Fapte
istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale
- Eseu (14)
Prof.
univ. dr. Corvin Lupu
08
Decembrie 2024
În precedentul articol, am scris și despre aspectele
pozitive ale naționalizării de la 11 iunie 1948, care a trecut 80 % din
industria și capitalul din România, care fuseseră acaparate de evrei, în
posesia poporului român și în administrarea statului român. Aceasta era
situația juridică reală, care s-a păstrat până în anul 1990, când guvernul
instaurat de trădătorii care au acaparat România, guvern condus de Petre Roman,
fiul iudeo-cominternistului Ernö Neulander (devenit peste noapte Valter Roman),
s-a transformat prin abuz de putere din administrator al bunurilor poporului
român în proprietar al lor și a trecut la înstrăinarea și lichidarea averii
uriașe a poporului român, construită în jumătate de secol de muncă intensă și
de conducere competentă și patriotică.
Naționalizarea din 1948 nu a putut opri jaful
economiei României în folos sovietic de către cele 16 întreprinderi
sovieto-române (Sov-Rom), care s-au înființat între anii 1945-1952. Jaful se
practica sub acoperirea nevoii de plată a datoriei de război, stabilită de
Tratatul de Pace de la Paris (1947) la 300 de milioane de dolari, la valoarea
dolarului din 1945. Datoria era obligatoriu de achitat până în 1964. Inițial,
se făcuse o propunere ca România să fie obligată să plătească datoria de război
în doar șase ani. Era o sumă uriașă. În 1945, prețul unciei de aur era de 35 de
dolari. În momentul scrierii acestor rânduri, prețul unei uncii de aur este de
2.600 de dolari.
Cu toate că datoria era atât de mare, sovieticii au
„recuperat” din România mult mai mult decât s-a stabilit. Cele mai de seamă bogăţii ale ţării noastre
erau exploatate de sovrom-uri și exportate în U.R.S.S. cu preţuri derizorii, în
timp ce aceleași produse lipseau de pe pieţele din România, sau erau vândute pe
teritoriul național mult mai scump decât plăteau sovieticii pentru ele.
Întreprinderea „Sov-Rom-petrol” a fost înfiinţată în
1945. Aportul părţii sovietice la capitalul întreprinderii s-a constituit din
utilajele germane din România, abandonate de trupele hitleriste în timpul
retragerii și confiscate de către URSS, respectiv din utilajele germane aflate
pe câmpurile de extracţie petrolieră.
La sfârșitul războiului, instalațiile petroliere
fuseseră bombardate în mare parte de americani și britanici, până la 23 august
1944 și de către germani, după trecerea României de partea U.R.S.S.
Declanșându-se Războiul Rece, guvernul S.U.A. a instituit embargo pentru
livrările de echipamente necesare industriei de exploatare a țițeiului și
gazelor naturale. Guvernul român a făcut apel la comunitatea evreiască să
sprijine România să-și repună în funcțiune exploatarea țițeiului și a gazelor
naturale, principala bogăție din care guvernul român putea obține venituri
imediate în situația economico-financiară foarte grea în care se găsea.
Conducerea comunității evreiești internațională a apreciat mult că România a
fost singura țară din Europa supusă Germaniei, care a salvat aproximativ
jumătate de milion de evrei de la moarte, le-a permis emigrarea în Palestina,
i-a sprijinit pe evreii din Ungaria care s-au refugiat cu ajutor românesc în
România, pentru a scăpa de deportarea în lagărele germane și a dat curs solicitării
guvernului României. Încălcând embargoul, evreii au adus echipamentele din SUA
cu vaporul, în portul Constanța. Recunoștința din acel moment istoric al
conducătorilor poporului evreu față de comportamentul excepțional al românilor
față de evrei în perioada celui de Al Doilea Război Mondial, a ajutat la
repunerea în funcțiune în bune condițiuni a industrie extractive de petrol și
gaze din România. Făcând această afirmație, nu doresc să ascund suferințele
unor evrei din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Acestea au existat,
dar de suferit a suferit toată populația țării, cel mai mult suferind etnia
română.
Întreprinderea „Sov-Rom-petrol” exploata ţiţeiul din
România. O parte a țițeiului era transportat în U.R.S.S. în contul datoriei de
război și rafinat acolo. Restul țițeiului era rafinat în România, o parte din
produsele rafinate exportate fiind o importantă sursă de venit a statului
român. „Sov-Rom-petrol” a deţinut controlul total asupra industriei de petrol
româneşti și a făcut investiţii importante în România. A fost construit un nou
sistem de conducte subterane de transport ţiţei în Muntenia, Dobrogea şi
Moldova, au fost deschise noi exploatări petroliere în Moldova, a fost
construită Rafinăria de la Oneşti şi infrastructura de transport la rafinărie.
Întreprinderea a fost dizolvată la 1 septembrie 1956, iar patrimoniul ei a
trecut în totalitate în proprietatea statului român.
Întreprinderea „Sov-Rom-cuarţit” a fost înfiinţată în
1951. Ea a avut ca scop declarat extragerea cuarţului, dar în realitate, în mod
camuflat, secret, a extras uraniu şi a cercetat zăcămintele de uraniu de pe
teritoriul României. Participaţia de capital la această societate a celor două
părţi, România şi U.R.S.S., ca de altfel la toate sovrom-urile, era egală,
adică 50%-50%, iar beneficiile ar fi trebuit împărţite, cel puţin teoretic, tot
în mod egal. În perioada ei de existenţă relativ scurtă, de numai 4 ani,
întreprinderea a extras şi transportat în U.R.S.S., în contul datoriei de
război, aproximativ 18.000 tone de uraniu-metal la un preţ subevaluat,
materialul fiind utilizat în programul de înarmare nucleară a Uniunii
Sovietice. În zonele unde a organizat exploatări miniere, „Sov-Rom-cuarţit” a
făcut şi anumite investiţii, construcţii de infrastructură, mai ales căi ferate
şi drumuri, cartiere de blocuri de locuinţe în centrele muncitoreşti, clădiri
industriale şi linii de energie electrică. Societatea a înființat un număr
important de locuri de muncă, ajungând la 16.000 de angajaţi.
Conducătorii români au fost nemulțumiți de prețul de
achiziție al uraniului de către sovietici, motiv pentru care „Sov-Rom-cuarţit”
s-a desfiinţat la 22 octombrie 1956. Investiţiile făcute au intrat în
proprietatea statului român, care a înfiinţat Întreprinderea „Cuarţit”, care a
preluat integral patrimoniul fostei „Sov-Rom-cuarţit”, convenindu-se totodată
ca statul român să vândă în continuare uraniu către sovietici, dar la preţurile
de pe piaţa internaţională. Partea de 50% din fosta „Sov-Rom-cuarţit” care a
aparţinut U.R.S.S. a fost evaluată la 413 milioane ruble şi părţile română şi
sovietică au convenit ca statul român să răscumpere participaţia sovietică în
zece rate anuale fixe, începând cu anul 1961. Dar, în anul 1961, noul
prim-ministru Ion Gheorghe-Maurer, apreciind că sovieticii și-au recuperat
capitalul deținut prin prețul mic achitat pe uraniul trimis în U.R.S.S., a
desfiinţat societatea „Cuarţit”, iar răscumpărarea de 413 milioane ruble nu a
mai fost plătită niciodată.
„Sov-Rom-transport” a fost o societate de navigaţie
mixtă sovieto-română, înfiinţată în 1945 şi dizolvată în 1954. La sfârşitul
războiului, România avea o flotă de 16 nave care, în baza Convenţiei de
armistiţiu, trebuiau puse la dispoziţia Uniunii Sovietice, ulterior fiind
exploatate în comun cu partea sovietică, în vederea plătirii datoriei de
război. La constituirea „Sov-Rom-transport”, partea sovietică a venit cu 4
cargouri, iar partea română cu două nave rămase neconfiscate de către
sovietici, precum şi cu închirierea şantierelor navale de la Constanţa şi
Brăila. Ulterior, au mai fost achiziţionate alte 4 cargouri. La desfiinţarea
„Sov-Rom-transport”, în 1954, navele au rămas în proprietatea statului român şi
în locul acestei societăţi a fost înfiinţată Întreprinderea „Navrom”,
proprietate exclusivă a statului român, care a ajuns să dețină sute de nave, de
toate capacitățile.
Întreprinderea „Sov-Rom-gaz” a fost înfiinţată în 1945
pentru exploatarea gazului metan din zăcămintele de la Bazna şi Copşa Mică. Cea
mai mare parte a exploatării de gaz din zona Mediaş nu a făcut obiectul
asocierii în „Sov-Rom-gaz”, rămânând în proprietatea exclusivă a statului
român. Şi în Întreprinderea „Sov-Rom-gaz” partea sovietică a venit cu un aport
constând în utilajele germane din timpului războiului, care au fost abandonate
la faţa locului şi au fost confiscate de către sovietici, în conformitate cu
prevederile Conferinţei de la Potsdam din 1945. În perioada ei de existenţă,
societatea „Sov-Rom-gaz” a extras din România aproximativ 1 miliard 400
milioane m.c. gaze, pe care l-a transformat în negru de fum, la uzinele de
profil din Copşa Mică, construite anume în acest scop, iar negrul de fum a fost
exportat în U.R.S.S., în condiții pe care conducerea României nu le-a agreat,
socotindu-le defavorabile României.
Întreprinderea „Sov-Rom-tractoare” s-a înființat la
Brașov, în spațiile fostei fabrici de avioane I.A.R.. Printre condițiile impuse
de sovietici României învinsă în război a fost și interdicția de a mai produce
avioane și de a poseda flotă aeriană. Avioanele de luptă I.A.R. erau la nivelul
mondial de vârf și au produs mari pierderi aviației și armatei sovietice în
timpul războiului. În perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej sovieticii au
deservit aviația civilă și militară din România. În compensație pentru Întreprinderea
de Avioane confiscată, sovieticii au adus din U.R.S.S. fabrica de tractoare de
la Brașov și s-a înființat Întreprinderea „Sov-Rom-tractoare”, participația
statului român constând în teren, clădiri și banii pentru salarizarea
angajaților. Industria aviatică a fost reînființată abia în timpul conducerii
lui Nicolae Ceaușescu și din nou desființată după 1990.
Alte sovrom-uri au fost: „Sov-Rom-lemn”,
„Sov-Rom-banc”, „Sov-Rom-cărbune”, „Sov-Rom-construct”, „Sov-Rom-film” etc.
Suma totală transferată din România în URSS de către toate cele 16 sovrom-uri
pe toată durata existenţei lor a fost estimată de către partea română la
aproximativ 960 milioane dolari, adică de peste trei ori mai mult decât
întreaga datorie de război a României față de U.R.S.S., așa cum a fost ea
stabilită prin Tratatul de Pace de la Paris.
La 7 martie 1953, la doar două zile după ce s-a
anunțat moartea lui Stalin (!), Gheorghiu-Dej a informat Comitetul Central al
P.M.R. că sfătuitorii sovietici care controlau economia „trebuie să predea
funcţiile pe care le-au deţinut până acum unor reprezentanţi din ţara noastră”
. Gheorghiu-Dej era convins că sovrom-urile erau menite numai să exploateze
România şi nu erau cu nimic mai bune decât instituţiile capitaliste din trecut.
El formulase această opinie încă din 1947, ceea ce i-a creat tensiuni cu sovieticii.
Tot în martie 1953, Gheorghiu-Dej a purtat o discuție telefonică cu Nikita
Sergheevici Hrușciov, unul dintre triumvirii care au preluat puterea la Kremlin
după asasinarea lui Stalin. Gheorghiu-Dej a reclamat faptul că sovrom-urile
spoliază economia României, în sensul că împărțirea profitului nu este corectă.
„Și ce propui, tovarășe Dej?”, a întrebat conducătorul iudeo-sovietic. „Să le
desființăm!”, a răspuns Dej. Hrușciov a acceptat desființarea sovrom-urilor.
Desființarea sovrom-urilor a deschis calea dezvoltării
mai rapide a României și a mărit mult veniturile statului român. În același
timp, desființarea sovrom-urilor a fost un pas important al proiectului de
obținere a suveranității României.
Opinia publică nu avea cunoștință de aceste dispute
româno-sovietice din spatele cortinei și de eforturile aripii naționaliste din
conducerea României pentru obținerea libertății naționale. Opiniei publice i se
prezenta doar o imagine idilică a raporturilor de „mare prietenie” între
România și U.R.S.S., „între popoarele român și sovietic”.
- Va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu