Poemul
acesta foarte frumos este un elogiu adus vieții, frumuseții umane, inefabilului
sufletului omenesc, dorinței eterne de a ne regăsi pe noi, de a ne regăsi
tinerețea. Este un imn adus copilăriei și căutării pline de dramatism dar și de
nostalgie a esenței vieții, a Începutului, și a Absolutului. Mulțumesc Domnului
că mi-a dat posibilitatea să îl dăruiesc prietenilor, semenilor mei,
iubitorilor de poezie și de frumos cu ocazia zilei sfântului Nicolae, ziua
tatălui meu… Îl rog pe bunul Dumnezeu ca prin mine El să fie cel care vă face
acest Dar, de sfântul Nicolae și de Sărbători ! Sărbători pline de pace cu Domnul !
ÎNSPRE-NCEPUTUL LUMII
Mergeam pe lume cântând nebun
ieşea lumea la porţi orbitoare
eu treceam înainte mai trist
şi pierdut într-un fel de visare
îşi scoteau mâinile albe din umeri
arătând orbi înspre mine plângând
nu vezi tu tinere palid nu vezi
morţii lumii cum sânt duşi de vânt
eu cântam şi-ntrebam mai rece şi
trist
de copilul pe care cândva l-am lăsat
pe un deal înspre partea aceea de
lume
de unde aud ţipând jalnic un sat
oamenii se uitau la mine-aiurând
şi arătau ceva ce-ar putea fi un corb
eu treceam trist prin ninsoare-nainte
şi-ncepeam şi mai stins să mă rog
n-aţi văzut un copil uitat într-o
vale
în Valea Gangelui atât de sfântă
unde este acum atât de târziu
şi el ţine în mână o carte şi cântă
vedeam chipurile roşii la porţi
cum creşte pustiul din ele de parcă
ar bate vântul şi m-ar tot duce
pe-un fel de vale tot mai săracă
aceasta e lumea-n care-am trăit
mă-ntrebam eu pierind tot mai stins
acesta e aerul prin care-am cântat
şi-acolo e muntele pe care-am învins
?
ce stranii sânt toate de parc-ar fi
o muzică vastă sau o ninsoare
care ninge din sine din veşnicii
şi astfel de sine e născătoare
treceam acum printr-o lumină antică
şi văzui pe un deal o bancă de şcoală
şi-un copil cum stă într-însa chircit
ca-ntr-o catapeteasmă universală
şi eu zburam către el mai pierdut
de-aş ajunge pe dealul acela cândva
dar dealul zbura înainte prin vântul
care-ncepuse să bată si mă lua
eu ţipam tot mai stins şi mai stins
unde te duci, Doamne,-n pustiile reci
?
şi vedeam cum dealul zbura
şi pierea cu copilul în veci
O, Doamne, ţipam eu şi plângeam
voi mai zări pe dealuri sfântul copil
vreodată
şi-ncepea vântul şi mai cumplit
să spulbere lumea şi să mă bată
şi eu zburam prin vânturi şi ţipam
sfinte copile-arată-mi-te sfinte
şi vâsleam prin vântul care bătea
înspre-nceputul lumii înainte
şi-l vedeam iar acolo-n fundul lumii
cum şade şi citeşte-n banca lui
şi lumea goală ca o sală-nchisă
şi ca o vale tristă-a nimănui
şi eu zburam spre el cu mâna-ntinsă
sfinte copile strigam rămâi în câmpie
eu să te-ating şi să intru în tine
ca-ntr-un fel de altă veşnicie
se-auzeau morţii cum se tânguiau
un fel de aer palid de departe
un fel de pulbere ce mă cuprinse
dintr-o zare în alta înspre moarte
şi eu zburam prin vânturi şi ţipam
sfinte copile-arată-mi-te sfinte
şi vâsleam prin vântul care bătea
înspre-nceputul lumii înainte .
ȘTEFAN DUMITRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu