Nichifor
Crainic - marele teolog şi scriitor „gândirist”
Mihai
Caba
22
Decembrie 2024
Despre paradoxalul teolog, om politic, poet şi
publicist, Nichifor Crainic, pe numele său de naştere, Ion Dobre, atât
biografii, cât şi exegeţii săi, aflaţi în căutarea senzaţionalului, au ţesut pe
seama lui, numeroase şi diverse istorioare controversate, multe dintre
acestea intrând, cu intenţie sau nu, în
obişnuita sferă a balcanismului ce distorsionează mai mult sau mai puţin
adevărul.
În acelaşi timp, însă, rămân grăitoare şi de
necontestat aprecierile de mare valoare, exprimate de iluştri critici şi
apologeţi, cu privire la contribuţia însemnată adusă culturii române de
personalitatea şi opera lui Nichifor
Crainic.
Dacă ne vom referi pentru început la contribuţia adusă
de Nichifor Crainic teologiei ortodoxe româneşti pe care a slujit-o cum nu se
poate mai bine la catedră şi nu în amvon, ca strălucit profesor universitar de
teologie, atunci cea mai îndreptăţită apreciere în materie revine părintelui
Dumitru Stăniloaie, recunoscut fiind ca una dintre cele mai proieminente
autorităţi ale teologiei ortodoxe europene din secolul al
XX-lea,, care a notat cu mare luare aminte: „Nichifor Crainic este cel dintîi
teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din
cercul strîmt şi ocolit al specialiştilor, prezentînd-o, într-o formă
impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelectuale. (...) Nichifor Crainic
înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu
cîteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin
interpretarea ocolită a teologiilor apusene, săvîrşind o adevărată restaurare
a teologiei româneşti în duhul ortodox.” (extras din Gândirea, an XIX, nr.4,
aprilie, 1940).
Conferinţiind la Sofia, în 1941, despre „statul
etnocratic” şi „patria ecumenică” prin care a propus „cel mai ambiţios plan
modern de reorganizare supranaţională a lumii ortodoxe răsăritene”, n-a fost de
mirare că, în semn de preţuire, Regele Boris al Bulgariei i-a înmânat lui
Nichifor Crainic „Ordinul Sfântul Alexandru cu cordon roşu”.
Nu prea mult departe de părintele D.Stăniloaie este şi
Lucian Blaga, vechi prieten şi colaborator, academician din 1937, care, în
conformitate cu uzanţele celei mai prestigioase instituţii culturale româneşti,
îi va răspunde lui Nichifor Crainic, de îndată ce acesta, şi-a încheiat discursul său de recepţiune pentru
titularizarea în Academie (22 mai 1941), afirmând cu tărie: „Invazia teologică
în cultura română postbelică, înţelegând penetraţia ei masivă şi profundă, va
rămîne pentru totdeauna legată de numele lui Nichifor Crainic. Teologia
ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti de astăzi datorită precumpănitor
activităţii sale literare. Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi
cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămîne fără pereche în
analele vieţii noastre culturale. Este aici şi o patetică activitate de
animator, dar este aici şi o operă de gînditor ortodox” (Discursuri de
recepţiune, LXXIX, Monitorul Oficial, 1941).
Trecând la calitatea scriitoricească atribuită lui
Nichifor Crainic, cea de poet şi publicist, pentru o apreciere precumpănitoare
cel mai potrivit moment este să ne oprim la cea formulată ne nimeni altul,
decât de ilustrul istoric şi critic literar, George Călinescu, care-l plasează
pe autorul analizat în monumentala sa
Istorie a Literaturii Române de la origini şi până în prezent, Editura
Fundaţiilor Regale, 1941, la capitolul: „Ortoxiștii - Momentul 1926 - Iconografia
mistică. Doctrina miracolului “, din care mai fac parte poeţii: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Emil
Sterian, Sandu Tudor, Constantin Goran şi Revista Gândirea (!), cea căreia, sub
conducerea lui Nichifor Crainic „i s-a imprimat o direcţie ortodoxistă”
Concluzia finală a lui G.Călinescu asupra
rolului jucat de această revistă şi a „gândiriştilor” adunaţi în juru-i,
este una fără echivoc: „Această mentalitate (gândiristă n.n.) prinse până într´atât încât un cutremur ce
devastă de curând România (cutremurul
din 1940 n.n.) fu interpretat ca un miracol în favoarea unei formaţii
politice”.
Analiza călinesciană asupra operei lui Nichifor
Crainc se întinde în Istorie pe trei pagini (789-792) şi începe sentenţios: „Nuanţări mistice ale
tradiţionalismului se văd la mulţi poeţi contemporani; acela însă care s´a
străduit să dea o doctrină organizată este Nichifor Crainic”. Şi aprecierile
curg necontenit: „Fără a fi un poet şi
prozator elegant şi subtil, dar şi fără a coborî sub nivel, Nechifor Crainic e
un îndemânatec făcător de proseliţi. El ştie să instige tinerimea, să-i inculce
ideea de «haos» pentru ca apoi să-i găsească «punctele cardinale» […]
Respingând paseismul sămănăoriştilor, Nechifor Crainic întemeiază tradiţia pe
elemente mai durabile şi mai substanţiale. Cultura e un amestec de
imponderabile şi factori vizibili: sânge, limbă, pământ românesc, folclor şi
ortodoxie”.
Cercetându-i merituoasa carte „Nostalgia paradisului”,
ce dovedeşte „un puternic simţ constructiv” , dar şi multe altele, Călinescu va
conchide: „Nechifor Crainc pune bazele unei estetice ortodoxiste, de metodă
metafizică, bine înţeles. (...) Frumosul nu e o stare a individului proiectată
asupra naturii, ci o realitate obiectivă, dar nu în natură ci pe deasupra ei,
în principiul divin.” Şi, în fine, referitor la integrarea artei poetice a lui
Nichifor Crainic în literatura română, Călinescu dă un verdict insurmontabil:
„Ca poet, Nichifor Crainic a continuat cu ştiinţă spiritul lui Vlahuţă. Întâile
poezii ocazionale sacrificau intenţonat invenţia lirică. Dar este remarcabilă
lapidaritatea unor definiţii, aerul solemn şi profetic. Poetul urma prin
Vlahuţă, tradiţia lui Grigore Alexandrescu şi a lui Andrei Mureşan”. Fără
îndoială, ilustrul şi pragmaticul critic literar, G.Călinescu, cu obişnuita-i
meticulozitate, îşi susţine fiecare dintre afirmaţiile făcute prin citarea unor
pasaje lirice reprezentative din opera analizată.
Interesantă şi la fel de autorizată este şi aprecierea
făcută de însemnatul critic şi filozof, Tudor Vianu, asupra poeziei lui
Nichifor Crainic: „Poezia lui Crainic este, în primul rând, evocare a
spaţiului. (...) Ceea ce mă uimeşte necontenit şi mă leagă de poezia lui
Crainic este cât loc se află în ea, cum nu numai detaliile pitoreşti, dar şi
stările emotive sunt văzute şi resimţite evoluând fără stânjenire, îm
imensitatea spaţiului. (...) Vastitatea naturii se extinde în imensitatea
cosmică, în care se găsesc mari elenuri ale sentimentului mistic.” (Extras din
eseul «Sentimentul spaţiului în poezia lui Nichifor Crainic»).
Şi ca o chintesenţă a aprecierilor exprimate cu asupra
de măsură personalităţii lui Nichifor Crainic să poposim în finalul acestora la
cea aparţinătoare filozofului Ion Petrovici, aflat în calitatea de ministru al
culturii naţionale, prin care a propus, în 1939, primirea lui Nichifor Crainic
în rândurile membrilor titulari ai Academiei Române: „Alegerea d-lui Nichifor
Crainic ca membru activ al Academiei Române, n'ar fi decât răsplata meritată a
unei activităţi literare de primul rang, încoronarea unei serii de distincţii
dobândite, cum ar fi diverse ordine culturale şi mai ales Premiul Naţional de
Poésie în 1930. Convinsă că în locul ilustrului Octavian Goga — căruia Crainic
i-a închinat dăunăzi un lung elogiu vibrant - era cu deosebire indicată o
personalitate multilaterală, cu străluciri intense în variate domenii de
creaţie, secţia literară a Academiei care s'a oprit cu unanimitatea voturilor
asupra numelui d-îui Crainic, vă roagă prin mine să ratificaţi chemarea sa în
mijlocul instituţiei noastre.” (Gândirea, nr.4, aprilie 1940).
În ceea ce-l priveşte pe Nichifor Crainic - omul
politic - aici numeroşii săi biografi şi exegeţi îl plasează în extrema dreaptă
a eşichierului politic al României interbelice, „fiind adeptul tendinţelor
tradiţionaliste religioase”, pentru care a militat din răsputeri ca România să
rămână credincioasă moştenirii seculare creştin-ortodoxe a neamului românesc,
de la care nu a abdicat niciodată, indiferent de formele orientării sale
politice în conformitate cu schimbările survenite la vârf, precum: carlist, anti-carlist,
secretar general la Ministerul Culturii (în perioada guvernării legionare) şi
ministru al propagandei (în perioada guvernării antonesciene). De la toate
acestea i s-au atribuit lui Nichifor Crainic (şi nu numai lui) multe
interpretări controversate, sfârşite cu ani grei de temniţă în regimul
comunist, instalat în România după cel de al doilea război mondial.
O dată ajuns în acest punct sensibil al personalităţii
lui Nichifor Crainic, de aici încolo, pentru
susţinerea unei corecte şi pertinente
„judecaţi de valoare”, se cuvine întreprinsă, o derulare a „firului
biografic” al vieţii sale., fie aceasta şi cât de succintă, extrăgând esenţialul informaţional din notele
biografilor şi exegeţilor săi.
Astfel, potrivit unui eseu relativ recent al Gabrielei
Lungeanu (Lumina, 1 oct. 2011) aflăm că:
„la 22 decembrie 1889,, în anul de jale când a picat din cer Luceafărul
cântecului românesc, în familia de clăcaşi Nedelea şi Stana Dobre din satul
Bulbucata, aparţinător judeţului Vlaşca (azi, Giurgiu), ca un scump dar de
Crăciun, apare întâiul născut, primind la botez numele Ion, vechi cât tot
pământul românesc.” Copilărie grea, ca şi viaţa părinţilor săi iubitori, dar
„ca oameni ai pământului, respectuoşi faţă de tradiţie şi credinţă” îi vor sădi
în sufletul copilului sentimentele curate ale „ţăranului simplu şi evlavios” ,
pregătindu-l de pe atunci să-şi depăşească „umila condiţie”. La vremea
învăţăturii, între 1897-1904, a urmat şcoala din localitate, cu primii doi ani
„târâş-grăpiş”, însă din clasa a 3-a, „avându-l ca învăţător pe Constantin
Spăneşteanu, venit din lumea învăţătorilor şi preoţilor Spiru Haret, care prin
metodele sale, alături de tatăl său, i se va deschide lumea cărţii”, după cum singur va mărturisi mai târziu. Şi
aşa au început să fie citite scrierile lui Alecsandri, Coşbuc, Vlahuţă, dar şi
Evanghelia din care îi citea tatălui său. Ba mai mult, în serile de vară, „în
tovărăşia unui văr, se juca de-a versurile până în zori, netrecându-le prin minte să le aştearnă pe hârtie.”
Continuându-şi drumul învăţăturii înspre teologie, în
perioada 1904-1912, îl aflăm pe elevul
Ion Dobre bursier al Seminarului Central din Bucureşti, „şcoală de elită
cu dascăli exigenţi”, acolo unde exegeţii, îi fixează, în 1907, „în clasa a treia de seminar”, începutul
publicisticii sale, mai întâi cu poezia „La horă”, publicată în revista „Spre
lumină” a Liceului Naţional din Iaşi şi semnate cu numele său real, Ion Dobre,
iar mai apoi cu articole publicate în revistele vremii, între care:
Sămănătorul, Neamul românesc, Revista teologică, Luceafărul, Ţara noastră,
Revista politică şi literară ş.a., în care va semna cu diferite pseudonime, cum
ar fi: Victor Raţiu (1908), D.Crainic (1909), D.I.Crainic, D.I.Nichifor,
N.Crainic (1910) şi Victor Mărginaş,
dezvăluite ulterior ăn volumul său de memorii
„Zile albe, zile negre”. Renunţă la iniţiala D. când publică poezia
„Vărul Dionis” în revista Căminul nostru.
Prin aceste numeroase articole îşi va face cunoscute,
atât calităţile sale de bun gazetar
împătimit, cât şi ideile prefigurate ale
novatorului „curent gândirist”, axat pe autohtonism, neo-ortodoxism şi
naţionalism, al cărui iniţiator şi ideolog va fi mai târziu,
Propunându-l ca înlocuitor al sămănătorismului lui
Eugen Lovinescu, pentru definirea gândirismului N.Crainic se va explica
lămuritor: „Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pământului româmesc, dar
n-a văzut cerul spiritualităţii sale. Peste pământul românesc pe care din
Sămănătorul am învăţat să-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al
Bisericii Ortodoxe.”
După absolvirea Seminarului, în perioada 1912-1916,
Nichifor Crainic devine studentul Facultăţii de Teologie bucureştene,
beneficiind de o instrucţie intelectuală din partea unor profesori renumiţi,
precum ilustrul Iuliu Scriban. În timpul
studenţiei s-a remarcat ca un prolific publicist în presa vremii, dar şi ca un
bun cântăreţ în strană la Biserica Zlătari de pe Calea Victoriei. Terminarea
facultăţii cu o dizertaţie strălucită despre Armonia Evangheliilor îi deschidea
perspectiva preoţiei la această biserică, dar, după cum menţionează mai toţi
biografii săi, cu toate că dorinţa i-a fost susţinuă de către foştii săi mentori, Gala Galaction şi Nicolae
Iorga, mitropolitul Conon Avrămescu-Donici i-a refuzat numirea. Tot atunci, în
1916, îi apare volumul de poezie „Zâmbete în lacrimi”. Se căsătoreşte „la întâmplare” cu fiica unui
tipograf, „avându-i ca naşi pe Gala Galaction şi Al.Vlahuţă”, însă acest mariaj va eşua în scurtă vreme.
La intrarea României în război (august 1916), „animat
de credinţa în Dumnezeu şi de sentimente patriotice”, Nichifor Crainic pleacă
voluntar pe front, dar este respins în calitate de combatant. Va fi admis,
totuşi, la Compania a II-a sanitară. În 1917, îmbolnăvindu-se de pneumonie, va fi repartizat ca soldat
militar la Spitalul Militar din Iaşi, unde are posibilitatea să devină pentru aproape doi ani, redactor la revista
„Neamul românesc”, condusă de Nicolae Iorga, refugiat şi el la Iaşi. În
următorii doi ani (1918-1920) devine redactor la publicaţia „Dacia”.
Ajuns într-un
moment dificil, cel de după divorţ şi al
divergenţelor sale cu noul director all ziarului, Nichifor Crainic dă
curs sfatului prietenesc dat de Lucian Blaga şi se înscrie la Facultatea de Teologie şi Filosofie de la Viena pentru
a-şi pregăti şi susţine doctoratul. Între timp, se căsătoreşte cu Aglae, „o
studentă la medicină” şi în mai 1921 se naşte Furtuna Ioana, „singura sa fiică”,
după cum precizează mulţi dintre biografii săi. În timpul celor patru semestre
de stagiu pentru doctorat petrecute la
Viena, N.Crainic are prilejul luării de contact direct cu „strălucitoarea
mistică ortodoxă”, atât în varianta ei orientslă, cât şi în cea occidentală,
dar mai ales prin filiera poeziei mistice germane a poetului Rainer Maria
Rilke, care i-au influenţat puternic, atât lirica sa, cât şi scrierile sale
despre teologia mistică, „ştiinţa sfinţilor”, cum îi plăcea s-o denumească.
Luând pentru teză un subiect din filosofia medievală germană, dizertaţia sa
despre Meister Eckhart (1260 – 1327), renumit teolog mistic german şi călugăr
dominican, a fost una de înaltă ţinută, ce i-a conferit titlul de „doctor în
teologie şi filosofie”.
Simplă coincidenţă sau moment sortit anume, cum
relatează şi seniorul editor Stelian Gombos într-un eseu dedicat lui N.
Crainic: „în acelaşi mai 1921, la Cluj Napoca un grup de tineri scriitori:
Lucian Blaga, Alex.Maniu, Gib Mihăescu, în frunte cu Cezar Petrescu, înfiinţau
revista literară, artistică şi socială Gândirea cu un program ant-avangardist
şi neotradiţionalism românesc, la care Nichifor Crainic devine colaborator
constant al revistei cu poezii şi ulterior cu eseuri programatice”.
După strălucitul său doctorat, reîntors în ţară, în
1921, Nichifor Crainic editează volumul „Privelişti fugare”, cu însemnări de
călătorie în Transilvania şi Basarabia. Din 1922, devenind consilier cultural
al Fundaţiei culturale „Principele Carol”, se va îngriji de colecţia „Cartea
vremii” a Editurii Cultura Naţională, editând până în 1930, nu mai puţin de 28
de volume ale scriitorilor români şi străini. În paralel, în 1924,
reorganizează „împreună cu Pamfil Şeicaru şi Victor Ioan Popa revista lui N.Iorga,
Neamul românesc şi participă la înfiinţarea noului ziar Cuvântul.” Adunându-şi
toate poeziile sale publicate între 1916-1918, editează în 1925 volumul liric
„Cântecele patriei”. În 1922 dă la iveală însemnate traduceri din operele
mistice ale lui R. Tagore şi R.M. Rilke.
Fără tăgadă, „anul 1926 va fi pentru Nichifor Crainic
un an decisiv”, aşa cum au deliberat în consens mai toţi istoricii, exegeţii şi
criticii literari, din două puncte însemnate de apreciere: primul, fiind
legalizarea pseudonimului său literar şi al doilea,, preluarea de la Cezar
Petrescu (plecat la Paris) a conducerii revistei „Gândirea”.
Într-adevăr, în 1926, pseudomimul de Nichifor Crainic,
folosit uneori încă din anii primului război, devine unul definitiv (trecut
prin Parlament), cu care-şi va semna de aici încolo toate scrierile, ca poet şi
publicist şi ca profesor universitar la Facultatea de Teologie de la Chişinău
(1927-1932) şi Facultatea de Teologie de la Bucureşti (1933-1944).
Dacă numele de Ion Dobre era unul „pământean”, dat de
părinţi, pseudonimul de Nichifor Crainic, ales de el, are nu numai o rezonanţă
tradiţional- românească şi ortodox- răsăriteană, ci şi una spiritual -mistică
provenită de la grecescul „nike – phoros”- purtător de victorie şi crainic – vestitor, ce face trimitere
imediată la „craii de la Răsărit” – regii magi, cei ce au adus vestea izbânzii
de la Bethlehem.
În ceea ce priveşte revista „Gândirea” era de aşteptat
ca , după plecarea lui Cezar Petrescu la Paris, postul de director al revistei
să i se încredinţeze lui Nichifor Crainic,
colaboratorul stabil al acesteia încă de la apariţia ei din 1921, cum
s-a şi menţionat.
Redacţia revistei „Gândirea” fiind mutată la
Bucureşti, în calitate de director, Nichifor Crainic, imprimându-i o orientare
ortodox-tradiţionalistă, a strâns în jurul acesteia cei mai de seamă scriitori
ai timpului, enumerându-i pe: Lucian Blaga, Mateiu I. Caragiale, Radu Gyr, Gib
Mihăescu, Ovidiu Papadima, Ioan Petrovici, Ion Pillat, Adrian Maniu, V.I.Popa,
Ion Marin Sadoveanu, D.Stăniloaie, Paul Sterian, Francisc Şirato, Al. şi Ionel
Teodoreanu, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu, G.M. Zamfirescu ş.m.a., cerându-le acestora „să-şi grefeze noutatea
pe temeiul tradiţiei dinamice...curentul gândirist reprezentând creaţia cea mai
avansată dintre cele două războaie”. Astfel, în cel mai scurt timp, Nichifor
Crainic avea să facă din Gândirea nu numai o revistă literară, ci una care a
năzuit şi a reuşit să cuprindă
Gândirea – nr. din 1927
întregul fenomen creator românesc din acea vreme:
pictură, sculptură, muzică, teatru, prin care a reflectat „imaginea spirituală
a României Mari din perioada înnoirii”.
Din păcate, iniţiatorul „curentului gândirist”, în
câteva eseuri programatice, de prin anul 1932, a militat pentru orientarea
politică naţionalistă a Gândirii , prezentând
şi unele „similitudini cu fascismul italian”. Mai mult chiar, a
colaborat la publicaţiile „Sfarmă Piatră” şi „Buna vestire”, ultima fiind
oficiosul Mişcării legionare(!) şi a scris articole antimonarhiste contra lui
Carol al II-lea, Rezultatul, lesne de înţeles: a fost arestat, judecat şi
...achitat! Drept urmare şi revista „Gândirea” va fi interzisă în 1934. La reluarea editării, „Gândirea” a
continuat să apară până în 1944, fiind desfiinţată apoi de noul regim politic
instalat în România după cel de al doilea război mondial. Nu întâmplător, în ultimul
număr al „Gândirii” din iunie-iulie 1944, Nichifor Crainic îşi intitulează profetic articolul său: „Tehnică fără
suflet”.
Între timp, uimind prin efervescenţa sa
scriitoricească, Nichifoe Crainic va edita ăn 1929 volumul liric „Darurile
pământului”, pentru care, în 1930, va deveni Laureat al Premiului Naţional
pentru poezie. Un an mai târziu, în 1931, editează la Cartea Românească volumul
de poezii „Ţara de peste veac”. Din
1932, devine şi director al ziarului naţionalist „Calendarul”, care va avea o
scurtă apariţie, fiind suspendat „din ordin guvernamental” la sfârşitul
aceluiaşi an.
Teoretician al etnocraţiei, a publicat în perioada
1934-1941 numeroase eseuri pe această temă teologică de mare relevanţă, din
care se pot reţine: „Mărturisire de credinţă”, „Ortodoxia, concepţia noastră
despre viaţă”, „Ortodoxie şi etnocraţie” ş.m.a.
Ca un corolar al strădaniilor sale împlinite pe
frontul culturii şi teologiei româneşti, în 22 mai 1941 (cum s-a menţionat),
Nichifor Crainic devine membru titular al Academiei Române, pe postul devenit
vacant prin decesul lui Octavian Goga. După momentul „întoarcerii
armelor” de la 23 august 1944, Nichifor Crainic va fi exclus din Academie în
1945 şi condamnat în contumacie, alături de alţi „gândirişti”, nominalizaţi în
„lotul ziariştilor fascişti”, între care Radu Gyr, Pamfil Şeicaru, Stelian
Popescu ş.a., prin Sentinţa nr.2, din 4 iunie 1945 a Tribunalul Poporului, la
„detenţie grea pe viaţă şi degradare civică timp de 10 ani, pentru crime de
dezastrul ţării şi crime de război”.
„Pribeag în ţara mea sub mască”, cum şi-a
intitulat ulterior volumul de memorii,
Nichifor Crainic „pribegeşte” timp de trei ani (1944-47) prin Transilvania,
ascunzându-se sub un nume fals în casele unor preoţi, foşti elevi ai săi la
Seminar. Nepierzându-şi speranţa unei rejudecări corecte, „în 24 mai 1947 se
predă autorităţilor. Este adus la Bucureşti şi transferat succesiv la
închisoarea Văcăreşti şi Jilava”, aşa cum relatează în volum. Inculpaţii în
cauză reuşesc să anuleze sentinţa din 1945 şi să obţină repunerea pe rol a „procesului” defăimător.
Dar, vai! După arestarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a avocatului P.Pandrea,
rejudecarea se întrerupe brusc, „fără vreun motiv juridic”,şi astfel, „fără să
existe o nouă sentinţă judecătorească”, Nichifor Crainic şi lotul de ziarişti
indezirabili au fost trimişi la închisoarea din Aiud, „unde au fost închişi
timp de 15 ani (!)”.
La Aiud în închisoare, Nichifor Crainic, alături de
ceilalţi confraţi deţinuţi, „a cunoscut iadul”, făcându-l cunoscut în volumul
(postum) astfel intitulat în care i s-au adunat „mărturiile din închisoare,
1947-1962”, aşa cum le-a cunoscut pe propria-i piele: bătăi, torturi,
înfometare şi frig cumplit. Dar, aşa cum mărturisesc şi alţi deţinuţi de
atunci: „Cei 15 ani de temniţă au putut fi înduraţi datorită poeziilor şi
predicilor lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic care au constituit hrană
duhovnicească pentru deţinuţi” (Părintele
D.Stăniloaie); „Duminica dimineaţa, nu terciul era aşteptat, ci predica
lui Nichifor Crainic, spusă în şoaptă să nu audă gardianul. Radu Gyr şi
Nichifor Crainic sunt marii autori ai poeziei în lanţuri. Poeziile lor au
suplinit medicamentele şi ne-au ţinut de foame.” (Nicolae Enescu-Memoria
lacrimei); „Din anii închisorii datează poemele ce-l vor fixa cu adevărat pe
Nichifor Crainic în istoria literară a viitorului, acele poeme care au fost învăţate
pe dinafară şi transmise din celulă în celulă, ajutând oamenii să trăiască,
îndeplinind astfel funcţia deplină a poeziei.” (Monica Lovinescu, Radio Europa
Liberă, oct. 1972).
Despre „regimul închisorii” se vorbeşte şi în ...
anecdotică: „Ca deţinut, mereu înfometat, Nichifor Crainic, om de 120 de kg.,
s-ar fi lepădat şi de... Dumnezeu,, pentru o gamelă plină cu mâncare...! Însă,
n-a primit-o niciodată...”.
Totuşi, fără a fi anecdotă, câţiva detractori zeloşi
au afirmat că în închisoare, „pentru o gamelă de zeamă” deţinutul Crainic ar fi
devenit... informator. Greu de crezut!
Graţierea a venit în 24 aprilie 1962, „când se mai
limpeziseră apele terorii” şi, astfel, Nichifor Crainic devine redactor al
ziarului de propagandă „Glasul Patriei”, editat de Ministerul Afacerilor
Interne, pe care o îndeplineşte până la pensionarea sa, din 1968.
Recunoscut ca scriitor, se stabileşte în Palatul de la
Mogoşoaia, destinat literaţilor din acea vreme. A trecut în Veşnicie, „ca un
stejar frânt de furtună”, în noaptea dintre 20 şi 21 august 1972, în vârstă de
aproape 83 de ani, nu înainte de a i se „spovedi” ginerelui său, Alexandru
Cojan: „M-am născut într-o căsuță modestă ca fiu de truditori ai pământului.
Acum sunt în acest palat al lui Brâncoveanu după ce am dăruit talentul și munca
mea ridicării acestui neam. Poate este răsplata vieții mele. Pe crucea mea să
nu fie scris decât numele. Cei care vor vrea să știe cine am fost să mă caute
în revista «Gândirea», în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii
Academiei Române, în scrierile mele. Acolo sunt eu, sub cruce un pumn de
țărână…”.
A fost înmormântat în Cimitirul „Sfânta Vineri”, sub
privirea atentă a „băieţilor cu ochi albaştri”. Au trecut de atunci 52 de
ani...
Posteritatea lui Nichifor Crainic a ieşit din „conul
de umbră” impus de autorităţi, destul de târziu, abia în 1994, când a fost
reconfirmat post-mortem în rândurile Academiei Române şi, apoi, în 1996, după
mai bine de 50 de ani, când a fost admis recursul în anulare a procesului din
1945, prin care cei 14 scriitori şi ziarişti implicaţi au fost achitaţi,
restituindu-li-se şi averile confiscate. Prea târziu! La acea vreme, însă, nu
mai era decât un singur supravieţuitor, scriitorul „gândirist” Pan V. Vizirescu.
Nici editurile nu s-au lăsat mai prejos şi, rând pe
rând şi an de an, au fost scoase de sub tipar volumele „interzise”, dar şi
scrierile rămase în manuscrise; cele mai multe fiind îngrijite şi prefaţate de
scriitorul şi împătimitul biograf, Florin Duţu.
Chiar şi aşa, restituţia lui Nichifor Crainic, pe cât
de tardivă, pe atât de binevenită, poate fi considerată un act cultural de mare
însemnătate pentru literatura şi teologia ortodoxă românească. Aşa şi este şi
aşa va rămâne în vecii vecilor!
La cei 135 de ani de la naştere şi 52 de ani ai
veşniciei, ca un binemeritat remember adus personalităţii lui Nichifor
Crainic, recit în gând tulburătoarea şi
profunda sa poezie „Unde sunt cei care
nu mai sunt?”, plăcută mie şi mă întreb, împrumutându-i titlul şi versul
interogativ, repetabil şi răscolitor din cele trei strofe ale acesteia: „Unde
eşti cel care nu mai eşti, Nichifor Crainic?”
Pentru răspuns, îi dau dreptate „bufniţei cu ochiul
sferic,/ oarba care vede-n întuneric/ tainele nespuse în cuvânt...”.
Da! Acum, când „marele întuneric a căzut”, te zăresc,
Nichifor Crainic, acolo Sus, scăldat în Lumina stelară a îndumnezeirii... Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu