Un film de Ben Todica
Aşadar, iată-ne la început de An Nou, iar cineastul
Ben Todică din Melbourne are bunăvoinţa a ne întâmpina cu un nou film al
domniei sale, Decalogul după comunism –Ep.4. Acest film a avut darul a mă impresiona
adânc. L-am vizionat de mai multe ori şi am fost atât de mişcat încât mi-am
propus să scriu câteva rânduri despre filmul lui Ben din Ciudanoviţa, cum obişnuiesc
eu a-i zice, aşa între noi! Nu sunt critic de filme, deci mă voi baza pe propriul
sentiment, al simţirii şi bucuriei ce le am atunci când citesc ceva interesant sau
vizionez un film plăcut, cu toate cele aparţinătoare unei vieţi simple dar omeneşti,
şi care au darul să te propulseze iar în lumea amintirilor proprii, din încă vremile
copilăriei şi adolescenţei, iar filmul Decalog după comunism – Ep.4, are această
tendinţă, cum se spune pe la noi,” cu vârf şi îndesat!”
Când îmi amintesc de romanul
“Ion” a lui Rebreanu, de scrierile lui Ion Creangă, despre “Catrina” lui, şi
mulţi alţii, vedeam în scrierile lor un tablou critic la adresa educaţiei celor
ce dictau şi guvernau, nicidecum prostituarea autorilor. Dacă în acest film vom
auzi şi de lucruri zise “ruşinoase”, trebuie să înţelegem bine, că avem
de-aface cu o stare care caracterizează unele sisteme sociale, grupuri, instituţii,
şi nu a autorului ce metaforic încearcă să taie şi să vindece o rana ce puroiază
în societăţile de azi!
Tot filmul are un traseu turistic,
în care cineastul nostru revede şi recunoaşte frumuseţile locurilor, veselia şi
pofta de viaţă a oamenilor pe care îi cunoaşte şi îi iubeşte din tot sfletul său
de artist. Şi îi iubeşte nu fără tristeţe, acum, după ani de zile trăind în
Australia, îl vom auzi în film exclamând cu emoţie: “Ce măreţie Doamne! Toată această
privelişte a zonei arată ca o zână frumoasă!”. “Mi-e dor de locuri, de oameni
cu toanele lor fericite”.
Filmul începe cu o frumoasă călătorie
cu trenul, care şi acesta îşi are istoria lui, circulând pe linia Oraviţa – Anina,
încă de pe vremea imperiului austro – ungar.
Tras de o locomotivă Diesel românească,
trenul opreşte pentru călători în gările Gârlişte, Ciudanoviţa, Brădişor, Lişava
etc. Aflăm că ultimele vagoane au o construcţie specială pentru transportul de
uraniu. Uraniu ce ni l-au dus, germanii, austriecii, sovieticii etc.
Ei, tocmai într-un astfel de tren
găseşte a fi bine şi potrivită şi aranja acţiunea filmului dl. Ben Todică,
fiindcă zice dlui: Atât sunt de frumoase peisajele naturale, vara şi iarna, atât
de populate erau pădurile cu cerbi, urşi, porci mistreţi, lupi, căprioare, păsări,
încât aveai impresia că eşti în Rai. Dar, după însăşi titlul filmului observăm
deja sentimentul artistului, o reflectare despre acel decalog biblic şi cele zece
porunci, după comunism, când faptele au dus spre destrămare. Deja filmul capătă
un caracter istoric. Se desprinde din film neglijenţa faţă de valorile turistice
ale locurilor unde cândva erau minele de aur şi de uraniu. S-au închis, s-au făcut
vreo zece mii de şomeri. Dar la Nagasache şi Hirosima cât turism, câtă lume
merge să le viziteze! Este istoria unei ţări, avem şi noi istoria noastră!
Atunci de ce la noi aci nu se
poate dezvolta turismul şi refacerea în general a vieţii de odinioară spre care
năzuieşte şi a năzuit acest neam românesc bănăţenesc? Pe cine asteptăm să ne
dea startul? Se întreaba dl. Ben Todică.
Având o viziune şi un îndemn
direct în aceasta direcţie, bine orientat în realizarea filmului său, autorul purcede
la o asemenea zi turistică, copleşitor de populară prin tradiţie folclorică, a
cântecului şi bunei dispoziţii, adăugând şi un subtitlu corespunzător momentului:
“Cu cinci poveşti şi două sticle de vin roşu”, din care se va desprinde acea vervă
a “minerului ieşit din schimb, care la un pahar de vin roşu, povestea despre păţaniile
sale nemaiauzite, dar aducătoare de râsete şi veselie”, la fel şi actorii din
filmul lui Ben procedară! Deci cei “cinci pasageri discreţi”, Interpreţi de o
reală valoare umoristică cei doi actori, Nosek Ioan, Magdas Gheorghe, “O tânară
solo”, “O doamnă cu batic”, nu s-au lăsat mai prejos. Dar şi Ben realizatorul filmului
era cuprins în echipa, care, înveseliţi în această zi de tăria vinului roşu, începură
a-şi povesti păţănii în care cu adevărat, după spusele lor, se căcară în
pantaloni. Unul abia-şi cumpărase un costum nou, celălalt mergând la cules de măcriş
a ajuns la diaree, iar al treilea şi el într-o excursie prin Japonia o păţi mai
ceva, fiindcă mergând trenul cu circa 300 km pe oră, i-a luat şi pantalonii, pe
care ţinându-i la geam să se usuce, după ce-i spălase, i-a smuls aerul vitezei!
Eu nu mă mai puteam opri din râs
ascultând poveştile păţaniilor lor, şi…, cam întotdeauna în împrejurări publice
aveau a li se întâmpla păţaniile! Deci să aibă o notă cât mai dramatică! Dar
era aci vorba şi de acea simplitate a omului din popor, pus pe ghiduşii şi nevinovăţii,
ba chiar de o sinceritate care a existat întotdeauna la oamenii cătunelor noastre
româneşti.
Punctul culminant creşte când
se observă că în scena filmului apare “O tânără solo” şi “O doamnă cu batic”,
pasămite erau din cei cinci interpreţi ai filmului în vagonul trenului ce se
apropia acum de gara Ciudanoviţa. După ce cântară bănăţeneşte, cu mult foc, “A
mea mândră-i bănăţeană”, Cucule, şi altele, se mai calmară oamenii, iar realizatorul
filmului îi zise cu respect “Doamnei cu batic”: Îmi pare că acum vreo 21 de ani
eu te-am mai văzut!?
“Se poate că eu am lucrat multă
vreme aici la mine”, răspunse femeia. Din vorbă în vorbă, amintirile lor devin realitate.
Se cunosc. “Ce mică e lumea” exclamă Ben. Dar pe “domnişoara în solo” nu o
cunosc, continuă actorul zâmbind. Răspunsul veni prompt: “Nu sunt domnişoară,
sunt doamnă!
Un potop de râsete inundă vagonul
de tren, vagon ce purtase multe mii de oameni la minele Oraviţei şi Aninei, din
anul 1914, când se zice că a fost construit. Un martor dupa uşă, adică un călător,
se distra şi el, trecându-i vremea mai repede, căci era şi un anotimp de iarnă geroasă
cu multă zăpadă pe dealurile şi munţii localnici. Era mai bine înainte, se
adresă cineastul “Doamnei cu batic”, aşa
să audă o parere!“ Ei, au plecat securiştii şi au venit alţii”. Pe geam se puteau
vedea peisajele unei ierni coşbuciene, iar la un moment dat cineastul şi totodata
interpretul ciudanoviţean Ben exclamă cu multă înfiorare ce o poate aduce doar o
amintire vie: “Uite, Salaşul lui Baba Anca!”
Se puteau vedea gările scorojite,
distruse, cu păreţii clădirilor acestora rupţi şi înegriţi de cursurile ploilor,
frig, şi totuşi oamenii locului erau pofticiosi de viaţă şi cu speranţe de reînoire.
Prin faţa gărilor, pe treptele înzăpezite zgriburea câte un câine sau o pisică.
O pisică pe care tocmai o surpinde camera stătea liniştită, ghemuită aproape îngheţată
de frig. Ia uite-o, cum stătea acolo! Poate o fi zicând, “râdeţi voi neisprăviţilor”,
obsevă unul dintre cei petrecăreţi. “Avem o ţară aşa de frumoasă iar noi trăim în
mizerie”, observă celălalt.
Acum trecem viaductul Jitin, înalt
de 37 metri, ridicat peste o prăpastie, pe piepturile ălor două dealuri abrupte,
o adevărată minunaţie arhitectonică, şi de localnici construit, ne spune acest
film turistic. Se trece iar un tunel de 600 metri lungime, de minerii localnici
săpat şi zidit, şi nu fără tragice experienţe, sacrificii. Dar, din decalogul comunist
postdecembrist, nici o poruncă pentru Oficiul turistic românesc. O complectă nepăsare!
“Vă daţi jos la Ciudanoviţa”? întrebă
Ben pe “Doamna cu batic”.
“Da, aici ne dăm jos amândouă”.
Bine, “Să fiţi iubite”, le răspunse el cu acest a lui binecunoscut salut,
cunoscut şi noua aici în Australia!
IOAN MICLAU/Australia 2014
***
Calea ferată se va închide, iar
ce se vede în film, jumătate a dispărut deja. Nu te forțez spectatorule și nu
mă supăr dacă filmul nu-ți incită interesul de a elabora un comentariu
obiectiv, matur și cu conotație artistică. Înțeleg. Majoritatea sunt pudici,
țin capul în nisip și nu realizează că a sosit timpul
"ciomagului". Să ridice
privirea și să pătrundă printre gratii. Eu nu am avut posibilitatea să urmez
IATC-ul in țară ca să satisfac cerințele criticului profesionist. Asta explică
stilul meu liber și neorthodox. Am învățat de la zece ani pe băncile
cinematografului din Ciudanovița limbajul cinematografic. FIIND O COMUNĂ
ȘANTIER, LA NOI FILMELE AJUNGEAU TÂRZIU, după ce erau rulate și făcute
ferfeniță, rupte și relipite, cu părți lipsă din secvențe, zgâriate și pline de
praf, care pe ecran îl prezenta pe Roco din “Rocco și frații săi” plângând
într-o ploaie de zgârieturi și gaze pe ecran, că filmul din cauza părților
lipsă sărea din sărut drept în cuțit, că filmele vizionate de mine nu erau
toate frumoase și strălucitoare ca cele pe care le vizionau proaspăt criticii
și dumnezeii filmului din România. Eu fac film de la 12 ani și îl fac așa cum
simt eu, educat de marii regizori ai lumii pe ecranul unui cinematograf de
țară, la capăt de linie distribuțională. Camera la mine e extinderea inimii și
trebuie să iubești locurile filmate dacă dorești să le împărtășești. Dacă nu le
iubești, nu poți scoate frumosul din ele. Fiecare tăietură și zgâlțîiere de
cameră e parte din emoția dialogului meu cu subiectul și dacă aș scoate-o afară
și-ar pierde energia mesajului. Dacă vorbești azi cu specialiștii din tv și
cinema, ei îți vor răspunde profesional și rațional, dar nicidecum artistic. Ei
ÎNȚELEG DOAR REGULI ȘI PROFIT.
Parcă nu mai avem țară.
Desacralizăm totul în jurul nostru. Părinții noștri au trăit cu DEVIZA că OMUL
SFINȚEȘTE LOCUL. Au construit linia Oravița - Anina, acea salbă de perle,
pentru că practic a fost ca o sculptură presărată cu gări și cantoane făcute
din piatră de granit, ornamentate elegant, la fel ca și viaductele și
tunelurile la capetele lor cu mici sculpturi și statuete (pentru că acești
specialiști aduși din Italia nu erau numai pietrari, ci erau și artiști
sculptori printre ei), și au lăsat (SFINȚIT) locul (LINIA) cu statuete de
marmură și granit încât atunci când ieșea trenul din tuneluri te minunai, nu
doar când vedeai priveliștea, dar și la căldura statuetelor, unele cu fântâniță
de apă. Toate furate azi și așezate prin casele hoților sau vândute. Au demolat
gările și cantoanele și au construit altele (ca pe niște veceuri din cărămidă)
și le-au așezat în alte locuri de pe traseu ca să se piardă orice urmă de
aducere aminte. Chiar și crucile morților au fost furate. Unde e respectul din
partea noastră și a autorităților. Mii de oameni au muncit pentru această perlă
a Banatului și sute poate că au fost răniți sau unii chiar și-au dat viața, iar
noi privim pasivi cum ne este furată de sub priviri.
Români! Voi chiar nu meritați
nimic pentru contribuția voastră și a părinților voștri la viață?
E timpul să facem deosebire între
istorie și comunism, între viață și orânduirile trecătoare.
Eu mă bucur ca filmul să fie
vizionat pe You Tube de oameni ca tine, tu care simți existența într-un mod
nobil de înălțare.
Încă odată ”Mulțumesc
Spectatorule”!
Benoni din Ciudanovița,
Blocul A,
Ap 22
(așa cum zicea Țuțea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu