale» […] Respingând paseismul sămănăoriştilor, Nechifor Crainic întemeiază tradiţia pe elemente mai durabile şi mai substanţiale. Cultura e un amestec de imponderabile şi factori vizibili: sânge, limbă, pământ românesc, folclor şi ortodoxie”.

 

Cercetându-i merituoasa carte „Nostalgia paradisului”, ce dovedeşte „un puternic simţ constructiv” , dar şi multe altele, Călinescu va conchide: „Nechifor Crainc pune bazele unei estetice ortodoxiste, de metodă metafizică, bine înţeles. (...) Frumosul nu e o stare a individului proiectată asupra naturii, ci o realitate obiectivă, dar nu în natură ci pe deasupra ei, în principiul divin.” Şi, în fine, referitor la integrarea artei poetice a lui Nichifor Crainic în literatura română, Călinescu dă un verdict insurmontabil: „Ca poet, Nichifor Crainic a continuat cu ştiinţă spiritul lui Vlahuţă. Întâile poezii ocazionale sacrificau intenţonat invenţia lirică. Dar este remarcabilă lapidaritatea unor definiţii, aerul solemn şi profetic. Poetul urma prin Vlahuţă, tradiţia lui Grigore Alexandrescu şi a lui Andrei Mureşan”. Fără îndoială, ilustrul şi pragmaticul critic literar, G.Călinescu, cu obişnuita-i meticulozitate, îşi susţine fiecare dintre afirmaţiile făcute prin citarea unor pasaje lirice reprezentative din opera analizată.

 

Interesantă şi la fel de autorizată este şi aprecierea făcută de însemnatul critic şi filozof, Tudor Vianu, asupra poeziei lui Nichifor Crainic: „Poezia lui Crainic este, în primul rând, evocare a spaţiului. (...) Ceea ce mă uimeşte necontenit şi mă leagă de poezia lui Crainic este cât loc se află în ea, cum nu numai detaliile pitoreşti, dar şi stările emotive sunt văzute şi resimţite evoluând fără stânjenire, îm imensitatea spaţiului. (...) Vastitatea naturii se extinde în imensitatea cosmică, în care se găsesc mari elenuri ale sentimentului mistic.” (Extras din eseul «Sentimentul spaţiului în poezia lui Nichifor Crainic»).

 

Şi ca o chintesenţă a aprecierilor exprimate cu asupra de măsură personalităţii lui Nichifor Crainic să poposim în finalul acestora la cea aparţinătoare filozofului Ion Petrovici, aflat în calitatea de ministru al culturii naţionale, prin care a propus, în 1939, primirea lui Nichifor Crainic în rândurile membrilor titulari ai Academiei Române: „Alegerea d-lui Nichifor Crainic ca membru activ al Academiei Române, n'ar fi decât răsplata meritată a unei activităţi literare de primul rang, încoronarea unei serii de distincţii dobândite, cum ar fi diverse ordine culturale şi mai ales Premiul Naţional de Poésie în 1930. Convinsă că în locul ilustrului Octavian Goga — căruia Crainic i-a închinat dăunăzi un lung elogiu vibrant - era cu deosebire indicată o personalitate multilaterală, cu străluciri intense în variate domenii de creaţie, secţia literară a Academiei care s'a oprit cu unanimitatea voturilor asupra numelui d-îui Crainic, vă roagă prin mine să ratificaţi chemarea sa în mijlocul instituţiei noastre.” (Gândirea, nr.4, aprilie 1940).

 

În ceea ce-l priveşte pe Nichifor Crainic - omul politic - aici numeroşii săi biografi şi exegeţi îl plasează în extrema dreaptă a eşichierului politic al României interbelice, „fiind adeptul tendinţelor tradiţionaliste religioase”, pentru care a militat din răsputeri ca România să rămână credincioasă moştenirii seculare creştin-ortodoxe a neamului românesc, de la care nu a abdicat niciodată, indiferent de formele orientării sale politice în conformitate cu schimbările survenite la vârf, precum: carlist, anti-carlist, secretar general la Ministerul Culturii (în perioada guvernării legionare) şi ministru al propagandei (în perioada guvernării antonesciene). De la toate acestea i s-au atribuit lui Nichifor Crainic (şi nu numai lui) multe interpretări controversate, sfârşite cu ani grei de temniţă în regimul comunist, instalat în România după cel de al doilea război mondial.

 

O dată ajuns în acest punct sensibil al personalităţii lui Nichifor Crainic, de aici încolo, pentru  susţinerea unei corecte şi pertinente  „judecaţi de valoare”, se cuvine întreprinsă, o derulare a „firului biografic” al vieţii sale., fie aceasta şi cât de succintă, extrăgând  esenţialul informaţional din notele biografilor şi exegeţilor săi.

 

Astfel, potrivit unui eseu relativ recent al Gabrielei Lungeanu (Lumina, 1 oct. 2011) aflăm  că: „la 22 decembrie 1889,, în anul de jale când a picat din cer Luceafărul cântecului românesc, în familia de clăcaşi Nedelea şi Stana Dobre din satul Bulbucata, aparţinător judeţului Vlaşca (azi, Giurgiu), ca un scump dar de Crăciun, apare întâiul născut, primind la botez numele Ion, vechi cât tot pământul românesc.” Copilărie grea, ca şi viaţa părinţilor săi iubitori, dar „ca oameni ai pământului, respectuoşi faţă de tradiţie şi credinţă” îi vor sădi în sufletul copilului sentimentele curate ale „ţăranului simplu şi evlavios” , pregătindu-l de pe atunci să-şi depăşească „umila condiţie”. La vremea învăţăturii, între 1897-1904, a urmat şcoala din localitate, cu primii doi ani „târâş-grăpiş”, însă din clasa a 3-a, „avându-l ca învăţător pe Constantin Spăneşteanu, venit din lumea învăţătorilor şi preoţilor Spiru Haret, care prin metodele sale, alături de tatăl său, i se va deschide lumea cărţii”,  după cum singur va mărturisi mai târziu. Şi aşa au început să fie citite scrierile lui Alecsandri, Coşbuc, Vlahuţă, dar şi Evanghelia din care îi citea tatălui său. Ba mai mult, în serile de vară, „în tovărăşia unui văr, se juca de-a versurile până în zori, netrecându-le  prin minte să le aştearnă pe hârtie.”

 

Continuându-şi drumul învăţăturii înspre teologie, în perioada 1904-1912, îl aflăm pe elevul  Ion Dobre bursier al Seminarului Central din Bucureşti, „şcoală de elită cu dascăli exigenţi”, acolo unde exegeţii, îi fixează, în 1907,  „în clasa a treia de seminar”, începutul publicisticii sale, mai întâi cu poezia „La horă”, publicată în revista „Spre lumină” a Liceului Naţional din Iaşi şi semnate cu numele său real, Ion Dobre, iar mai apoi cu articole publicate în revistele vremii, între care: Sămănătorul, Neamul românesc, Revista teologică, Luceafărul, Ţara noastră, Revista politică şi literară ş.a., în care va semna cu diferite pseudonime, cum ar fi: Victor Raţiu (1908), D.Crainic (1909), D.I.Crainic, D.I.Nichifor, N.Crainic (1910)  şi Victor Mărginaş, dezvăluite ulterior ăn volumul său de memorii  „Zile albe, zile negre”. Renunţă la iniţiala D. când publică poezia „Vărul Dionis” în revista Căminul nostru. 

 

Prin aceste numeroase articole îşi va face cunoscute, atât  calităţile sale de bun gazetar împătimit, cât şi ideile prefigurate  ale novatorului „curent gândirist”, axat pe autohtonism, neo-ortodoxism şi naţionalism, al cărui iniţiator şi ideolog va fi mai târziu,

 

Propunându-l ca înlocuitor al sămănătorismului lui Eugen Lovinescu, pentru definirea gândirismului N.Crainic se va explica lămuritor: „Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pământului româmesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii sale. Peste pământul românesc pe care din Sămănătorul am învăţat să-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe.”

 

După absolvirea Seminarului, în perioada 1912-1916, Nichifor Crainic devine studentul Facultăţii de Teologie bucureştene, beneficiind de o instrucţie intelectuală din partea unor profesori renumiţi, precum ilustrul Iuliu Scriban.  În timpul studenţiei s-a remarcat ca un prolific publicist în presa vremii, dar şi ca un bun cântăreţ în strană la Biserica Zlătari de pe Calea Victoriei. Terminarea facultăţii cu o dizertaţie strălucită despre Armonia Evangheliilor îi deschidea perspectiva preoţiei la această biserică, dar, după cum menţionează mai toţi biografii săi, cu toate că dorinţa i-a fost susţinuă de către  foştii săi mentori, Gala Galaction şi Nicolae Iorga, mitropolitul Conon Avrămescu-Donici i-a refuzat numirea. Tot atunci, în 1916, îi apare volumul de poezie „Zâmbete în lacrimi”.  Se căsătoreşte „la întâmplare” cu fiica unui tipograf, „avându-i ca naşi pe Gala Galaction şi Al.Vlahuţă”,  însă acest mariaj va eşua în scurtă vreme.

 

La intrarea României în război (august 1916), „animat de credinţa în Dumnezeu şi de sentimente patriotice”, Nichifor Crainic pleacă voluntar pe front, dar este respins în calitate de combatant. Va fi admis, totuşi, la Compania a II-a sanitară. În 1917, îmbolnăvindu-se  de pneumonie, va fi repartizat ca soldat militar la Spitalul Militar din Iaşi, unde are posibilitatea să devină  pentru aproape doi ani, redactor la revista „Neamul românesc”, condusă de Nicolae Iorga, refugiat şi el la Iaşi. În următorii doi ani (1918-1920) devine redactor la publicaţia „Dacia”.

 

 Ajuns într-un moment dificil, cel de după divorţ şi al  divergenţelor sale cu noul director all ziarului, Nichifor Crainic dă curs sfatului prietenesc dat de Lucian Blaga şi se înscrie la Facultatea  de Teologie şi Filosofie de la Viena pentru a-şi pregăti şi susţine doctoratul. Între timp, se căsătoreşte cu Aglae, „o studentă la medicină” şi în mai 1921 se naşte Furtuna Ioana, „singura sa fiică”, după cum precizează mulţi dintre biografii săi. În timpul celor patru semestre de stagiu  pentru doctorat petrecute la Viena, N.Crainic are prilejul luării de contact direct cu „strălucitoarea mistică ortodoxă”, atât în varianta ei orientslă, cât şi în cea occidentală, dar mai ales prin filiera poeziei mistice germane a poetului Rainer Maria Rilke, care i-au influenţat puternic, atât lirica sa, cât şi scrierile sale despre teologia mistică, „ştiinţa sfinţilor”, cum îi plăcea s-o denumească. Luând pentru teză un subiect din filosofia medievală germană, dizertaţia sa despre Meister Eckhart (1260 – 1327), renumit teolog mistic german şi călugăr dominican, a fost una de înaltă ţinută, ce i-a conferit titlul de „doctor în teologie şi filosofie”.

 

Simplă coincidenţă sau moment sortit anume, cum relatează şi seniorul editor Stelian Gombos într-un eseu dedicat lui N. Crainic: „în acelaşi mai 1921, la Cluj Napoca un grup de tineri scriitori: Lucian Blaga, Alex.Maniu, Gib Mihăescu, în frunte cu Cezar Petrescu, înfiinţau revista literară, artistică şi socială Gândirea cu un program ant-avangardist şi neotradiţionalism românesc, la care Nichifor Crainic devine colaborator constant al revistei cu poezii şi ulterior cu eseuri programatice”.

 

După strălucitul său doctorat, reîntors în ţară, în 1921, Nichifor Crainic editează volumul „Privelişti fugare”, cu însemnări de călătorie în Transilvania şi Basarabia. Din 1922, devenind consilier cultural al Fundaţiei culturale „Principele Carol”, se va îngriji de colecţia „Cartea vremii” a Editurii Cultura Naţională, editând până în 1930, nu mai puţin de 28 de volume ale scriitorilor români şi străini. În paralel, în 1924, reorganizează „împreună cu Pamfil Şeicaru şi Victor Ioan Popa revista lui N.Iorga, Neamul românesc şi participă la înfiinţarea noului ziar Cuvântul.” Adunându-şi toate poeziile sale publicate între 1916-1918, editează în 1925 volumul liric „Cântecele patriei”. În 1922 dă la iveală însemnate traduceri din operele mistice ale lui  R. Tagore şi R.M. Rilke.

 

Fără tăgadă, „anul 1926 va fi pentru Nichifor Crainic un an decisiv”, aşa cum au deliberat în consens mai toţi istoricii, exegeţii şi criticii literari, din două puncte însemnate de apreciere: primul, fiind legalizarea pseudonimului său literar şi al doilea,, preluarea de la Cezar Petrescu (plecat la Paris) a conducerii revistei „Gândirea”.

 

Într-adevăr, în 1926, pseudomimul de Nichifor Crainic, folosit uneori încă din anii primului război, devine unul definitiv (trecut prin Parlament), cu care-şi va semna de aici încolo toate scrierile, ca poet şi publicist şi ca profesor universitar la Facultatea de Teologie de la Chişinău (1927-1932) şi Facultatea de Teologie de la Bucureşti (1933-1944).

 

Dacă numele de Ion Dobre era unul „pământean”, dat de părinţi, pseudonimul de Nichifor Crainic, ales de el, are nu numai o rezonanţă tradiţional- românească şi ortodox- răsăriteană, ci şi una spiritual -mistică provenită de la grecescul „nike – phoros”- purtător de victorie şi  crainic – vestitor, ce face trimitere imediată la „craii de la Răsărit” – regii magi, cei ce au adus vestea izbânzii de la Bethlehem.

 

În ceea ce priveşte revista „Gândirea” era de aşteptat ca , după plecarea lui Cezar Petrescu la Paris, postul de director al revistei să i se încredinţeze lui Nichifor Crainic,  colaboratorul stabil al acesteia încă de la apariţia ei din 1921, cum s-a şi menţionat.

 

Redacţia revistei „Gândirea” fiind mutată la Bucureşti, în calitate de director, Nichifor Crainic, imprimându-i o orientare ortodox-tradiţionalistă, a strâns în jurul acesteia cei mai de seamă scriitori ai timpului, enumerându-i pe: Lucian Blaga, Mateiu I. Caragiale, Radu Gyr, Gib Mihăescu, Ovidiu Papadima, Ioan Petrovici, Ion Pillat, Adrian Maniu, V.I.Popa, Ion Marin Sadoveanu, D.Stăniloaie, Paul Sterian, Francisc Şirato, Al. şi Ionel Teodoreanu, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu, G.M. Zamfirescu ş.m.a.,  cerându-le acestora „să-şi grefeze noutatea pe temeiul tradiţiei dinamice...curentul gândirist reprezentând creaţia cea mai avansată dintre cele două războaie”. Astfel, în cel mai scurt timp, Nichifor Crainic avea să facă din Gândirea nu numai o revistă literară, ci una care a năzuit şi a reuşit să cuprindă    Gândirea – nr. din 1927

 

întregul fenomen creator românesc din acea vreme: pictură, sculptură, muzică, teatru, prin care a reflectat „imaginea spirituală a României Mari din perioada înnoirii”.

 

Din păcate, iniţiatorul „curentului gândirist”, în câteva eseuri programatice, de prin anul 1932, a militat pentru orientarea politică naţionalistă a Gândirii , prezentând  şi unele „similitudini cu fascismul italian”. Mai mult chiar, a colaborat la publicaţiile „Sfarmă Piatră” şi „Buna vestire”, ultima fiind oficiosul Mişcării legionare(!) şi a scris articole antimonarhiste contra lui Carol al II-lea, Rezultatul, lesne de înţeles: a fost arestat, judecat şi ...achitat! Drept urmare şi revista „Gândirea” va fi interzisă în  1934. La reluarea editării, „Gândirea” a continuat să apară până în 1944, fiind desfiinţată apoi de noul regim politic instalat în România după cel de al doilea război mondial. Nu întâmplător, în ultimul număr al „Gândirii” din iunie-iulie 1944, Nichifor Crainic îşi intitulează  profetic articolul său: „Tehnică fără suflet”.

 

Între timp, uimind prin efervescenţa sa scriitoricească, Nichifoe Crainic va edita ăn 1929 volumul liric „Darurile pământului”, pentru care, în 1930, va deveni Laureat al Premiului Naţional pentru poezie. Un an mai târziu, în 1931, editează la Cartea Românească volumul de poezii „Ţara de peste veac”.  Din 1932, devine şi director al ziarului naţionalist „Calendarul”, care va avea o scurtă apariţie, fiind suspendat „din ordin guvernamental” la sfârşitul aceluiaşi an.

 

Teoretician al etnocraţiei, a publicat în perioada 1934-1941 numeroase eseuri pe această temă teologică de mare relevanţă, din care se pot reţine: „Mărturisire de credinţă”, „Ortodoxia, concepţia noastră despre viaţă”, „Ortodoxie şi etnocraţie” ş.m.a.

 

Ca un corolar al strădaniilor sale împlinite pe frontul culturii şi teologiei româneşti, în 22 mai 1941 (cum s-a menţionat), Nichifor Crainic devine membru titular al Academiei Române, pe postul devenit vacant prin decesul lui Octavian Goga.              După momentul „întoarcerii armelor” de la 23 august 1944, Nichifor Crainic va fi exclus din Academie în 1945 şi condamnat în contumacie, alături de alţi „gândirişti”, nominalizaţi în „lotul ziariştilor fascişti”, între care Radu Gyr, Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu ş.a., prin Sentinţa nr.2, din 4 iunie 1945 a Tribunalul Poporului, la „detenţie grea pe viaţă şi degradare civică timp de 10 ani, pentru crime de dezastrul ţării şi crime de război”.

 

„Pribeag în ţara mea sub mască”, cum şi-a intitulat  ulterior volumul de memorii, Nichifor Crainic „pribegeşte” timp de trei ani (1944-47) prin Transilvania, ascunzându-se sub un nume fals în casele unor preoţi, foşti elevi ai săi la Seminar. Nepierzându-şi speranţa unei rejudecări corecte, „în 24 mai 1947 se predă autorităţilor. Este adus la Bucureşti şi transferat succesiv la închisoarea Văcăreşti şi Jilava”, aşa cum relatează în volum. Inculpaţii în cauză reuşesc să anuleze sentinţa din 1945 şi să obţină  repunerea pe rol a „procesului” defăimător. Dar, vai! După arestarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a avocatului P.Pandrea, rejudecarea se întrerupe brusc, „fără vreun motiv juridic”,şi astfel, „fără să existe o nouă sentinţă judecătorească”, Nichifor Crainic şi lotul de ziarişti indezirabili au fost trimişi la închisoarea din Aiud, „unde au fost închişi timp de 15 ani (!)”.

 

La Aiud în închisoare, Nichifor Crainic, alături de ceilalţi confraţi deţinuţi, „a cunoscut iadul”, făcându-l cunoscut în volumul (postum) astfel intitulat în care i s-au adunat „mărturiile din închisoare, 1947-1962”, aşa cum le-a cunoscut pe propria-i piele: bătăi, torturi, înfometare şi frig cumplit. Dar, aşa cum mărturisesc şi alţi deţinuţi de atunci: „Cei 15 ani de temniţă au putut fi înduraţi datorită poeziilor şi predicilor lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic care au constituit hrană duhovnicească pentru deţinuţi” (Părintele  D.Stăniloaie); „Duminica dimineaţa, nu terciul era aşteptat, ci predica lui Nichifor Crainic, spusă în şoaptă să nu audă gardianul. Radu Gyr şi Nichifor Crainic sunt marii autori ai poeziei în lanţuri. Poeziile lor au suplinit medicamentele şi ne-au ţinut de foame.” (Nicolae Enescu-Memoria lacrimei); „Din anii închisorii datează poemele ce-l vor fixa cu adevărat pe Nichifor Crainic în istoria literară a viitorului, acele poeme care au fost învăţate pe dinafară şi transmise din celulă în celulă, ajutând oamenii să trăiască, îndeplinind astfel funcţia deplină a poeziei.” (Monica Lovinescu, Radio Europa Liberă, oct. 1972).

 

Despre „regimul închisorii” se vorbeşte şi în ... anecdotică: „Ca deţinut, mereu înfometat, Nichifor Crainic, om de 120 de kg., s-ar fi lepădat şi de... Dumnezeu,, pentru o gamelă plină cu mâncare...! Însă, n-a primit-o niciodată...”.

 

Totuşi, fără a fi anecdotă, câţiva detractori zeloşi au afirmat că în închisoare, „pentru o gamelă de zeamă” deţinutul Crainic ar fi devenit... informator. Greu de crezut!

 

Graţierea a venit în 24 aprilie 1962, „când se mai limpeziseră apele terorii” şi, astfel, Nichifor Crainic devine redactor al ziarului de propagandă „Glasul Patriei”, editat de Ministerul Afacerilor Interne, pe care o îndeplineşte până la pensionarea sa, din 1968.

 

Recunoscut ca scriitor, se stabileşte în Palatul de la Mogoşoaia, destinat literaţilor din acea vreme. A trecut în Veşnicie, „ca un stejar frânt de furtună”, în noaptea dintre 20 şi 21 august 1972, în vârstă de aproape 83 de ani, nu înainte de a i se „spovedi” ginerelui său, Alexandru Cojan: „M-am născut într-o căsuță modestă ca fiu de truditori ai pământului. Acum sunt în acest palat al lui Brâncoveanu după ce am dăruit talentul și munca mea ridicării acestui neam. Poate este răsplata vieții mele. Pe crucea mea să nu fie scris decât numele. Cei care vor vrea să știe cine am fost să mă caute în revista «Gândirea», în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele. Acolo sunt eu, sub cruce un pumn de țărână…”.

 

A fost înmormântat în Cimitirul „Sfânta Vineri”, sub privirea atentă a „băieţilor cu ochi albaştri”. Au trecut de atunci 52 de ani...

 

Posteritatea lui Nichifor Crainic a ieşit din „conul de umbră” impus de autorităţi, destul de târziu, abia în 1994, când a fost reconfirmat post-mortem în rândurile Academiei Române şi, apoi, în 1996, după mai bine de 50 de ani, când a fost admis recursul în anulare a procesului din 1945, prin care cei 14 scriitori şi ziarişti implicaţi au fost achitaţi, restituindu-li-se şi averile confiscate. Prea târziu! La acea vreme, însă, nu mai era decât un singur supravieţuitor, scriitorul „gândirist” Pan V. Vizirescu.

 

Nici editurile nu s-au lăsat mai prejos şi, rând pe rând şi an de an, au fost scoase de sub tipar volumele „interzise”, dar şi scrierile rămase în manuscrise; cele mai multe fiind îngrijite şi prefaţate de scriitorul şi împătimitul biograf, Florin Duţu.

 

Chiar şi aşa, restituţia lui Nichifor Crainic, pe cât de tardivă, pe atât de binevenită, poate fi considerată un act cultural de mare însemnătate pentru literatura şi teologia ortodoxă românească. Aşa şi este şi aşa va rămâne în vecii vecilor!

 

La cei 135 de ani de la naştere şi 52 de ani ai veşniciei, ca un binemeritat remember adus personalităţii lui Nichifor Crainic,  recit în gând tulburătoarea şi profunda sa poezie  „Unde sunt cei care nu mai sunt?”, plăcută mie şi mă întreb, împrumutându-i titlul şi versul interogativ, repetabil şi răscolitor din cele trei strofe ale acesteia: „Unde eşti cel care nu mai eşti, Nichifor Crainic?”

 

Pentru răspuns, îi dau dreptate „bufniţei cu ochiul sferic,/ oarba care vede-n întuneric/ tainele nespuse în cuvânt...”.

 

Da! Acum, când „marele întuneric a căzut”, te zăresc, Nichifor Crainic, acolo Sus, scăldat în Lumina stelară a îndumnezeirii... Amin.









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu