Mihai Eminescu: pe calea adevărului său de viață
Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi
(Ioan
8,32)
Ce importanță ar avea pentru Eminescu și opera lui cunoașterea adevărului
său existențial? Este întrebarea care s-a pus de-a lungul timpului și pe care
și-o pun și inițiatorii studiului academic, întitulat ”Maladia lui Eminescu și
maladiile imaginare ale eminescologilor” (apărut la Editura FNSA în două
ediții; 2015 și 2021)35,40. Mai puțin își pun această întrebare cei
care încearcă abordări fanteziste legate de subiect, uneori cu bună credință,
dar de o manieră îndoielnică4. Nu rareori o fac și din interese
oculte, sau mai grav, pentru a minimaliza intenționat valoarea operei
eminesciene, chiar dacă afirmă că o fac din dorința aflării adevărului, pentru
că numai adevărul (pretind ei), este cel care contează prin valoarea sa
axiomatică6,18,29.
Concluzia generală ar fi că viața creatorului nu împietează asupra operei
sale, nu-i știrbește cu nimic valoarea și nu o compromite cu nimic în ochii
posterității40. Atunci de ce atâta preocupare în cazul lui Eminescu?
De ce atâtea controverse? De ce atâtea dezbateri și mai ales această adevărată
știință – eminescologia – care vizează deopotrivă existența poetului și opera
sa?7,13 Răspunsul în această situație nu poate fi dat decât dacă
privim lucrurile din patru perspective diferite, deși aparent ele se leagă
între ele;
- opera creatorului;
- creatorul ca personalitate;
- raportarea la realitățile sociale ale timpului său;
- proiecția operei sale în perspectiva viitorului.
Or, Eminescu omul, creatorul, trăitorul în contextul social al timpului său
și mai ales vizionarul în perspectiva viitorului neamului său, a stârnit
interesul legitim, nu numai al exegeților operei sale, ci și a numeroșilor
cititori, fascinați de opera sa poetică și politică, printre care, din
nefericire, și destui pescuitori în ape tulburi15,31.
Din perspectiva operei, majoritatea
exegeților sunt de părere că aceasta rămâne la fel de importantă, la fel de
relevantă, la fel de edificatoare pentru cultura română și nu numai, cu o
singură condiție; să nu se coreleze anumite aspecte ale operei cu viața
personală, condiția socială, starea de sănătate fizică sau psihică a
creatorului15. Aici trebuie să recunoaștem că fiecare epocă și mai
ales, fiecare regim politic, pentru că nu s-a putut lepăda de Eminescu, i-a
trunchiat sau răstălmăcit după propriul interes, îndeosebi opera politică. S-au
remarcat aici cu deosebire liberalii (partidul roșu – după cum îl denumea Eminescu)
și regimul comunist, deși tocmai acesta este cel care l-a ales postmortem
membru al Academiei Române (1948) în noua alcătuire impusă acestui înalt for cultural și științific.
Singura formațiune care și l-a asumat pe Eminescu în integralitatea lui a fost
Mișcarea Legionară, motiv pentru care a și fost considerat un promotor al
acestei mișcări (vezi ”Destinul unei generații”)21.
Din perspectiva creatorului, este de
așteptat ca în fața unei opere de grandoarea celei eminesciene; cititorul,
cercetătorul și iubitorul operei lui Eminescu să se intereseze de personalitatea acestuia, de
viața și contextul social în care a trăit și creat. De aceea cred că este o
chestiune de elementară decență și respect, nu numai prezentarea personalității
la nivelul realităților trăite, ci chiar mai mult, la nivelul operei sale24.
Mai mult ca atât, nu trebuie pierdut din vedere și faptul că orice societate
caută modele pentru generația trăitoare, ori acestea nu se regăsesc decât în
personalitățile creatoare care marchează o epocă sau alta, devenind astfel un
ideal de viață, de atitudine și comportament pentru societate. Or, Eminescu a
fost și rămâne un astfel de ideal, mai ales pentru generațiile care i-au urmat21.
Cât privește raportarea la realitățile timpului său, pentru Eminescu aceasta a fost o constantă, atât prin implicare directă,
manifestă (ideea națională de pildă), cît mai ales prin activitatea sa de
gazetar care-i cerea, prin natura ei, să fie la curent cu tot ce se întâmplă în
societate. Or Eminescu a fost, cu asupra de măsură, un martor activ și deosebit
de critic al timpului său.
Plecând de la aceste realități, perspectiva viitorului devenea de asemenea o
constantă nelipsită în nici o analiză eminesciană care uimește și astăzi prin
perspicacitatea sa17.
Iată de ce clarificările privind viața, boala și moartea lui Eminescu se
cereau lămurite într-o manieră științifică, astfel încât, orice speculație,
orice tendință de maculare a existenței sale, orice fantezie conspirativă sau
cabală antieminesciană să nu-și mai găsească locul4,14.
În sfârșit, ziua fastă a adevărului
Deși mult mai târziu decât s-ar fi cuvenit, lumea academică avea să-și
precizeze poziția de o manieră mai mult decît convingătoarea, pornind de la
analiza personalității omului Eminescu din perspectivă medicală13.
În contextul creat de perpetuarea unor neadevăruri privind boala și creația
eminesciană și încheind cu cabala antieminesciană pe de o parte, iar pe de altă
parte, de atacul în justiție (de-a lungul a opt ani) din partea unor asociații,
motivat prin faptul că Academia Română nu s-a implicat timp de peste o jumătate
de secol în apărarea demnității și onoarei unui membru al său, la nivelul
conducerii academiei se i-a hotărârea de a se alcătui un grup de studiu din
specialiști de top (membri ai Academiei Române și ai Academiei de Științe
Medicale), coordonat de președintele acestei instituții – Irinel Popescu, care
să analizeze circumstanțele morbide ale poetului, deopotrivă cu impactul lor
asupra sănătății, vieții, și morții sale40,35.
Dintru început trebuie făcută precizarea că s-a dorit ca abordarea medicală
să fie una pluridisciplinară, în măsură să acopere tot spectrul manifestărilor
clinice ale suferinței poetului35. Dovezile care au stat la baza
studiului au fost extrase din mărturisirile proprii, relatările contemporanilor41,42,43,
documentele medicale ale epocii, încercările patografice anterioare, toate însă,
judecate prin prisma achizițiilor științifice medicale de-a lungul timpului și până
astăzi.
Rezultatul acestui demers științific
s-a concretizat prin faptul că fiecare din cei opt specialiști a reușit, nu
numai încadrarea simptomelor în realitatea bolii, dar au oferit și suportul
științific necesar, așa încât, concluzia fiecăruia, trecută și prin filtrul
progreselor științelor medicale, devin astăzi mai mult decât convingătoare,
sunt absolut de netăgăduit. Dacă pentru sfera cardiologiei (Eduard Apetrei)2,
dermato-venerologiei și alergologiei (Călin Giurcăneanu)19,
anatomopatologiei (Vladimir Beliș)3 și ORL (Codruț Sarafoleanu),
excluderea manifestărilor luetice a fost oarecum lipsită de dificultăți, pentru
specialitățile psihiatrie (Dan Prelipcean)36, neurologie (Bogdan O.
Popescu)34 și toxicologie (Victor Voicu)46, a fost incomparabil
mai dificilă datorită faptului că suferinței psihice (încadrată mai târziu ca
psihoză maniaco-depresivă - Kraepelin, 1892 -20, iar în zilele
noastre ca maladie afectivă bipolară), s-au adăugat efectele toxice, predominant
neurologice, ale preparatelor mercuriale. Aici trebuia demonstrat impactul
manifestărilor neurologice asupra evoluției bolii psihice, care aparțineau de
fapt intoxicației mercuriale și nicidecum neuroluesului (sifilisului cerebral),
invocat de unii contemporani și cercetători din postumitatea poetului6,45.
Există dovezi că aceste preparate s-au administrat chiar de la prima internare
sub formă de preparate vezicătoare, care conțineau doze minime de mercur
(biiodură, sau clorură de mercur), folosite pentru băi sau aplicații11.
Deși dozele erau minimale, ele s-au dovedit a fi suficiente însă, pentru a
produce alergia la preparat, regăsită ulterior la celelalte tratamente sub
formă de erupții cutanate. Urmează apoi în primăvara-vara anului 1887
(mai-iunie) terapia cu doze mari de mercur (4 – 7 grame/zi), sub formă de
aplicații, frecții și fumigații și în cele din urmă tratamentul injectabil cu
preparate mercuriale administrat la ultima internare în perioada aprilie-iunie,
188916,44.
De reținut faptul că, alături de salivația excesivă (unul din simptomele
intoxicației cu mercur), erau și erupțiile cutanate asociate manifestărilor
neurologice, foarte evidente în timpul tratamentului efectuat de dr. Francisc
Itzac la Botoșani în perioada mai-iunie 188738. La rândul lor,
manifestările neurologice; tremurături, mers nesigur cu baza lărgită, neliniște
motorie, incoordonarea mișcărilor, pareze și parestezii, au fost eronat puse pe
seama paraliziei generale progresive întâlnită în neurolues. Aici Bogdan O.
Popescu și Călin Giurcăneanu au reușit un diagnostic diferențial riguros
științific, cu descrierea efectelor toxice și încadrarea psihiatrică a bolii de
fond, argumentate și demonstrate științific apoi de Dan Prelipcean și Victor
Voicu.
În final, autorii au reușit un diagnostic corect care pune în evidență
natura ereditară a bolii psihice a poetului, agravată de circumstanțele
concrete ale unei vieți zbuciumate marcată de suprasolicitarea
psiho-intelectuală, la care s-au adăugat efectele nefaste ale terapiei mercuriale.
Aceste efecte, nu numai că au adăugat elemente noi manifestărilor clinice, dar
au și sporit confuzia abordărilor postume generată de sfârșitul tragic al
poetului48.
O carte de referință în domeniul eminescologiei
Este necesară precizarea că această lucrare amplă a apărut într-o primă
ediție tipărită în 2015, sub titlul ”Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare
ale eminescologilor” și avea să stârnească o adevărată furtună în lumea
eminescologilor, mulți dintre ei contrariați fiind de adevărurile medicale și
existențiale interpretate într-o cheie științifică, care nu mai lasă loc
abordărilor fanteziste, conspirative sau de altă natură.
Ediția II-a a aceleeași lucrări, revizuită și adăugită (apărută la aceeași
editură șase ani mai târziu), îngustează și mai mult zona speculațiilor,
oferind celor interesați de odiseea eminesciană, adevărul său existențial prin
prisma evaluărilor științifice la cel mai înalt nivel. Astfel, parcursul
istoric al geniului eminescian este evocat, în detaliile sale cele mai
semnificative, în expozeul istoricului Ioan Aurel Pop (președintele în
exercițiu al Academiei Române) în colaborare cu Cecilia Cârjă și Ioana Mihaela
Bonda, întitulat ”Mihai Eminescu și lumea prin care a trecut”33.
Cuvântul înainte, cu care se deschide cartea, este semnat de cunoscutul
scriitor, istoric și critic literar Eugen Simion40, care face
distincția netă între opera eminesciană și omul Eminescu, urmat de o prefață
semnată de prof dr. Irinel Popescu, coordonatorul echipei academice desemnată
să facă lumină în controversata patografie eminesciană. Cu perspicacitatea
omului de știință și cu acuratețea chirurgului, neeludând dificultățile
inerente și limitele patografiei unei personalități de talia lui Eminescu (mai
ales atunci când cantitatea de informații este atât de bogată, iar
simptomatologia este atât de stufoasă), academicianul Irinel Popescu reușește
un expozeu intențional de înaltă calitate academică, cu deosebire în prefața
celei de a II-a ediții35.
Apoi, importanța și dificultățile studiilor patografice sunt dezvoltate
într-un amplu eseu, cu care practic se deschide cartea, aparținând profesorului
Octavian Buda, un iatroistoriograf de
forță în medicina românească și vicepreședinte în exercițiu al Societății
Române de Istoria Medicinei. Încursiunea domniei sale în primele patografii
eminesciene, aparținând psihiatrului Panait Zosin și internistului Constantin
Bacaloglu, devin relevante în alcătuirea tabloului psihobiografic cu toate
dificultățile unor încadrări subiective atunci când volumul de informație nu
este suficient (la vremea lor), sau mai ales, când prejudecățile domină
gândirea analitică. Una peste alta, studiul lămurește locul și rostul
patografiei în evocarea istorică a unor genii care au marcat cultura noastră și
nu numai, ca și impactul patologiei psihice în creația de geniu7.
Abordarea pluridisciplinară, la care mă refeream mai sus, cuprinde capitole
distincte pentru specialitățile implicate în biografia poetului (Psihiatrie,
Dermato-venerologie, Neurologie, Cardiologie, Oto-rino-laringologie,
Toxicologie și Anatomo-patologie), cu demonstrații și argumentații pertinente,
utilizând un limbaj accesibil pentru cititorul obișnuit, dar și pentru
specialistul în domeniu, ceea ce face lectura interesantă pentru toată lumea, cu
deosebire însă pentru eminescologi.
Pentru completarea tabloului suferinței eminesciene, ultima ediție (2021)
cuprinde și o Addenda întitulată ”Eminescu și medicii săi”,25 care
contabilizează opiniile medicale exprimate de-a lungul timpului de cei 66 de medici
care s-au ocupat de problematica medicală a poetului. O evaluare simplă a acestor
opinii, sprijină convingător opinia specialiștilor formulată și argumentată
științific în capitolele anterioare. Reiese și din acest capitol că opinia
dominantă a contemporanilor, cât și a celor din postumitate, a fost a unei boli
psihice încadrată ulterior ca psihoză maniaco-depresivă (astăzi maladie
afectivă bipolară) cu o puternică conotație ereditară pe linie maternă.
Reamintim faptul că, dacă apariția primei ediții a stârnit un val uriaș de
critici din partea eminescologilor, ediția II-a (2021), mult mai completă ca
structură, conținut și ținută grafică, a făcut liniște în lumea agitată a
acestora. Se pare că li s-a tăiat cordonul fanteziilor literare, fie ele partinice
sau conspirative, un fel de silențio
stampa în fața argumentelor de netăgăduit ale cunoașterii științifice
medicale.
Să fie acesta un semn încurajator pentru înțelegerea și cunoașterea omului
Eminescu? Mă îndoiesc! Cred totuși că după această amplă investigație medicală,
medico-socială, istortico-literară și iatroistoriografică, nu mai poate fi loc
pentru speculații, conspirații, cabale fanteziste, unele chiar cu
implicarea celor sub aripa cărora
Eminescu și-a petrecut tragica sa existență (Titu Maiorescu și ”Junimea”).
Ne întoarcem astfel la ceea ce Titu Maiorescu spunea răspicat și cu toată
convingerea la vremea lui ”Dacă a
înnebunit?! Eminescu, cauza este
exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Cei ce cunosc datele din
familia lui știu că la doi frați ai săi, morți sinuciși, a izbucnit nebunia
înainte de a sa și că această nevropatie se poate urmări în linie ascendentă”26, iar ilustrul eminescolog Theodor
Codreanu, afirma ”cu această argumentație
și demonstrație problema bolii și morții lui Eminescu ar putea fi tranșată
definitiv”10
Eminescu în abordare juridică
Cât privește ”sentința în procesul Eminescu”, cuprinsă în cartea cu același
nume, apărută la Editura BIBLIOSTAR
Râmnicu Vâlcea în anul 2021, se poate spune că a însemnat o cruntă dezamăgire
pentru inițiatorii acțiunii. Cartea în sine este structurată în două părți;
prima parte cuprinde odiseea în justiție a cazului Eminescu, iar partea doua, o
serie de mărturii prezentate în instanță ca probe doveditoare împotriva
stigmatului luetic, proferat cu obstinație de G. Călinescu în biografia
eminesciană8,9. Aducerea în fața justiției a fost motivată de faptul
că Eminescu a fost trimis în posteritate ca sifilitic, o boală venerică
netratabilă pe atunci, dar frecventă în zonele periferice ale societății,
binecunoscută astăzi (devenită istorie între timp), dar care conferea persoanei
un statut de moralitate îndoielnică, iar creația sa discutabilă ca valoare, mai
ales opera publicistică9.
Trebuie reținut faptul că la vremea lui Eminescu, înalta societate taxa
sever și necruțător pe cei care sufereau de această boală, așa încât pentru cel
în cauză era un adevărat stigmat al rușinii și degradării umane, întâlnită mai
frecvent în zonele periferice și imunde ale societății. În opinia unora această
boală ar fi fost la originea derapajului psihotic al poetului în ultimii șase
ani de viață. Stigmatul luetic va fi perpetuat cu obstinație în posteritate prin
biografia eminesciană scrisă de George Călinescu care, în 11 ediții succesive
(1932-2007), susține aceeași inepție defăimătoare deși, încă din 1945, boala
avea tratament eficace, iar în 1964,
când G. Călinescu pregătea cea de a șaptea ediție, boala era pe punctul de a fi
eradicată.
G. Călinescu, considerat și astăzi biograful oficial al poetului, deși
contemporan cu aceste realități medicale și științifice, nu numai că nu și-a
modificat poziția, dar nici măcar nu a avut curiozitatea să consulte un
specialist care i-ar fi strecurat un sâmbure de îndoială față de un stigmat
atribuit în mod eronat arheului culturii noastre39.
După un periplu de opt ani prin diferite instanțe (Judecătorie de sector,
Tribunal, Curte de Apel), până la Înalta Curte de Casație și Justiție,
inițiatorii aveau să constate cu tristețe că nici una dintre aceste structuri
judecătorești nu s-au angajat în izbăvirea poetului național de stigmatul
luetic, deși sau prezentat probe fără echivoc în favoarea cauzei.
Remarcabil este faptul că, inițiatorul și sufletul acestui demers a fost,
nimeni altul decât celebrul muzician și interpret de romanțe pe versuri de
Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Coșbuc și Octavian Goga, autorul
antologiilor muzicale ”Mai am un singur dor” și ”Dorurile mele”, Gheorghe
Sărac, personalitate de referință al culturii noastre, eminescolog prin
preocupări (a publicat în România cartea lui Ovidiu Vuia,”Misterul morții lui
Eminescu”), el însuși autor a două cărți; ”Documente privind adevărul despre
moartea lui Eminescu”38 și ”În apărarea lui Eminescu”39.
În demersul său, Gheorghe Sărac, a fist mandatat și susținut de cinci asociații
culturale; Asociația ”ASIRAD” (păstrarea și promovarea valorilor culturale și
naționale ale poporului român), ”Renașterea neamului românesc”, ”Asociația
Mihai Eminescu Viena”, ”Asociația de vaxilologie, Tricolorul” și ”Asociația
culturală Probasarabia și Bucovina”, pentru a se constitui în parte civilă în
instanță pentru izbăvirea poetului de stigmatul pe care îl poartă în istorie
prin ofensa adusă de G. Călinescu.
Justiția, oarbă fiind după cum o știm, nu a fost în măsură să se ridice la
nivelul cauzei, așa încât rezultatul nu putea fi decât unul previzibil, adică negativ,
deși reclamantul nu cerea decât o reabilitare simbolică și, de ce nu, una
istorică pentru poet. Reclamanții cheamă în instanță Academia Română a cărei
vină era faptul că nu a apărat demnitatea și onoarea lui Mihai Eminescu, ca
membru al său, la neadevărurile empirice și nefondate, proferate de un alt
membru al Academiei, în persoana biografului poetului, George Călinescu care,
ostentativ, nu a luat în considerație achizițiile științifice medicale, menținându-se
la empirismul primelor ediții3,22.
Partea a doua este cea mai interesantă totuși, întrucât conține o colecție
de documente și mărturii prezentate instanțelor de judecată, grupate în șapte
capitole care certifică și susțin justețea solicitării, Începând cu convingerea
de nezdruncinat a lui Titu Maiorescu privind boala poetului și terminând cu
prefața la ediția I-a a cărții ”Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale
eminescologilor” semnată de președintele Academiei de Științe Medicale, prof.
dr. Irinel Popescu, cartea mai cuprinde mărturiile doctorului Victor Vineș
(medicul curant al poetului), studiul Potra (în care sunt consemnate mărturiile
doctorului Petrescu – alt medic curant al poetului), studiul patografic al lui
Ovidiu Vuia, alături de relatările poetului Alexandru Vlahuță și erorilor voite
și tendențioase ale lui G. Călinescu, consemnate de subsemnatul în calitate de
coautor.
Această colecție de documente, lămuritoare pentru speța adusă în fața
justiției, asociată studiului academic elaborat de Academia Română sunt
suficiente pentru a cunoaște adevărul privind viața, opera și moartea bardului
culturii noastre. De altfel, replica Academiei Române a fost tocmai acest
studiu pluridisciplinar, prin care a demonstrat cu asupra de măsură, poziția sa
în cazul Eminescu, ceea ce avea să cântărească greu în fața completului de
judecată.
În loc de concluzii:
Chiar dacă justiția nu s-a pronunțat în sensul dorit de petenți, ea a
reușit să pună în mișcare resorturile investigației științifice prin antrenarea
în acest demers a unor personalități de referință în specialitățile medicale
evocate, al căror verdict are valoarea certitudinii în zbuciumata abordare
biografică și patografică a poetului.
Am convingerea că orice abordare biografică eminesciană nu va putea trece
peste această temeinică abordare științifică, pentru că se bazează pe
concluziile unui studiu elaborat la cel mai înalt nivel.
Indiferent de resorturile care au stat la baza elaborării sale, studiul
apare ca o necesitate împlinită, menită să restabilească demnitatea și onoarea
celui care ne-a oferit, prin opera lui, un loc demn și onorabil în marea și
frumoasa familie a culturii europene și universale.
Bibliografie;
1. * *
* ”Arheu” – Revista Centrului Eminescu, Bârlad, 2012-2015,
nr.1,2,4,5,6,7);
2. Apetrei,
Eduard – Date privind patologia
cardiovasculară la Eminescu în Maladia
lui Eminescu și maladiile
imaginare ale eminescologilor, ediția II-aa,Editura FNAS, Buc. 2021, pg 134-142;
3. Beliș, Vladimir – Controverse privind sănătatea poetului în Maladia
lui
Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor, Editura FNAS, Buc.
2021,
pg 164-175;
4. Boia, Lucian – Mihai Eminescu, românul absolut, Ed. Humanitas, Iași, 2015;
5. Botez Corneliu - . Comitetul comemorării,
Galaţi – Omagiu lui Mihail Eminescu,
Editura Socec & Co, Bucureşti, 1909, pg 20-29;
6. Brânzei, Petre – Itinerar Psihiatric, Editura Junimea, Iași, 1979;
7. Buda, Octavian – Patografia – între biografie și medicină, primele patografii
Eminesciene în Maladia lui Eminescu și
maladiile imaginare ale
eminescologilor, Editura FNAS, Buc. 2021, pg 32-58;
8. Călinescu, G − Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, 1986,
pg 240,303,309,312,317;
9. Călinescu, − Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Saeculum
IO, Bucureşti, 1995, pg 223-257, 94-139;
10..Codreanu, Theodor − Eminescu, incorect politic, Editura Scara,
Bucureşti, 2014;
11. Codreanu, Theodor – Eminescu în captivitatea ”nebuniei”, Editura
Tipo, Moldova, Iaşi, 2013;
12. Codreanu, Theodor − Exerciţiu de admiraţie, ”Lumină Lină/Gratious
Light”, New York, an XXI, ian-martie, 2016);
13. Constantinescu, Nicolae – Bolile lui Eminescu – adevăr şi
mistificare, Revista de politică
ştiinţifică, 3, 2014;
14. Crişan, Mihai Radu; Baiaş, Ion; Bârzoi,
Cezarina – Testamentul
politic al lui Eminescu, De ce a fost
asasinat Eminescu,
Asociaţia Prezent, Bucureşti, 2007, pg 33-48;
15. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe – Eminescu, Editura Tineretului,
Bucureşti, 1972;
16. Eminescu, Henriette – Scrisorile către Cornelia Emilian (Ed Șaraga, Iași 1893),
în Documente privind adevărul
despre boala și moartea lui Eminescu,
Ed Malasi, Buc. 2000, pg19-98;
17. Eminescu, Mihai – Opera Politică, vol I şi II,
Editura Eminescu,
Bucureşti, 2000;
18. Georgescu, Nicolae – Boala şi moartea lui Eminescu, Editura
”Criterion”, 2007;
19. Giurcăneanu, Călin – Punctul de vedere al dermatologului privind diagnosticul de
Sifilis, în Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale
eminescologilor, Editura FNAS, Buc.2021, pg 113-121;
20. Iftimovici, Radu – Istoria universală a medicinei şi farmaciei, Editura
Academiei, Bucureşti, 2001, pg 317-332, 381-386, 511-512, 699-710;
21. Ionescu, Nae; Papanace, Constantin − Destinul unei generaţii,
Editura Scara, Bucureşti, 2002, pg 73-76;
22. Lupu, Valeriu – Cu bisturiul în obrazul lui Eminescu, Pagini Medicale
Bârlădene, nr. 166-167, 2012;
23. Lupu,Valeriu – Eminescu și boala sa-dileme biografice,din
În apărarea lui Eminescu, Ed.
Biharia internațional, 2014, pg 126-148;
24. Lupu, Valeriu – Mihai Eminescu din perspectivă medicală și socială,
Editura
TipoMoldova, Iași, 2016, pg 67,73, 90-99,150;
25.Lupu Valeriu – Eminescu și medicii săi, în Maladia
lui Eminescu și maladiile
imaginare ale eminescologilor,
Editura FNAS, Buc.2021, pg 180-222;
26. Maiorescu, Titu – Eminescu și poeziile lui Ed. Socec, Buc. 1889;
27. Maiorescu, Titu – Opinii și scrisori în ”În apărarea lui Eminescu”, Ed Biharia
Internațional,
2014, pg 161-165;
28. Manolescu, Nicolae – Boala şi moartea lui Eminescu, ”Adevărul”,
28 iunie, 2013;
29. Munteanu, George – Hyperion I. Viaţa lui Eminescu, Editura
Minerva, Bucureşti,1973;
30. Nica, Ion – Eminescu, structură somato-psihică, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1972, pg 269, 341;
31. Olaru, Alexandru – Eminescu - portret psihosomatic, revista ”Ramuri”
Decembrie,
1968;
32. Petrescu M, Petra – Din junețea lui Eminescu, în Familia, an XXXVI;
33. Pop, Ioan Aurel, Cârjă, Cecilia, Bonda, Ioana Mihaela
– Mihai Eminescu și lumea
prin care a trecut,
în
Maladia lui Eminescu și maladiileimaginare ale
eminescologilor, Editura FNAS,
Buc. 2015, pg 23-29 și ediția II-a,
2021 pg 25-28;
34. Popescu, O. Bogdan – Boala și moartea lui Mihai Eminescu-
o perspectivă a neurologului de astăzi în Maladia
lui Eminescu
și maladiile imaginare ale
eminescologilor, Editura FNAS, Buc.
2021,
pg 124-133;
35. Popescu, Irinel – Cuvânt înainte în Maladia lui Eminescu și maladiile
imaginare ale eminescologilor,
Editura FNAS, Buc.
2015,
pg 23-29 și ediția II-a, 2021 pg 25-28;
36. Prelipcean, Dan – Eminescu și boala sa psihică: argumente din
perspectiva
psihiatriei actuale în Maladia lui Eminescu și maladiile
imaginare ale eminescologilor,
Editura FNAS, Buc.2021, pg 99-112;
37. Potra, George – Mihai Eminescu - Cauzele morţii sale-studiu,
În
Doc. Privind adevărul despre boala și moartea lui Eminescu, Ed. Malasi
Buc. 2000, pg 108-120;
38. Sărac, Gheorghe – Documente privind adevărul despre boala şi
moartea lui Eminescu, Editura Malasi,
Bucureşti, 2000 pg 18, 19-98;
39. Sărac, Gheorghe – În apărarea lui Eminescu, Editura Biharia
Internaţional, 2014,pg 160, 166,169-170,181;
40. Simion, Eugen − Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale
eminescologilor – Editura FNAS,
Bucureşti, 2021, pg 9-16;
41. Slavici, Ioan – Eminescu omul, în Omagiu lui
Mihail Eminescu,
Editura Socec & Co,
Bucureşti, 1909, pg 5-24;
42 Stefanelli,
Theodor – Comunicare, în Omagiu lui
Mihail Eminescu, Editura
Socec, 1909, pg 42;
43. Șuțu, Alexandru – Sănătatea lui Eminescu, ”Tribuna” nr 123, 1889, pg 489-490;
44. Vineş, Victor
− Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului
Mihai Eminescu, ”România medicală”, 1931;
45. Vlad, C – Mihai
Eminescu din punct de vedere psihanalitic, Editura Cartea
Românească,
Buc 1932;
46. Voicu, Victor – A contribuit intoxicația iatrogenă cu mercur la patografia
eminesciană în Maladia
lui Eminescu și maladiile imaginare
ale eminescologilor, Editura FNAS, Buc.2021,
pg 150-161;
47. Vuia, Ovidiu – Misterul morţii lui Eminescu, Editura Paco, Bucureşti,
1996, pg 86-85;
48. Vuia, Ovidiu – Despre boala şi moartea lui Eminescu-studiu
patografic, Editura Făt-Frumos, Bucureşti,
1997, pg 77-80.
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu