Cunoașterea
adevărului istoric (1)
Prof.
univ. dr. Viorica Moisuc
08
Decembrie 2024
Gheorghe I. Brătianu despre „unitatea seculară” a
Basarabiei („populată în principal cu ucraineni”) cu Republica Ucraina”.
„Istoria este
un perpetuum început.Nu suntem în măsură să examinăm prezentul și încă mai
puțin să scrutăm viitorul... Unitatea română s-a consolidat la răscrucea unor
imperii moarte; ea a trebuit să sufere din cauza reînvierii
imperialismului . Din nou a apărut din
stepă vechiul spectru al invaziei ...Dar, din lecțiile istoriei sale, Moldova știe că valorile ei permanente nu au fost niciodată
atinse . Valul a mai venit din Est , de
nenumărate ori, de-a lungul secolelor dar el s-a întors înapoi, desemnând întotdeauna , la hotarele Moldovei,
limitele Europei , ale spiritului ei, civilizației ei...” (Gheorghe I.
Brătianu, 1943).
Gheorghe Brătianu, ilustru istoric , fiu al lui Ion
I.C. Brătianu - figură emblematică în
lupta românilor pentru unitatea național - statală, a participat la războiul de
întregire (1916-1918) precum și la toate
evenimentele istorice care au marcat afirmarea României Mari în Europa și în
lume, ca factor de pace și de stabilitate.
Dacă 1
Decembrie 1918 a fost momentul de apogeu al îndelungatului proces de eliberare
națională și constituire a statului național unitar român, 26 iunie 1940 a dat semnalul atacului
conjugat al forțelor revanșarde - retrograde
împotriva națiunii române și a statului său național și unitar independent și suveran.
În iunie 1940 , când Basarabia și Nordul Bucovinei au fost cotropite de același
imperiu tentacular rus (bolșevic),
istoricul și omul politic Gheorghe I. Brătianu a deslușit contemporanilor
săi problema Basarabiei - cu argumente
și judecăți de valoare cu valabilitate nealterată de trecerea timpului.
Ca și alți mari savanți români - Nicolae Iorga, Mihail
Kogălniceanu, Onisifor Ghibu, Ion Nistor , Eudoxiu Hurmuzachi, Sextil Pușcariu
și , mai înainte, Nicolae Bălcescu , Ion Heliade Rădulescu și mulți alții -
Gheorghe Brătianu a recurs la istorie și la învățămintele ei pentru a face
înțeles mersul evenimentelor care, în urmă cu o sută șapte ani a dus inexorabil
la desprinderea Basarabiei, în întregul ei, de imperiul rus și Unirea cu
Țara-mamă , iar în 1940 a deschis procesul destrămării teritoriale a României
Mari[1].
„Punctul de plecare al acestor cercetări - precizează
din capul locului Gh. Brătianu - îl constituie însuși textul ultimatum-ului
sovietic din 1940 care rezumă elocvent punctele esențiale ale tezei adverse; nu
vom încerca decât să-i opunem, cu toată obiectivitatea, mărturia faptelor” [2].
Documentul din 26 iunie 1940 trimis de Molotov Guvernului român preciza: ”În 1918, România,
folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea
Sovietică (Rusia) o parte a teritoriului ei, Basarabia, călcând prin aceasta,
unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu
Republica Sovietică Ucraina (subl. ns. V.M.).
Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul
luării cu forța a Basarabiei , ceea ce Guvernul sovietic a declarat nu o
singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum, când slăbiciunea militară
a U.R.S.S. este de domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a
creat cere rezolvarea rapidă a
chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune, în fine, bazele unei păci
solide între toate țările, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca, în
interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea
imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la U.R.S.S.”[3].
Se știe că nu era vorba doar de Basarabia; pretențiile
sovietice treceau dincolo chiar și de prevederile Anexei secrete
a Pactului de neagresiune
Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939;
revendicarea părții de Nord a Bucovinei era „justificată” de agresor prin
aceea că ar fi reprezentat „într-o
măsură neînsemnată un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost
pricinuită U.R.S.S.-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a
României în Basarabia”. Creionul cu vârf gros al lui Molotov trasase o nouă
linie de frontieră cu România care acoperea „ un număr considerabil de
kilometri pătrați din teritoriului vechii Moldove , la Nord-Vest de județul
Dorohoi”.
La scurtă vreme după cotropirea acestui pământ
românesc, guvernul sovietic a hotărât „unirea fostei republici sovietice
moldovenești [de pe malul stâng al
Nistrului][4] cu teritoriile Basarabiei române care au fost ocupate de armata
rusă , în hotarele unui nou stat al URSS
numit Republica Sovietică Socialistă Moldova. Alte părți din Basarabia
împreună cu Bucovina septentrională au
fost incluse în Ucraina... Posturile de radio sovietice au anunțat că «moldovenii
sunt o populație slavă» și, în
consecință, ei «au aceeași origină cu rușii și ucrainenii, numai că vorbesc un
dialect înrudit cu româna»”[5] Așa dar, cele două teze principale formulate de
guvernul sovietic în susținerea revendicărilor sale teritoriale la adresa României, erau :
- „Unitatea seculară”
a Basarabiei cu Ucraina,
- Basarabia „era populată în principal cu ucraineni”
În fapt, textul ultimatum-ului , în integralitatea lui
, este alcătuit din falsuri istorice și interpretări care n-au nici o legătură
cu realitatea obiectivă. Gh. Brătianu scrie: „În ce privește această teză care
invocă drepturi istorice și naționale, ne propunem
« în interesul restabilirii adevărului» - dar în
sensul strict al acestui termen - să demonstrăm în ce constă «unitatea seculară
a Basarabiei cu Ucraina» și în ce măsură realitățile istorice pot confirma o
astfel de teorie”[6].
Demonstrația lui Gh. Brătianu începe din negura timpurilor preistorice; ajungând
în epoca romană, el precizează: „Cucerirea romană a Daciei nu se oprește la
Carpați; ea se întinde, încă de la început, cel puțin asupra Moldovei
inferioare, lăsându-i pe dacii liberi și aliații lor să ocupe părțile
septentrionale. În secolul III e.n. valurile invaziilor acoperă actuala
Moldovă împreună cu întreaga Dacie”[7].
Trecând în revistă toată epoca
năvălirilor barbare în acest spațiu geografic
(invazii care se succed în tot mileniul întâi depășindu-l chiar),
autorul formulează o importantă judecată de valoare: „Această succesiune
continuă de invazii împiedică formarea unui stat și orice altă formă superioară
a unei civilizații stabile[8]...”.
În 1359, în capitala Țării Românești de la Argeș era
transferat , de Patriarhul de la Constantinopol, mitropolitul ortodox al
Vicinei, iar „la sfârșitul secolului al XIV-lea Domnitorul Valahiei se intitula
«stăpân peste amândouă părțile a toată Dunărea până la Marea cea Mare și cetatea Dârstor (Silistra)»”. Posesiunea valahă cuprindea - consemnează Brătianu - și
„Chilia - fortăreață valahă - și Delta
Dunării”. Concluzia: „ Acestea sunt
circumstanțele care amintesc numele Basarabiei, derivat negreșit din numele
Basarabilor care, în secolul al XIV-lea,
au fost primii domni creștini ai regiunii Dunării de Jos”[9] (subl. ns. V.M.)
În 1656 a fost parafat tratatul dintre Voievodul
Gheorghe Ștefan al Moldovei și Țarul Rusiei , în care se specifica :
„Localitățile, teritoriile și cetățile pe care Turcul le-a smuls de la Moldova, cum ar fi Cetatea-Albă[10], Chilia, Tighina, și provincia Bugeac[11],
Țarul Rusiei le va recâștiga prin forța armelor și le va reda Principatului
Moldovei iure hereditario”. 1656 -
precizează Brătianu - atestă și „momentul
când statul moscovit își extindea puterea asupra Kievului, capitala
Ucrainei! Iată o primă confirmare a așa-zisei «unități seculare» a Basarabiei cu Ucraina....”.
În ajunul păcii de la Carlovitz din 1699, în problematica întinderii
teritoriale a Principatului Moldovei, Gh. Brătianu consemnează un fapt considerat de el paradoxal
: „Ucraina era pe cale să devină «pământ moldovenesc»”. Domnitorul Moldovei ,Gh. Duca „ a fost împuternicit de
Poartă în 1681 să stăpânească asupra
unei mari părți a Ucrainei. El s-a stabilit aici și-și petrecu cea mai mare parte a anului
construind reședința la Țiganauca și
Niemirov din care dorea să facă a doua capitală a sa. La Kaniev, pe Nipru, a fost ridicată o fortăreață și
astfel, mulți moldoveni atrași de
bogăția acestui teritoriu nou, s-au stabilit aici și au desțelenit stepa. Dacă
această dominație ar fi durat mai mult - scrie Brătianu - s-ar fi putut ca
toată regiunea, până la cursul superior al Niprului, să se numească «Noua
Moldovă» în loc de «Noua Rusie», așa cum a devenit în secolul al
XVIII-lea”[12].
Hotarele
istorice ale Principatului „aveau să fie din nou garantate într-un mod
exhaustiv și solemn - arată autorul -
prin tratatul ruso-moldovenesc din 13 aprilie 1711” între Dimitrie Cantemir al Moldovei și Țarul
Petru I , și anume :„ Țara Moldovei cu Nistrul să-i fie hotarul, și cu Bugeacul
, și cu toate cetățile , tot ale Moldovei să fie” (subl. ns. V.M.) . Încă și
mai precis sunt formulate frontierele
Moldovei de către Petru cel Mare în
Proclamația către locuitorii Moldovei . De altfel, Brătianu arată: „Textul rusesc al Tratatului prevede în articolul XI o linie
de demarcație foarte precisă :
«Frontierele Moldovei, în conformitate cu vechile sale drepturi sunt cele
formate de Nistru[i] (Camenița,
Bender cu ținutul Bugeacului) Dunărea, Valahia, Transsylvania și Polonia,
după determinarea care a fost făcută»” (subl. ns. V.M. ). Și concluzia : „Oricum, tratatul ruso-moldovenesc din 1711
care i-a urmat celui din 1656,
recunoaște fără echivoc, importanța
Nistrului - frontiera orientală a Moldovei, și consideră «Basarabia», cunoscută
de altminteri numai sub numele tătar de
Bugeac, , ca provincie a Moldovei, ocupată de Turci, și care trebuia restituită
Principatului din care constituia o parte integrantă”. Iată și o altă judecată
de valoare de mare interes care trebuie reținută : Acest tratat „ încheiat în conformitate cu
toate formele legale, nu cu Imperiul Otoman - suzeran al principatului
moldovenesc -, ci cu Moldova însăși, recunoștea, prin semnătura fondatorului
Rusiei moderne «drepturile istorice și naționale» ale acestui stat românesc pe
întreg teritoriul său, care se întindea, fără tăgadă, până la Nistru[13] și
până la Dunăre. Această concluzie - consideră Brătianu - nu mai are nevoie de
nici un comentariu” [14]. Mai trebuie
reținut un fapt important : în momentul încheieri tratatului menționat
(1711), Nistrul nu era frontieră între
Moldova și Rusia. Expansiunea rusă spre Vest și Sud (Marea Neagră) a câștigat teren în perioada următoare când
Imperiul ajunge la Nistru în 1792-1793; de atunci fluviul devine frontieră
între Moldova și Rusia , din păcate , pentru o scurtă perioadă de timp.
Ultimul sfert al secolului al XVIII-lea consemnează
rivalitățile crescânde între cele trei
imperii interesate în dominația asupra Centrului și Sud-Estului european:
Rusia, Austria, Turcia. Principatele române „sunt râvnite și de Rusia și de
Austria” - scrie Gh. Brătianu - în dauna Porții otomane, suzerana „en titre”.
Succesivele împărțiri ale Poloniei vecine au avut consecințe funeste pentru
Moldova. Prin pacea de la 1774, Rusia păstrează „dreptul” de protecție asupra
creștinilor ortodocși din Imperiul otoman
precum și acela de a „aviza” numirea domnitorilor în Principate. Tot în
acel context, cum se știe, sub binecuvântarea Rusiei , Austria și Poarta
otomană tranzacționau Țara de Sus a Moldovei, cunoscută de atunci sub
numele de „Bucovina”.
Planurile expansioniste ale Rusiei ținteau însă mult mai departe:
Moldova și Valahia să se constituie într-o entitate politică sub
autoritatea prințului Potemkin[15]. Comentând situația, Brătianu subliniază : „Diplomația
imperială rusă nu viza atât dezmembrarea cât aducerea tuturor Țărilor
Române sub influență rusească, prin
instalarea pe Tronul noii «Dacii» a unui mare duce aflat sub protecția
Petersburgului”[16] (subl. ns. V.M.).
Secolul al XIX-lea anunța o nouă etapă a expansiunii
țariste spre Sud, în conjunctura creată de războaiele napoleoniene. „Napoleon -
scrie Brătianu - se pregătea să-i propună noului său aliat și prieten
împărțirea Orientului și a Europei...; la 2 februarie 1808, Napoleon îi scria
lui Coulaincourt, ambasadorul Franței la Petersburg: „«Spuneți-i împăratului că vreau ce vrea și
el ; că principiile mele sunt legate în mod
irevocabil de ale sale; că nu ne vom putea ciocni ; că lumea este destul de mare pentru
amândoi; că nu-l grăbesc să se retragă din Moldova și Valahia; să nu mă
grăbească nici el să mă retrag din Prusia»”[17]. Și autorul comentează: „Se
conturau planuri mărețe; se revenea la
proiectul urmărit odinioară de Pavel I, acela a unei ofensive combinate a
armatelor ruse și franceze traversând
Asia mică în drumul lor spre Persia și India în scopul de a lovi în punctul sensibil al forțelor
britanice. În acest vast sistem, Principatele deveneau o simplă monedă
aruncată, ca atâtea altele, pe piața tranzacțiilor europene...”.
Proiectul țarist de a obține stăpânirea deplină asupra
Principatelor române a fost împiedicat de alterarea relațiilor franco-ruse,
situație care a dus la cunoscuta pace ruso-turcă de la București din 1812 prin
care Rusia a fost nevoită să se mulțumească doar cu jumătate din teritoriul Moldovei, cuprins
între Prut și Nistru, teritoriu care de atunci a fost cunoscut sub numele de
„Basarabia”.
Cotropirea
acestei mari părți a Moldovei din stânga Prutului (după pierderea părții
de Nord -Țara de Sus) a avut urmări grele pe toate planurile: „Poporul , ca o
turmă de oi, umpluse malurile Prutului mergând într-un du-te-vino
continuu, săptămâni întregi , de la un sat la altul, de la un oraș la
altul, luându-și rămas bun de la
părinții , de la frații, de la prietenii cu care până acum trăiseră
împreună”[18]. La 26 octombrie 1812, în Memoriul redactat de prințul Calimachi,
se spunea: „«Lipsesc acum din Moldova întreagă,
șase județe, cel mai mare Orhei sau Lăpușna și al doilea ca întindere
Soroca, al treilea Hotărniceni, a patrulea Codrul, al cincilea Greceni, al
șaselea Iași, fiindcă ceea ce a rămas nu reprezintă nimic, fără să mai socotim
Hotinul și Bugeacul, smulse odinioară
Moldovei, astfel încât, toată această parte până la Prut , poate fi socotită ca
mai mult de jumătate din țară»”. Boierii
moldoveni cereau „«restituirea acestui teritoriu pentru ca integritatea
Moldovei, pe care le-o lăsaseră moștenire străbunii lor să se păstreze în
viitor»”[19]. Se enumera în continuare o parte a bogățiilor de tot felul ce se
exportau în fiecare an din teritoriul anexat de ruși , ca de pildă : 15.000 de
boi și 15.000 de vaci, 5.600 de cai, 140.000
de ocale de unt, 120.000 măsuri de grâu, cantități ce depășeau
substanțial pe cele care proveneau din partea de apus a Moldovei.
Memoriile moldovenilor cuprinzând toate
aceste doleanțe au fost îndreptate către Congresul de la Viena din 1815. Dar,
precizează Gh. Brătianu, „A fost în zadar totul, fiindcă marile puteri
doreau prietenia cu Rusia și Alexandru I
era arbitrul păcii”.
Și concluzia : „Conștiința dezmembrării și speranța de
a o înlătura a fost moștenirea Moldovei transmisă unității românești în care
destinul avea să o contopească în secolul care anunța deșteptarea
naționalităților”[20].
- Va urma -
-------------------------------------
[1]
Gheorghe I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naționale și istorice. Prefață de Ion
Aurel Pop, Meteor Press, București, 2024.
[2] Idem,
p. 16-17.
[3]
Ibid., p. 16.
[4]
Constituită în 1924 în împrejurările cunoscutei tentative bolșevice de destabilizare a statului român din 1924 („răscoala ” de la Tatar-Bunar).
[5]
Gheorghe I Brătianu, , La Moldavie et ses frontières historiques, Bucarest,
Imprimerie Semne, 1995, p. 89. În nota de subsol nr.1, autorul amintește
că „Aceste tendințe nu sunt ceva nou,
reprezentanții regimului sovietic reiau și ei teoriile susținute mai înainte de
imperialismul țarist...” În fapt, falsurile istorice, mistificările abundă în
istoriografia sovietică și pro-sovietică până în vremurile contemporane nouă
(Lebedev, Iazkova, „moldoveanul” Vasile Stati, Vinogradov și mulți alții). Mai
regretabil este că „dascăli” români de așa-zis nivel universitar , ca dl.
Lucian Boia, inventatorul „istoriei imaginarului ”, mistifică din plin istoria
românilor în nenumărate tomuri care abundă pe rafturile librăriilor. Pentru că
vorbim de Basarabia - Rusia , amintesc
una dintre descoperirile dlui Boia : „ Primul contact substanțial cu un element
de civilizație occidentală l-au avut românii grație ocupației rusești...” ,
asta pentru că românii n-au avut nici un fel de cultură, au fost doar niște
„imitatori”! ( Lucian Boia, Românii și Europa, , București, Humanitas, 2020).
Îl completează cu succes d-na Catherine Durandin, profesor la INALCO, Paris,
care crede a ști că Basarabia era, în 1918,
„profund rusificată”, „refractară
unei integrări total potrivnice
tradițiilor sale”; ,„Re-românizarea ” unei populații care comunica doar în limba rusă, s-a făcut
forțat ,cu ajutorul armatei și al Ministerului educației . (Catherine Durandin,
Histoire des Roumains, Fayard, Paris, 1995, p. 257).Vezi pentru amănunte, Viorica
Moisuc, Calvarul Românilor în lupta
pentru eliberare și întregire națională, vol . II, Ed. Fundației România de
Mâine, București, 2022, cap. XXIV, p. 143- 196.
[6]
Gheorghe I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naționale și istorice, p. 17-18.
[7]
Gheorghe I. Brătianu, La Moldavie et ses frontières…, p. 91.
[8]
Idem. L. Boia are altă viziune asupra
acestor evenimente : „Întemeierea celor
două Principate abia în secolul al XIV-lea - scrie L.Boia - a fost un mare pas
înainte față de starea anterioară a unui spațiu destructurat , iar importanța
acestor state, am spune «stătulețe», a
rămas destul de modestă, mai ales dacă le comparăm cu marile puteri vecine, ca
să nu mai vorbim de Europa occidentală” (Boia, op. cit., p. 23) . Dificil de numărat greșelile și omisiunile
din această frază doar, dar ignorarea cu
bună știință , în acel context geo-politic, a faptelor de arme ale unor figuri
legendare ca Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun, este inadmisibil.(Vezi pentru amănunte, V. Moisuc,
op. cit.,p. 175-180))
[9]
Brătianu, op. cit., p. 91.
[10] În
1420 turcii cuceresc fortărețele valahe din Dobrogea și de la Dunărea de Jos și
atacă Cetatea Albă ; în 1484 cuceresc Chilia și Cetatea Albă în vremea sultanatului lui Baiazid al II-lea.
[11] Zona
din Sud-Estul Moldovei , delimitată de cursul inferior al Prutului, brațul
nordic al Deltei Dunării, litoralul Mării Negre și gura de vărsare a Nistrului
, invadată de Soliman I în 1538, a fost ocupată de tătari și s-a numit , de
atunci, Bugeac.
[12] Gh.
Brătianu, La Moldavie et ses frontières,,,, p. 99.
[13]
Nistrul fusese atins de Principatul
Moldovei sub domnia lui Alexandru cel Bun.
[14]
Ibid.,p. 28-30.
[15]
Gheorghe Brătianu, Basarabia. Drepturi istorice…, p. 48-49.
[16]
Gheorghe Brătianu, La
Moldavie et ses frontières...,p.
100.
[17]
Gheorghe Brătianu, Basarabia. Drepturi istorice…, p. 49.
[18]
Gheorghe Brătianu, La Moldavie et ses frontières …, p. 101; după mărturiile
unui contemporan, Manolachi Drăghici.
[19]
Idem, p. 100-101.
[20]
Ibid.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu