Nașterea
Domnului, taina negrăită a bunăvoirii lui Dumnezeu
†
Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului
22
Decembrie 2024
Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler și
preaiubiților credincioși,
Har, milă și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și
Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!
„Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către
noi, că pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El
viaţă să avem” (I Ioan IV, 9)
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
Întruparea Fiului lui Dumnezeu este temeiul credinței
noastre și semnul bunăvoinței dumnezeiești pentru fiecare făptură omenească.
Creația întreagă se minunează de coborârea lui Dumnezeu la noi și nicio minte
nu poate cuprinde taina Nașterii lui Hristos, Mesia Cel vestit și așteptat de
prooroci.
Dumnezeu în trup S-a arătat, Mântuitorul sufletelor
noastre! Răsărit-a Hristos ca un Soare înțelegător al dreptății și steaua L-a
arătat încăput în peșteră pe Cel neîncăput[1]. „Cerul și pământul s-au unit
astăzi, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit și omul la cer
s-a suit. Astăzi este văzut cu trup pentru om, Cel din fire nevăzut”[2].
Săvârșind iconomia bunăvoirii lui Dumnezeu și plinind
toate cele proorocite odinioară, Mântuitorul Hristos a umplut cerul și pământul
de slavă, a unit cele cerești cu cele pământești prin Nașterea Sa și a devenit
izvor al bucuriei celor care-L slăvesc pe Dumnezeu.
Cuvântul cel mai presus de fire „S-a făcut trup şi S-a
sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl,
plin de har şi de adevăr” (Ioan I, 14).
Fiul, Cel născut în peștera Betleemului, este Acela
întru Care Tatăl a binevoit (Matei III, 17), iar taina Întrupării Sale ne
înalță sufletește către rânduiala „cea bineplăcută și desăvârșită” a
Preasfintei Treimi[3], către planul preabun și negrăit în legătură cu lumea, pe
care Dumnezeu l-a avut înainte de toți vecii. Dumnezeu din veșnicie a voit
îndumnezeirea omului, „căci spre aceasta ne-a și făcut, ca «să ne facem părtași
dumnezeieștii firi» (II Petru I, 4) și ai veșniciei Lui”[4]. Îndumnezeirea omului
este voia cea dintru început a lui Dumnezeu, „taina cea din veac ascunsă”
(Efeseni III, 9) și de îngeri neștiută[5], „lucrarea cea tăcută a iconomiei, pe
care, împlinind-o prin întrupare, Fiul Cel Unul Născut a descoperit-o,
făcându-Se Înger al marelui Sfat dinainte de veci al lui Dumnezeu”[6], cum
învață Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Taina bunăvoirii lui Dumnezeu s-a împlinit prin
arătarea „bunătăţii şi iubirii de oameni a Mântuitorului nostru” (Tit III, 4),
Care, „neschimbându-Și firea, S-a făcut părtaș frământăturii noastre”[7],
născându-Se din Preacurata Sa Maică, care devine hotarul dintre creat și
necreat, sfeșnic al Luminii dumnezeiești, vistieria bunătăților și
mijlocitoarea nenumăratelor daruri.
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
Împăcându-ne cu Sine, Dumnezeu ne-a chemat la cea mai
înaltă demnitate, aceea de a deveni fii ai Săi după har. Nașterea lui Hristos
este începutul nașterii noastre întru veșnicie, prima răsuflare de libertate și
curăție, prima glăsuire de bucurie și nădejde după ce am ieșit din pântecele
nefiresc în care ne ținuse păcatul și neascultarea. „Cerul și pământul, astăzi,
după prooroci, să se veselească! Îngerii cu oamenii duhovnicești să
prăznuiască! Iar noi să-I aducem laude cu buze nevrednice, că a venit Așteptarea
neamurilor, a venit și ne-a mântuit din robia vrăjmașului”[8]. Fiul lui
Dumnezeu a venit în lume „ca să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare
pentru mulţi” (Matei XX, 28), după cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel:
„întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor” (Efeseni
I, 7). Aceasta pentru că, prin Întrupare, Mântuitorul Hristos a restaurat
„frumusețea cea dintâi” a omului, întrucât, Adam, prin păcatul strămoșesc, a
stricat chipul dumnezeiesc din el. Protopărinții Adam și Eva au pierdut vederea
curată spre făpturi, încât schimonosirea întregii creații s-a arătat prin
moarte și stricăciune, iar noi, simțindu-ne ca niște străini ce rătăceau prin
întunericul singurătății, ne-am îndepărtat de Cel ce ne călăuzea spre casa părintească
a Raiului.
De aceea, „văzând Ziditorul pe cel căzut pentru
neascultare, pe cel lipsit de viața dumnezeiască cea bună”[9], plecând
cerurile, S-a smerit și, „din dor nesfârşit după oameni, Cel ce există din fire
S-a făcut cu adevărat însuşi cel iubit”[10] și S-a arătat în trup (I Timotei
III, 16), „ca să înnoiască pe Adam cel stricat”[11]biruind moartea și curățind
păcatul din firea noastră, pentru a ne ridica din moartea sufletească. El este
Cel Ce vindecă „rana cea strămoşească“[12]și a luat „asupra Sa durerile noastre
şi cu suferinţele noastre S-a împovărat” (Isaia LIII, 4). Hristos Domnul este
„Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă, Cel duhovnicesc, Cel ceresc” (I
Corinteni XV, 45-49), Singurul „Care nu a cunoscut păcatul” (II Corinteni V,
21). Apostolul Pavel spune că întâiul Adam, omul cel zidit din pământ, este
pământesc, pe când al doilea Adam, care S-a coborât din cer, este ceresc.
„Dumnezeu Cel mai înainte de veci S-a făcut cu adevărat un nou Adam”[13]în
pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în care „legile firii au fost
schimbate”, încât ea „singură a împreunat naşterea adevărată cu fecioria”[14].
„Mare minune! Fecioară să nască şi Cel născut să fie
Dumnezeu!“[15]. „Adânc nemăsurat şi de nepătruns“[16]al înțelepciunii și
iubirii dumnezeiești, „minune netâlcuită şi privelişte neînţeleasă”[17]: Fiul
Tatălui, „Cel plin de slavă, Se dezbracă de slavă, ca Unul Care este
Dumnezeu”[18]şi, pogorându-Se la noi, fără să schimbe ceva din dumnezeirea Sa
şi fără să ştirbească ceva din firea umană pe care Şi-a asumat-o, pune început
vieții celei noi și sfințirii întregii creații, făcând posibilă realizarea comuniunii
cu Dumnezeu Cel veşnic şi nemuritor, Care „locuieşte în lumina cea neapropiată”
(I Timotei VI, 16).
Sfântul Ioan Damaschin arată că, prin Întrupare,
Dumnezeu Fiul asumă în ipostasul Său divin, veşnic, şi firea omenească, unind-o
în chip minunat, cu cea dumnezeiască: „Cel Ce a orânduit, ca un Dumnezeu,
stăpâniile cetelor Puterilor celor de sus, în pântecele cel neispitit de nuntă
şi mai înălţat decât serafimii S-a sălăşluit, şi trup fără schimbare S-a
făcut“[19].
Prin harul firii Sale divine, Mântuitorul Hristos Și-a
îndumnezeit firea omenească şi dorește să înfăptuiască același lucru și cu noi,
atunci când ne împărtăşeşte harul Său. El vrea să-i ridice la măsura
desăvârşirii spirituale, la care a adus umanitatea Sa, pe cei ce se împărtășesc
cu El prin Sfintele Taine, pentru că „atunci când Dumnezeu S-a făcut om, viaţa
dumnezeiască a devenit viaţă omenească, puterea dumnezeiască a devenit putere
omenească, adevărul dumnezeiesc a devenit adevăr omenesc, iar credincioşia
divină a devenit credincioşie omenească: tot ceea ce este al lui Dumnezeu a
devenit al omului”[20].
Contemplând această realitate mistică a negrăitei
taine a înomenirii Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Petru spune că „această
mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii,
„sfinţitele glasuri“[21]care au vestit mai dinainte despre harul ce avea să
vină la noi” (I Petru I, 10), mărturisind că El, Singur, este Mântuitorul
poporului Său (Isaia XLIII, 11 şi XLV, 21).
Cuvintele Vechiului Testament au devenit călăuză către
Hristos, însă „ivindu-se razele dumnezeiescului Har, încetează umbra Legii,
răsărind Dătătorul de lumină”[22], Care, în Noul Testament, este mărturisit
drept Fiul lui Dumnezeu întrupat și Mesia cel vestit de prooroci.
Pentru aceasta și veacurile au fost rânduite: unele
pentru coborârea lui Dumnezeu la oameni, iar altele pentru urcarea oamenilor la
Dumnezeu[23], întrucât „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Faptele
Apostolilor XVII, 28).
Din înălțimea cerului, Împăratul vine la noi, din
curata Fecioară, Dumnezeu fiind[24], pentru a ne împărtăși sfințenia și pentru
a fi părtași la comuniunea de iubire şi viaţă a oamenilor cu Dumnezeu: „pentru
că şi Cel Ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi» (Evrei II,
11). Fiul lui Dumnezeu întrupat a ridicat firea noastră căzută în păcat, a
umplut-o de strălucirea și de sfințenia Lui și o îmbracă în veșmântul
sfințeniei, pe care omul îl poate păstra atâta timp cât rămâne alături de harul ce i-a fost dat cu prisosință, arătând
că prin sfințirea propriei vieți devine el însuși hristofor, purtător de
Hristos. Sfințită trebuie să fie și întreaga creație, orice voință și lucrare,
și chiar și timpul, care devine unul al veșniciei luminate de sfințenia lui
Dumnezeu, iar Nașterea Mântuitorului nu rămâne un eveniment al istoriei
trecute, ci, cu adevărat, început al vieții veșnice, adeverire a slavei pe care
au văzut-o deopotrivă îngerii și păstorii, dar și pregustare a slavei
Împărăţiei Preasfintei Treimi.
Iubiți părinți și dreptslăvitori creştini,
Taină minunantă și preaslăvită se descoperă înaintea
ochilor noștri duhovnicești, pentru că Nașterea Domnului este înnoirea firii
omenești. Fiul lui Dumnezeu este „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot
omul, care vine în lume” (Ioan I, 7-9). De aceea, strălucirea Naşterii Sale
luminează şi aprinde inimile noastre de flacăra bunătăţii lui Dumnezeu, a
bunăvoirii dintre oameni (Luca II, 14). Această bunăvoire este un lucru
bineplăcut înaintea Părintelui Ceresc, pentru că, de fapt, reprezintă o permanentă
grijă de a ne așeza voia înaintea voii lui Dumnezeu, cunoscând că avem nevoie
de discernământ duhovnicesc, de pătrunderea harului dumnezeiesc în mintea
noastră. Dacă păcatul aduce întuneric în mintea şi în inima omului, harul este
cel care alungă întunericul necunoştinţei, sălășluind mângâierea și bucuria pe
care le aduce Fiul lui Dumnezeu prin Nașterea Sa și Își revarsă bunătatea în
oameni. Darurile lui Dumnezeu sunt pline de bunătate, însă felul și măsura lor
sunt percepute diferit, în funcție de viața duhovnicească a fiecăruia în parte.
Deși lumea a cunoscut bunătatea lui Dumnezeu în modul
cel mai înalt prin Întruparea Fiului, „bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu“ îndeamnă
la pocăinţă (Romani II, 4), la înmulțirea dragostei, a păcii, a
îndelungă-răbdării, a credinței și facerii de bine (Galateni V, 22).
Totodată, bunătatea lui Dumnezeu așteaptă răspunsul
omului la iubirea Lui și, de aceea, să privim aceste zile de sărbătoare drept
un prilej de sfințire a vieții, depărtându-ne de lucrurile întunericului și,
smerindu-ne înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, pentru dragostea Celui născut
în ieslea Betleemului, să fim blânzi și fără răutate și să devenim mâinile
milostive ale lui Dumnezeu în toată lucrarea cea bună.
Nu cere Dumnezeu de la noi lucruri cu neputință de
îndeplinit, ci fapte de milostenie și întrajutorare, de întărire în credință a
celor descumpăniți, cuvânt bun izvorât din bunătatea inimii, întrucât, „cu un
cuvânt bun și pe cel rău îl faci bun, iar cu un cuvânt rău și pe cel bun îl
faci rău”, după cum învață Sfântul Macarie Egipteanul în Pateric.
Bucuria Praznicului Nașterii Domnului și începutul
noului an reprezintă, așadar, un fericit prilej de înnoire și deschidere a
minţii noastre pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, urmându-I Aceluia Care
„ne-a deschis calea spre ceruri”[25]. Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat a
restaurat puterile spirituale ale omului și „umple de sensuri toate lucrurile
lumii”[26], oferindu-ne în permanență mărturia tainei bunăvoirii lui Dumnezeu
prin care ni se oferă posibilitatea împărtășirii noastre, în mod concret, încă
din această viață, din cele dumnezeiești.
Experiența aceasta au trăit-o, în vremuri nu tocmai
îndepărtate, duhovnicii și mărturisitorii ortodocși români în secolul al
XX-lea, în timpul prigoanei comuniste, fapt pentru care Biserica Ortodoxă
Română, pe unii dintre aceștia, i-a așezat în rândul sfinților și îi
comemorează în chip deosebit în anul 2025, care va fi și Anul omagial al
Centenarului Patriarhiei Române.
Biserica Ortodoxă Română împlinește 100 de ani de la
înființarea Patriarhiei și 140 de ani de la dobândirea autocefaliei. Decizia de
înființare a Patriarhiei Române a fost luată de Sfântul Sinod în data de 4
februarie 1925, inițiativă exprimată concret imediat după Marea Unire din 1918.
Așadar, cu prilejul centenarului înființării Patriarhiei Române suntem chemați
să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile revărsate asupra clerului și
credincioșilor în acest trecut secol, cunoscând lucrarea mărturisitoare și
sfințitoare a Bisericii Ortodoxe Române.
Cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului, a Noului An și
a Botezului Domnului, Îl rugăm pe Dumnezeu să descopere inima noastră vistierie
a virtuților și să ne lumineze cu Harul Său, spre a ne împărtăși de viața
dumnezeiască, și să dăruiască tuturor sănătate, pace și ajutor în toată
lucrarea bună și folositoare!
La mulţi ani întru mântuire!
Un An Nou binecuvântat!
Al vostru al tuturor, de tot binele voitor şi către
Hristos Domnul, Cel Născut în ieslea Betleemului, rugător,
† Varsanufiem Arhiepiscopul Râmnicului
-----------------------------------
[1]
Mineiul pe luna Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991,
p. 380.[2] Mineiul pe luna
Decembrie, Stihiră la Litie, p. 383.
[3]
Sfântul Grigorie Palama, „Omilia 58 la Nașterea Domnului”, în Omilii, volumul 3, Editura Doxologia, Iași,
2021, p. 190.
[4]
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri (II), Scrieri și epistole
hristologice și duhovnicești, Epistola 24, PSB, EIBMBOR, București, 1990, p.
163. „Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată și rânduită unirea
hotarului (definitului) și a nehotărniciei (indefinitului), a măsurii și a
nemăsuratului, a marginii și a nemărginirii, a Creatorului și a creaturii, a
stabilității și a mișcării. Iar această taină a unirii s-a înfăptuit în
Hristos, Care S-a arătat în timpurile cele mai din urmă, aducând prin ea
împlinire hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu”, cf. Sfântul Maxim
Mărturisitorul, Răspunsuri către
Talasie, întrebarea 60, Filocalia, vol. 3, p. 377.
[5]
Troparul Născătoarei, al Învierii, glasul IV.
[6]
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete pentru cunoștința
lui Dumnezeu și iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, II, 23, trad. de Pr.
Prof. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. 2, p. 212.
[7]
Mineiul pe luna Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991,
p. 385.
[8]
Mineiul pe luna Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991,
p. 383.
[9]
Mineiul pe luna Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991,
p. 386.
[10]
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, PSB 80, trad., introd. şi note
de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1983, p. 55.
[11]
Mineiul pe luna Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991,
p. 383.
[12]
Octoih, „Şi acum“ a Născătoarei, din Canonul Sfintei Treimi, duminică la
Miezonoptică, glas VI, cântarea a 8-a, p. 433.
[13]
Octoih, Stihiră a Născătoarei, din Canonul Învierii, duminică la
Utrenie, glas I, cântarea a 7-a, p. 22.
[14]
Octoih, Stihiră a Născătoarei, din Canonul morţilor, sâmbătă la Utrenie,
glas III, cântarea a 4-a, p. 250.
[15]
Octoih, „Şi acum“, a Născătoarei, la Vecernia mică de sâmbătă, glas III,
p. 176.
[16]
Octoih, Stihiră a Născătoarei, din Canonul Crucii şi al Învierii,
duminică la Utrenie, glas I, cântarea I, p. 17.
[17]
Octoih, Stihiră a Născătoarei, din Canonul Sfinţilor Îngeri, luni la
Utrenie, glas IV, cântarea a 9-a, p. 286.
[18]
Octoih, Stihiră a Născătoarei, joi la Utrenie, glas VIII, cântarea 1, p.
646.
[19]
Octoih, Stihiră a Născătoarei, din Canonul Utreniei de luni, glas I,
cântarea 1, p. 30.
[20]
Părintele Iustin Popovici, Credința ortodoxă și viața în Hristos, trad.
prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 20.
[21]
Octoih, Stihiră a Născătoarei, din Canonul Sfinților Îngeri, luni la
Utrenie, glas I, cântarea a 8-a, p. 35.
[22]
Mineiul pe luna Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991,
p. 333.
[23]
Sfântul Maxim Mărturisitorul,
Răspunsuri către Talasie, întrebarea 22, Filocalia, vol. 3, p.102.
[24]
Cântarea a III-a din Canonul Utreniei, Mineiul pe decembrie, p. 387.
[25]
Mineiul pe luna Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991,
p. 386.
[26]
Pr. Dumitru Stăniloae, „Cuvântul înainte la prima ediţie”, în Filocalia,
vol. III, p. 11.
Sursa -
https://arhiepiscopiaramnicului.ro/cultural/nasterea-domnului-taina-negraita-bunavoirii-lui-dumnezeu
Vremea colindelor -
https://www.youtube.com/results?search_query=ion+maldarescu+vremea+colindelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu