marți, 24 ianuarie 2012

Efectul “Fluture”


DRAGII MEI BANATENI, DRAGI ROMANI,

Cand poeta Mariana Gurza m-a rugat sa-i vorbesc despre cele trei mari iubiri ale mele in ordinea decoperirilor lor am realizat ca sunt intr-o calatorie spre inceputurile lumii: La inceput a fost cuvantul’, apoi au fost cele 10 porunci scrise cu foc, in piatra – prima icoana. Am simtit, vorba lui Stanislavsky, cum a tasnit din centrul pamantului focul direct prin talpi, in mine vuind ca dintr-un furnal, tasnind prin vulcan lava pasiunilor impletite a celor trei mari iubiri: filmul, teatrul si scrisul. Filmul a inceput la Ciudanovita, teatrul la Oravita si curajul de a scrie in Australia.
Am inceput de unul singur ca o scanteie si mocnind ca un foc inabusit am strabatut intreaga viata luminand modest precum licuriciul in noapte nederanjand dar tresarind atentie pe ici, pe colo. Am fost intodeauna condus de interes pentru cunoastere si implinire, din dorinta de a, intr-o zi, demonstra semenilor mei ca suntem demni de aceasta lume, ca nu suntem mai prejos. Nu lupta de a acapara lucruri sau averi ci lupta de a da inapoi celor ce mi-au dat cu atata dragoste; parintilor mei, colegilor mei, invatatorilor, profesorilor, prietenilor, Ciudanovitenilor, Oravitenilor, Banatului si intregii Romanii, m-a condus.
Mi-s dragi Doamne oamenii acestia saraciti de vremuri si munciti de imprejurari, si printre ei, cati Doamne, nu or fi, de o inalta puritate sufleteasca, si de o adanca sensibilitate spre bine. Am fost curios si am invatat de toate si am gasit multa rasplata in ai ajuta pe oameni, reparand lucruri prin casele lor, astfel ca, aproape ca am fost crescut de toata localitatea. Oamenii munceau din greu in minele de uraniu si sigur ca dupa sase ore de iradiere in mina, cineva trebuia sa le puna un zambet pe fata. La insistentele mele tata mi-a cumparat un diaproiector si o duzina de diafilme cu povesti. Am vopsit peretele opus blocului nostru cu var, conturand un ecran mare si alb pe care seara pe la sapte incepeam sa proiectez povesti. Repede sa dus vestea in tot santierul si lumea a inceput, la sfarsit de saptamana sa se adune, cu scaunelele de acasa, la micutul meu cinema. Inima imi exploda de bucurie.
Cand am realizat ca povestile incep sa se termine mi-a venit ideia sa-mi fac eu filmuletele mele. Am procurat hartie alba pe care am taiato la latimea filmului si am inceput sa desenez sub o lupa de sticla, dintr-o lanterne veche, fotograme cu imagini si chiar text minuscul, pe ici, pe colo. Desenam povesti de cate zece fotograme. Povesti inventate de mine cu cawboy, tancuri rusesti si extraterestri. Luam apoi filmul de hartie si il manjeam cu untura alba de porc, pana cand acesta devenea semitransparent dupa care, il uscam intre doua hartii de sugativa incat sambata seara aveam doua, trei filmulete pregatite pentru premiera.
Eu proiectam filmul prin fereastra de la nivelul doi al blocului asa ca nu toata lumea stia cine e autorul, iar seara cand mergeam pe strada si vedeam babutele cu scaunele, strigandu-se una pe alta, sa mearga la blocul ‚A’ la film, eram in al noualea cer, de ce? Ca eu eram acel care aduce aceasta bucurie.
La 12 ani am cumparat primul aparat de filmat de 8 mm si am realizat primul meu filmulet de 3 minute jumate – era un film in culori. A urmat apoi Bocsa, Oravita, Otelul Rosu, Resita, Timisoara si un marele premiu pe tara pentru filmul PERSEVERENTA realizat pentru casa pionerului din Oravita, unde mi s-a propus sa predau fotografie si film de catre directorul casei, domnul Viorel Sperlea. ‚Am crezut ca mor si nimeni nu va auzi de cercul nostru’, spunea el.
Pentru ca tot am inceput sa dau nume trebuie aici sa recunosc contributia mai multor oameni la conturarea caracterului meu: Watz Iosif – care m-a facut proiectionist si m-a educat in maestrii cinematografiei mondiale, Ing. Draga care m-a ajutat sa-mi construiesc primul aparat de radio cu lampi si m-a ajutat impreuna cu domnul Funaru sa devin un bun technician in electronice, soferul Chis Nicolae care m-a dus cu masina prin muntii banatului si a fost parte din imaginile mele, Turlea Emil cu care am realizat filme de protectia muncii in subteran, Inginerii Nicolae Boncoi si Iulian Topala care au realizat potentialul filmului meu in cadrul intreprinderii miniere, in promovarea de noi tehnologii realizate local, oameni cu care am colaborat si am luat premii la mai multe festivale de film din tara incluzand; un locul trei pe tara si o medalie de bronz la Secventa Timiseana, pana cand, in 1979, am plecat de acasa spre Roma, precum Badea Cartan – din curiozitate. Ultimul meu vis in tara a fost sa realizez un festival de film la Oravita si sa-l invit pe Sergiu Nicolaescu ca presedinte in Juriu.
In materie de teatru si actorie trebuie sa-i multumesc profesorului meu de desen domnul Calin Ion care mi-a dat primul rol in clasa a saptea in piesa Ion Roata si Unirea. A urmat apoi rolul lui Gatlan Zaharia din Amintiri din Copilarie, rol pentru care am fost adus din Ciudanovita sa-l joc si la Oravita in echipa de copii a teatrului Mihai Eminescu iar mai tarziu prin ,’72 am fost invitat sa-l inlocuiesc pe actorul care lipsea, din rolul lui Tiron, din Comedie cu Olteni, a lui Georghe Vlad sub regia doamnei regizor, Geta Vlad, inconjurat de decorurile frumoase realizate de dragul meu profesor si protector Ion Calin. Cu aceasta piesa am participat la bienala teatrala Ion Luca Caragiale de la Otelul Rosu unde noi echipa teatrului Oravitean am castigat locul trei pe tara. Am fost apoi in turneu prin imprejurimi, si as mai fi si astazi inca daca nu as fi fost luat in armata. Mereu am crezut ca o sa ajung sa pun o piesa, in scena pasita de Eminescu, la maturitate.
Scrisul a inceput pe o foaie de caiet de citire cu un toc si o penita, si o gramada de lacrimi si palme, dupa cap de la Mustata, invatatorul nostru, care imi dicta;’A’ mare de mana, pleosc o palma,’a’ mic de mana pleosc, si iar lacrimi, liniuta subtire in sus, liniuta groasa in jos… Cu aceste liniute a inceput relatia mea cu educatori de seama ca Misura, Doru Sperlea, Sotii Dogaru, Manda, Stefanescu, Sotii Popescu, Topala, Calin si altii. Am fost un elev slab la limba romana din cauza ca nu invatam, eram mai mult pe dealuri, mesteream, cu un trepied facut din trei lanteti, adusi de tata de la mina, un butuc si trei cutii de conserva din care imi incropisem un aparat de filmat filme imaginare. Umblam dealurile zicand ca filmez. Nenea Todut ii zicea lui tata: Baiatul tau o sa ajunga un mare regizor.
In Australia dupa un an de Italia m-am integrat usor pentru ca erau multi italieni si cum vorbeam limba, nu a mai fost nevoie de engleza, sa supravetuiesc, iar mai tarziu, cand am realizat ca nu poti face mare lucru fara ea, m-am inscris la scoala de engleza, si ca s-o perfectionez am urmat un curs in scris profesional, la Universitatea Monash din Berwick, Victoria. In anul doi am castigat marele premiu la concursul de povestiri scurte organizat de PENGUIN Publishing Company incurajat de profesorul/scriitor, doamna Doris Leadbetter. Nu am luat in serios lucrurile, fiind un student in varsta am crezut ca experienta anilor mei m-a pus in fata studentilor tineri. Aveam inca o cicatrice adanca ramasa de pe bancile scoli, unde m-am format crezand ca sunt un elev slab si asta a fost prapastia dintre mine si scriitori.
La insistentele poetului Ioan Miclau, care redacta revista Iosif Vulcan, am inceput sa scriu cate ceva, ca sa-l ajut, sa-i sustin cauza. Nu ma gandeam la continut ci la numarul de contribuitori. Era singura revista care publica doar literatura, pe care o stiam in Australia, si simteam ca particip la realizarea unui vis. Era visul unui roman care pulsa. Aceasta revista, pentru ca era facuta manual, pagina cu pagina, era o piesa de arta in sine. Printre pagini se vedeau oftaturile, mazgalelile si stropii de sudoare cazuti, sangerand textul pe alocuri, corecturi de mana etc. Toate acestea la un loc transforma revista intr-o sculptura. Lucru care m-a durut atunci cand a desfintat-o. Insa marele curaj si vindecarea cicatricei a fost facuta, trebuie sa recunosc aici, de catre profesorul si scriitorul Artur Silvestri, care m-a socat cu increderea domniei sale, in potentialul izvorului meu. Artur Silvestri a fost podul maturizarii mele in scris. A avut dreptate cine a spus:’Dragostea trece prin stomac’. Artur are calitati de parinte adevarat – de invatator. Si aici ajung la primul nostru mare invatator ISUS astfel destinul conducandu-ma spre izvorul vietii, incepand cu filmul, teatrul si in final la scrisul celor 10 porunci.
Magdas Gheorghe, Mircea Cota, Tibi, Munteanu, Condras, Mita, Sava, Shoani, Feru, Danut, Neli, fratiorul meu Ghita si surioara Mariana, domnul Jurca, doamna Batalan, domnul Lucian Ionica, Emil Mateias, Costinas, Lucavetki, Militaru, Sandu Dragos, si altii, toti acesti oameni minunati fac povestea vietii mele si cu fiecare moarte, moare o bucatica din mine, o bucatica din istoria locului unde am copilarit. Toti acesti oameni, ca si tata, si mama, au facut cum au stiut ei mai bine sa-si serveasca copii si cultura neamului, care are niste radacini mult mai adanci decat perioada comunismului. Natiunea a trecut prin multe oranduiri in miile de ani, si noi romanii am invatat sa privim inainte si sa simtim divin, cantand, glumind, rugandu-ne oftand la Dumnezeu. Nu am trait obscur. Fiecare dintre noi si-a adus contributia la aceasta lume fara sa simta si a participat la schimbarile lumii precum fluturele care din miscarile aripilor sale a declansat un uragan in partea opusa a pamantului. Petre Cretea intro emisiune a lui Iosif Sava discuta un mit mai vechi care spunea ca: intodeauna pe pamant exista 36 de intelepti pe care nu-i stie nimeni si care sunt cei pe care sta lumea ca sa nu se prabuseasca. Acest mit este un omagiu adus necunoscutului eroic si triumfal din adancul realitatii. In fata unui mort trebuie sa te gandesti, spunea la randui Sava, ca el a facut parte din cei 36. El nu stie asta, dar poti sa-i iei tu locul atunci cand i-l dai pamantului.
Eu i-am luat locul tatei care s-a daruit, care a muncit cum a stiut el si care a fost decorat cu toate ordinile muncii. El i-a facut mandrii pe cei care l-au crescut si a dat tot ce a avut el mai bun aproapelui sau.. Acest simtamant sanatos, inradacinat adanc in neam ne duce in vesnicie in dorinta Domnului gravata in foc pentru noi.
Dragii mei Banateni, dragi Romani, draga Mariana Gurza, de aici din Australia, Benoni din Ciudanovita/Oravita, continua sa va faca mandri, continua ca Badea Cartan, drumul spre cinstirea identitatii si sa nu uitam ca noi toti suntem daruiti de la Dumnezeu cu potentialul FLUTURELUI. Celor care v-am gresit v-a cer iertare, va multumesc si va urez:
Sa fiti iubiti si s-auzim numai de bine.

Ben TODICĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu