Trei
buni prieteni nedespărţiţi nici în moarte
Mihai
Caba
29
Decembrie 2024
În scurgerea imperturbabilă a timpului, anul 2024
începe să-şi cam facă bagajele pentru încheierea definitivă a călătoriei sale
pe Planeta Albastră, îngrămădind în ele ajunsuri şi neajunsuri ale fiecăreia
dintre cele 366 de zile trăitoare, însă, milostiv, ca şi precedenţii săi „fraţi
calendaristici”, ne lasă ca „dar de suflet” perpetuu clopoţeii copiilor din
mahalaua ieşeană a Ţicăului, care n-au mai sunat zglobiu la fereastra bojdeucii
lui „moş Ionică”, acompaniindu-le cu nevinovata lor urătură, vestitoare de „mâine anul se-nnoieşte”, aşa cum
obişnuiau ani de-a rându-l să i-o spună la trecerea dintre ani. Nici el n-a mai
ieşit să-i „omenească” cu plăcinte, mere şi nuci, aşa cum îi plăcea s-o facă
dintotdeauna. A ieşit doar Tinca Vartic spunându-le cu durere că... „moş Ionică
a lor nu mai este”. Flacăra lumânării ce
pâlpâia în fereastra bojdeucii îi întărea spusele grele. Era ultima seară a
anului fatidic 1889; anul în care Domnul i-a chemat pe rând la EL,
nedespărţindu-i nici în moarte, pe cei trei buni prieteni, aşa cum erau ei
legaţi şi în viaţă: Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă, că despre ei
şi prietenia lor este vorba în cele ce urmează.
Se împlinesc 135 de ani de atunci, de la acel 31
decembrie 1889, de când Ion Creangă i-a urmat în moarte pe nedespărţiţii şi
bunii săi prieteni, „fratele” Mihai Eminescu şi „sărmana” Veronica Micle, fără
de care n-ar mai fi putut să trăiască.
Despre prietenia celor trei „corifei” literaţi s-a tot
scris şi se va mai scrie şi de aici încolo, fiind considerată, fără tăgadă, cea
mai expresivă din literatura română. Fie că ating doar câteva „secvenţe” ale
prieteniei dintre Eminescu şi Creangă, fie că abordează doar „crâmpeie” ale
iubirii pătimaşe dintre „Emin„ şi „dulcea Veronică”, exegeţii vieţilor şi
creaţiilor literare ale acestora (şi nu numai ei!) au văzut în împreunata
legătură a trăirii lor pământene o „Trinitate a iubirii şi prieteniei”, devenită
după moartea lor o „constelaţie” veşnică şi strălucitoare pe bolta luminoasă a
întregului neam românesc şi (de ce nu?) pe cerul înalt al culturii universale.
Numitorul comun al prieteniei „celor trei” este fără
niciun dubiu oraşul Iaşi, urbea cultural junimistă, acolo unde, începând cu
luna noiembrie a anului 1874 şi până la 1 octombrie 1877, când Poetul a părăsit
„dulcele Târg” în favoarea Bucureştilor, prietenia celor „trei iezi cucuieţi”
(vorba hâtrului Ion Creangă) avea să prindă rădăcini puternice, să crească
viguros şi să înflorească în toată splendoarea ei umană.
După doi ani de la momentul fericit al primei
cunoştinţe (ca student la Viena) cu Veronica Micle, „o doamnă de aceeaşi vârstă
cu el, cu păr bălai bogat şi ochi albaştri, căsătorită de 8 ani cu Ştefan
Micle, rectorul Universităţii ieşene”, de care s-a îndrăgostit „la prima
vedere”, în toamna lui 1874 Mihai Eminescu răspunde pozitiv chemării junimiste
şi vine la Iaşi, mânat aici şi de dorinţa revederii „îngerului blond”. Reluarea
legăturii lor s-a făcut în mod „epistolic – protocolar”, ca apoi, în urma frecventării
seratelor literare ale Veronicăi, ale altor numeroase manifestări culturale
ieşene, „a început între cei doi o poveste tumultoasă de dragoste, care avea să
continue, cu toate meandrele ei până la sfârşitul vieţii” , confirmată şi de
George Călinescu în ampla sa lucrare monografică „Viaţa lui Mihai Eminescu”.
Împlinirea acestei „tainice şi pătimaşe iubiri” este
destăinuită de poetul însuşi: „Ziua de 4/16 Febr. 1876 a fost cea mai fericită
a vieţii mele. Eu am ţinut-o pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am
sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa
mea.” Dar, aidoma scrierii biblice a
Vechiului Testament, în urma răuvoitoarelor clevetiri mediatice ale
protipendadei vremii şi a nelipsitelor bârfe academice despre ispita „fructului
oprit”, Mihai Eminescu a fost „izgonit” în cele din urmă, în toamna lui 1877,
din „Edenul ieşean”, spre disperarea „scumpei sale Veronicuţe” şi dezolarea
prietenului său „Ionică” , rămas de pripas la bojdeuca lui din Ţicău.
Prietenia dintre Mihai Eminescu şi Ion Creangă,
consemnată în Istoria literaturii, a început în iulie 1875, mai întâi, la o
conferinţă cu învăţătorii, urmată apoi de „o inspecţie la clasă” la Şcoala din
Păcurari, unde Eminescu, în calitate de revizor şcolar, îi remarcă
„institutorului Ion Creangă modul fericit în care ştia să predea lecţiile
copiilor.” De aici mai departe între ei s-a înfiripat o trainică prietenie,
care avea să uimească prin stranietatea celor două firi diametral opuse:
Eminescu, „fire romantică şi visătoare, introvertită, melancolică şi
însingurată”, iar Creangă, „fire jovială, extrovertită, mereu zâmbitoare şi
glumeaţă, gata oricând să-ţi spună o snoavă, o vorbă de duh”. Diferiţi şi în
cultură, la Eminescu fiind una vastă, cunoscătoare a filozofiei şi limbilor
străine, la Creangă fiind una restrânsă, atâta cât a primit-o la şcolile de la
Humuleşti, Broşteni, Tg. Neamţ, la Şcoala de Catiheţi de la Fălticeni şi la
Seminarul de la Socola, apropierea strânsă dintre ei avea la bază o expresie pronunţată
a inteligenţei, a agerimii minţii şi a harului inspirator al vorbirii populare,
cum şi o perfectă comuniune de concepţii şi idei, care puneau mai presus de
toate folclorul şi înţelepciunea populară. Influenţa acestei prietenii s-a
văzut de îndată ce Eminescu, în toamna lui 1875, l-a introdus pe Creangă la
Junimea, unde acesta a citit „Soacra cu trei nurori”, povestire publicată
imediat în revista Junimii „Convorbiri literare”. După cum scria şi A. Panu în
„Amintiri de la Junimea”, de atunci „mai nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără
Creangă şi pe Creangă fără Eminescu; amândoi intrau la Junimea, amândoi ieşeau
de la Junimea”.
Prietenia lor „nedespărţitoare” cunoaşte o trăire
intensă, după 3 iunie 1876, odată cu găzduirea lui Eminescu la Bojdeucă, acolo
unde a stat aproape o jumătate de an. Hălăduind împreună pe dealul Şorogarilor,
pe la Aroneanu şi Sculeni, pe alte coclauri
de pe colinele ieşene ale Tătăraşilor, Cetăţuii şi Gălăţii, amândoi
sporovăiau până la ore târzii din noapte în ceardacul din spatele bojdeucii,
„fiind cei mai fericiţi oameni din lume”. Atunci, în acea perioadă fertilă,
uneori, li se alătura în vorbirea lor însufleţitoare de la bojdeucă şi Veronica
Micle, găsind aici un loc mai „ferit” pentru poezia iubirii. Iar, după cum
afirmă şi scriitorul C-tin Parascan, „doctor” în Creangă şi custode al
Bojdeucii ani îndelumgaţi: „aici şi atunci au fost scrise de Poet cele mai
frumoase poeme şi poezii de dragoste închinate Veronicăi Micle, muza lui
inspiratoare, iar Povestitorul abia prididea cu zor să-şi aşternă scrierile
sale de duh pe teancuri de hârtie”.
În scurtă vreme, însă, la sfârşit de septembrie 1877,
asupra „trioului prietenesc” s-a pogorât ca un trăsnet nenorocul plecării
„precipitate” a lui Eminescu la Bucureşti, lăsându-i amărâţi şi pustiiţi
sufleteşte pe cei doi dragi şi buni prieteni ai lui.
Iată ce-i scria Creangă „fratelui Mihai” în dec. 1877:
„Ai plecat și mata din Iași lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală.
[...] Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și
Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul
nostru uitat și părăsit de toți. [...] Vino, frate Mihai, vino , căci fără tine
sunt străin”. Dar, cu munca lui de
„sisif” la redacţia ziarului „Timpul”, nu se vedea revenirea.
Legătura întreruptă cu Veronica a fost reluată mult
mai târziu, dar imediat după decesul soţului ei, Şt. Micle (8 aug. 1879),
atunci când „Eminul ei iubit” a văzut posibilitatea „oficializării” iubirii
lor. La îndemnul lui, ea vine la Bucureşti în sept. 1879 şi petrec împreună „o
lună de miere”, după cum consemnează şi Ioan Slavici în „Amintiri”. Dar
perspectiva sumbră a posibilei pierderi a „pensiei de urmaş” a Veronicăi şi
precaritatea situaţiei financiare a lui Eminescu pentru un trai comun fac imposibilă
căsătoria visată şi cei doi îndrăgostiţi deprimaţi au păstrat de aici încolo
iubirea lor printr-o corespondenţă plină de patetism şi desnădejde, aşa cum
apare aceasta şi în volumul inedit, editat în 2000 de către prestigioasa
editură ieşeană Polirom. Deprimarea Veronicăi a fost şi mai accentuată când, în
1883, la Iaşi, la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, apar primele semne
ale bolii Poetului, care aveau să-i curme treptat şi creaţia şi viaţa. O ultimă
încercare disperată de a-şi salva iubitul o face în 1888 când merge să-l vadă
la Botoşani şi de acolo reuşeşte cu greu să-l ia de lângă sora lui Harieta şi
să-l interneze la Bucureşti, la sanatoriul doctorului Şuţu. Mutându-se la
Bucureşti pentru a-i alina suferinţa, la ultima ei vizită dinaintea morţii
Poetului, Veronica răpusă de jale la vederea lui, compune (în 20 de minute!)
tulburătoarea poezie, Raze de lună: „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un
răsărit de lună! [...] Noi visam eternitate în durata unei clipe.”
Dar, „clipa cea repede/ avea să se lepede ..” la ora 4
a dimineţii de 15 iunie 1889, aşa cum fusese anticipată de Poet în ultima sa
poezie „Stelele-n cer”. Mare păcat!
Consemnând înhumarea Poetului „sub un tei” din
Cimitirul Bellu, presa vremii a înserat şi o notiţă: ... „o doamnă din Moldova,
îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori de Nu mă
uita”, concluzionând: „Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a
inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle”.
Şi chiar ea a fost! Înveşmântată în înegurata-i imensă
durere, părăseşte Bucureştiul şi îşi caută leac de alinare la Mănăstirea
Văratec. Suferinţa fiindu-i copleşită de pierderea „dragului ei Emin”, aici
începe să fie stăpânită de gândul necurat al suicidului, pe care-l exprimă şi
poetic, la 1 aug. 1889: „O! Moarte vin de treci /.../ Mi-e dor de-un lung
repaos...Să dorm,/ Să dorm pe veci”. Şi, astfel, după ce a înghiţit voit „un
flacon de arsenic”, fără să mai poată fi salvată, pe 4 august 1889, „la fix 50 de
zile de la sfârşitul lui”, Veronica Micle pleacă în Veşnicie spre a-l întâlni
şi a fi iarăşi împreună. A fost înhumată creştineşte în cimitirul Mănăstirii
Văratec, alegându-se din ea „pulbere ţărână”, după cum i s-a încrustat şi pe
placa de mormânt.
Revenind la Ion Creangă, însingurarea care-l măcina
sufleteşte după plecarea „Bădiţei Mihai” devine şi mai apăsătoare, iar la
aflarea din presă a îmbolnăvirii Poetului face prima criză de epilepsie în
şcoală, „chiar în faţa şcolarilor, care ţipau înspăimântaţi”. Aceste crize s-au
iscat tot mai des, oricând şi oriunde şi s-au agravat îngrijorător după moartea
dragului său prieten, despre care a luat cunoştinţă tot din ziare. Mărturiile
strânse de biografii săi sunt unanime: „era văzut plângând ca un copil, îi
pronunţa numele cu glas stins. Nu mai mânca, nu mai comunica, în schimb îi
citea poeziile cu glas tare şi adormea cu cartea sub cap”. Boala şi durerea încercată aveau să atingă o
culme tulburătoare de îndată ce i-a parvenit şi vestea morţii cumplite şi a
Veronicăi, după cum a şi notat: „După câteva săptămâni aflu că la începutul lui
august sărmana Veronica Micle, cea care venea uneori pe la bojdeucă, s-a
sinucis”. Era prea multă durere pentru
sufletul său.
De aici mai departe se lasă şi el stăpânit de gândul
morţii prin care voia să-şi regăsească iubiţii săi prieteni. Şi-a împlinit
acest gând morbid în ziua de 31 decembrie 1889, când, aşa după cum relatează
fratele său Zahei (cu care avea o tutungerie pe Sărărie la vale): „într-o zi
friguroasă din cale afară, scriitorul a ieşit după tutun şi întâlnind un
prieten au trecut pe la brutăria Szzakmary, unde a înfulecat – la foc automat –
câteva crafle calde cu dulceaţă, apoi pe la băcănia lui Şoituz, unde a băut câteva
coniace şi a continuat, neînsoţit, să facă - o staţie - la Bolta Rece, ajungând
într-un târziu la bojdeucă şi s-a trântit pe pat”.
Înserându-se, înainte de sosirea copiilor din mahalaua
Ţicăului la urat, Tinca Vartic l-a aflat fără suflare şi i-a aprins înfiorată o
lumânare la căpătâi. Sufletul lui Nică a Petrei, humuleşteanul, luase drumul Cerului, în căutarea bunilor şi
nedespărţiţilor săi prieteni.
A fost înmormântat pe 2 ian. 1890 în cimitirul
Eternitatea din Iaşi. Au trecut de atunci 135 de ani şi câţi vor mai trece în
veacul de acum şi în toate veacurile care vor veni în cadenţarea infinită a
Timpului, amintirea celor trei buni prieteni nedespărţiţi nici în moarte va
rămâne de-a pururi o strălucitoare Trinitate a culturii române şi universale,
că nu se va putea vorbi vreodată de Mihai Eminescu - Omul total al Culturii
Române - fără să i-o alăturăm pe Veronica Micle, muza lui inspiratoare şi nu se
va vorbi nicicând de Ion Creangă - Marele Povestitor al Neamului - fără să nu
fie pomenit Mihai Eminescu, prietenul care i-a înrâurit harul scriitoricesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu