ARTUR GABRIEL SILVESTRI – CTITOR AL CUVÂTULUI SCRIS
„De cele mai multe ori, geniile spiritului
Valah, au viață pământeană
scurtă,
fiindcă Ele nu
mor niciodată, niciodată!”
(Valahiel Monahul)
Ctitorul este un Om ales de Dumnezeu dintr-un neam binecuvântat
pentru a-și zidi Opera sa, în care să se oglindească sublim Tatăl, Duhul, Mântuitorul
Hristos, Fecioara Maria, Neamul, Patria, Națiunea, ipostaza prezentă a
poporului dreptmăritor creștin și evident efigia ctitorului.
Neamul
primordial – Seminția pelasgă pe
care și-a ales-o Atotcreatorul Cosmosului, din care avea să odrăslească Fiii
divini, adică, Zeii – Profeți, Sfinții, precum Zamolxe, Deceneu, Fecioara
Maria, Ioan Botezătorul, Sfinții
Apostoli și chiar Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos, a odrăslit de-a lungul
vremurilor, epocă de epocă: CTITORI ai
Frumosului, ai Cuvântului, ai Armoniei, ai Iubirii.
Acei Ctitori și urmașii, urmașilor lor au
fost înzestrați de Dumnezeu cu haruri deosebite, în care s-a imprimat pecetea
Mântuitorului Hristos în toată plenitudinea FRUMUSEȚII Sale!
Din acei picuri sacri – muguri de Dumnezeu –
armonie celestă, avea să răsară, lăstar de Pădure – Dumbravă minunată – Codru de Argint în Dacia Mare și
vlăstarul Artur Gabriel Silvestri.
„Noi ne aflăm, mărturisea, Ctitorul
Cuvântului scris – Artur Gabriel Silvestri, referindu-se la Națiune, la Neamul
nostru ales, pelasgo-geto-daco-român, în Taina Timpului Nemărginit!”
Picurii sacrii – mlădițe ale LOGOSULUI, odrăslesc cele mai minunate, fascinate,
harice IDEII, pe care HRISTOS –
CUVÂNTUL le așează în ființa pe care și-o alege „ca și o pădure multiseculară, impunătoare prin tăcerea ei misterioasă.
Îi spusesem „MĂRTURISIRE DE CREDINȚĂ
LITERARĂ” și în ipostaza ce se ivise cu iuțeala unei
fulgurații mi se înfățișase ca o „frescă
de chipuri diferite” ori ca un cântec intonat pe multe voci, conjugate prin
același ton fundamental presimțit în fiecare din sunetele individuale. Era
noapte târzie, către dimineață, „ora
scriitorului”, ceasul marilor singurătăți. Întâi și-ntâi, acesta mi se
păruse a fi un gând uimitor prin simplitatea și chiar, într-un anumit fel, o
schiță naivă, așa cum apar, la drept vorbind, cele mai multe dintre ideile
concentrate în esențial.” (Artur
Silvestri, Mărturisire de Credință
Literară – Scrisul ca religie la Români, în preajma Anului 2000, vol. I,
Ed. Carpathia Press, 2006)
Puține chipuri au mai rămas în fresca
ctitoriei lui, restul le-au spălat ploile torențiale ale ego-ului, le-au
spulberat rafalele furtunii de pe tencuiala mediocrității lor sau au căzut
între fisurile parvenitismului proletcultismului socialist cu față umană ori a neoliberalismului-acultural.
Între chipurile rămase, mărturisesc cu mândrie
celestă se află și al meu, zugrăvit de Magistru. „Eseistica, de mare forță intelectuală, a lui Gh. C. Nistoroiu se
întemeiază pe o erudiție ieșită din comun (magistrul Artur, primise de la
mine atunci, doar volumul „Privire sub
Coroană. Preliminarii la o analiză a „noului
jaf regal”, pentru tipar și câteva eseuri ortodoxe: Luptă pentru Învierea Neamului tău; Taina suferinței; Taina scrisului. Au
urmat apoi, alte 30.000 de mii de
pagini scrise și publicate în diverse apariții din țară și din străinătate n.a.),
care însă nu-i o „cunoaștere de carte rară” ce conduce adeseori la sterilitate și la
studii de tematică minoră ci, fiind știința însușită care lucrează la formula
intelectuală, produce un fel de
„contribuție” cu gen indefinit, deopotrivă filosofie a culturii și îndrumare cu
aspect tradițional.
Cărturarul, căci un cărturar autentic este acest autor
despre care abia mai recent a început să se știe mai mult, înaintează pe o
direcție care altădată a fost ilustrată de „autohtonismul
profetic” al lui Hașdeu și N. Densușianu iar, mai încoace, de Constantin Noica, Paul Anghel și Petre Țuțea.” (mai mult de
atât nici că se putea... n.a.).
(Artur Silvestri, Un Breviar de „Autohtonism”, Postfață la volumul „Privire sub Coroană. Preliminarii la o analiză a „noului jaf regal” de Gheorghe
Constantin Nistoroiu, în Athanor, vol. II Din „Caietul Bunului Grădinar”, Carpathia Press – 2008)
Clarviziunea Magistrului Artur și harul Mântuitorului Hristos,
m-au ales Candelă aprinsă, arzătoare întru mărturisirea Memoriei Filosofului
Culturii spiritual-valahe Artur Gabriel Silvestri și a „autohtonismului profetic”, prin care
pulsează naționalismul și ortodoxia noastră!
Întreaga lui ființă și persoană a fost
animată de scânteia serafică a geniului sacru-popular al Seminției
pelasgo-geto-dace, de un suflu divin, în care a pulsat, a zvâcnit, a palpitat,
a înfiorat, a strălucit Frumusețea lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria și a
Neamului nostru, ridicându-l până la măsura de aflare, de simțire, de cugetare,
de cunoaștere, de creație a geniului profetic.
Sentimentul patriotic și religios l-au
înflăcărat cu o putere a spiritului fără seamăn, făcându-l Rug aprins, în care lumina
și arderea sa, să răsune, să
scânteie până la limitele lumii, a spațiilor.
Iubirea
sa de Români, de Oameni de spirit, de Modele ale Omului Mare, l-a îndemnat,
l-a înrâurit pe Artur Silvestri – Noul Nicolae Iorga, așa cum l-a
numit Mitropolitul Ardealului, marele Cărturar și Scriitor Antonie Plămădeală, să purceadă la „NOUA GEOGRAFIE LITERARĂ”,
„unde trebuie să încapă toate valorile,
toate energiile și toate formele de relief actuale și posibile în viitor, când,
prin mișcări ce nu se cunosc, toate pot să re-capete forme și înălțimi
neprevăzute.
Această formulă
traduce însăși naturalețea actului de a scrie și, până la urmă, esența lui de creație ce fructifică
straturi care sunt consubstanțiale cu „râul” și „ramul” arătând că omul
nu-i decât o alcătuire între cele uimitor de multe lăsate pe Pământ de Cel vechi de zile.
Căci după cum
însușirile mai line sau mai abrupte – ori continue în alte locuri – de munți și
șesuri, lunci și margini de mări, râuri și izvoare, dealuri și coline, podișuri
cu păduri, exemplifică frumusețea impresionantă a lumii văzute și uimitoarea ei
străduință de a întreține diversitatea naturală, așa trebuie înțelese și
înfăptuirile adunate în chiar scopul ilustrării părții noastre ireductibile ce
decurge din natura miraculoasă.
În legea ei, are
nu doar dreptul la a exista tot ceea ce s-a constituit și trăiește ci și
obligația de a vorbi fiecare după cum îi este felul și în limbile ce îi
aparțin. Pe acestea am căutat să le aduc la un loc arătând, cu măcar atâtea
câte au fost găsite, însemnătatea minunii
de a glăsui.” (Artur Silvestri, Mărturisire de Credință Literară – Scrisul ca religie la Români, în
preajma Anului 2000, vol. II, Ed. Carpathia Press, 2008)
Fiecare Operă, ctitorită pe Frumusețea cuvântului scris –
reflectat din Aura LOGOSULUI, trebuie să fie o lucrare de Artă divină, fiindcă
este poruncită de Sus și în care se
recapitulează o scânteie de viață, un tril de ciocârlie, un susur de izvor de
munte, o constelație a cântării în care omul creștin răsună, un surâs de Auroră
boreală, un foșnet de grîu copt, o Colindă, o revărsare de Har, o Doină, un
Dor, o Iubire sau o lacrimă de sânge în Potirul cuminecării!
Conștiința
patriotic-religioasă a ars în el, ca o Candelă a Tradiției arhimilenare, prin
care s-au revărsat lumini și daruri, ce au persistat întreaga lui viață
pământeană, precum apologia spiritului getic. L-a obsedat ideea unui DESTIN
privilegiat pentru Neamul nostru străvechi, dacă ar fi avut CARTEA lui Sfântă. „Avusesem, oare, o Carte de învățături ce s-ar fi putut împărtăși de la bătrân și,
deci învățător, la tânăr și, pe urmă la discipol?”
Dibuirea
Magistrului Artur, probabil din lipsă de perseverență, de angajare titanică, nu
a atins profunzimile cunoașterii, străfundurile înalte ale AȘEZĂRII Neamului,
în Destinul-Osie, rânduit de
Atotcreatorul, fiindcă El – Neamul a
avut Întâiul Scris, deci, Cuvântul și
Întâii Profeți – deci, CARTEA
SACRĂ, pe care ne-au furat-o cei ce fură Adevărul, înlocuindu-l cu
minciuna lor.
Adăugirea cunoașterii harice, lărgimea de
vederi spirituale și șirul de concluzii diferite ce se îngrămădeau din multe
părți asupra sa, dar, „și de la un anumit fel de învățători care semănau, în ultimă analiză, cu Oamenii Mari ale căror cărți
fundamentale mă ajutaseră să cresc intelectualicește. Erau, aceștia, un fel de povățuitori secreți, de obicei bătrâni
și izolați, ce cultivau un gen de
înțelepciune, de îndrumare scurtă, enigmatică, orală, totdeauna concentrată
și apoftegmatică, și, câteodată, neclară ca un „cuvânt în răspăr” ce
s-ar fi spus aproape într-o limbă veche
ce nu se mai vorbește dar i se
recunoaște melodia, frântura muzicală, intonația.” (Artur Silvestri, Câteva Preliminarii la „RECONQUISTA”, în Cuvinte
pentru Urmași – „Modele” și „exemple” pentru Omul Român, Ed. Carpathia
Press-2005)
Omul,
Românul, Dacul, Getul, Artur Gabriel Silvestri – CTITOR al CUVÂNTULUI SCRIS a
fost hărăzit de MARELE GET DIVIN – IISUS HRISTOS, să aibe un Destin sacru, o
misiune serafică, care i-a conferit o funcție cosmică, întru înfăptuirea
ROMÂNIEI TAINICE, a NAȚIUNII,
din care nu a lipsit niciodată, în nici o vreme binecuvântarea Domnului peste
mulțimea Profeților Ei.
„Națiunile
trăiesc și se glorifică, mărturisea
târgovișteanul de aur, marele patriot și poet Grigore Alexandrescu, prin
oamenii ce au produs și prin lucrările lor geniale. Vai de popoarele acelea
care nu au profeți! Fie ele cât de mari, cât de puternice; numere suflările cu
sutele de milioane, cucerească lumea întreagă, ele sunt condamnate pieirii și
uitării. Urmele biruitorilor se pot șterge, dar ale Profeților, niciodată.” (Grigore
Alexandrescu, Opere Complete – Poezii și
Proză, Ediție îngrijită de George Baiculescu, Cugetarea – Georgescu Delafras, București-1940)
Destinul sacru, funcția cosmică l-au
întrepătruns ca pe un principiu de
modulație, ca pe acea energie
mistico-angelico-carpatină, care-l preface pe Om, Geniu, Profet,
conferindu-i harul, creativitatea, frumosul, libertatea, armonia, adevărul,
suferința, iubirea, crucea și nemurirea!
Geniile
și Profeții geto-daco-români au fost
întotdeauna lumina pentru oamenii de
spirit și întunericul pentru
detractori. Ei au fost Meteorii veacului pentru a lumina secolele
următoare!
Curajul,
ruga și răbdarea frământă aluatul eroismului care dospește jertfa martirică a
Pâinii!
Ispita Cuvântului scris, magia cărților
scrise l-au însuflețit ca pe un Grădinar
Bun, rânduindu-le cu smerenie, cu
fior, cu har și cu rânduială în Grădina sa, cea din GRĂDINA MAICII DOMNULUI,
în care a lucrat niște răzoare de FLORI miraculoase, în „Caietul Bunului Grădinar”.
„Ca să fii un grădinar bun trebuie să cunoști florile și cum se așează ele
în pământ dar și în ce fel de pământ stau cel mai bine; să știi când și câtă apă le trebuie; cu cine
anume se pot învoi și cu cine nu se simt în largul lor iar apropierea le-ar
putea face rău ori le-ar incomoda; să știi când înfloresc și de ce anume apar
florile lor și dacă acestea dau rod ori sunt numai un detaliu artistic, de
culoare și decor, folositoare și astfel în
lumea noastră a cărei nevoie de frumos este atât de puțin apreciată în zilele
ce am apucat.
Acestea sunt
porunci esențiale ce trebuie cunoscute și însușite iar lucrarea însăși nu ar
mai avea rost dacă nu ar asculta de ele. Căci o grădină nu este o adunătură de plante aduse la întâmplare împreună și
nici o plantație unde, odată răsărite din semințe ce vin din toate zările,
trupurile lor firave se războiesc căutându-și dreptul la viață în loc să fie
ajutate să se desfășoare armonios și în felul lor ireductibil, așa cum le-a
lăsat Dumnezeu.” (Artur Silvestri, Athanor, vol. II Din „Caietul Bunului Grădinar”, Carpathia Press – 2008)
CAUTĂ-ȚI SUFLETUL ÎN FLORI
„Caută-ți sufletu-n flori,/ Acolo, lumina-i
dorință de zbor,/ Când cerul adoarme în cupole mari/ Și fluturii beți se prefac
în culori.// Acolo, răcoarea e ca un inel/ Pe aripa liniștii albe crescând,/ Nu
sunt nici osânde, nici temeri nu sunt,/ Curată-i ca lacrima lumea de flori.//
Caută-ți sufletu-n ele, tăcând,/ Măcar uneori... uneori...” (Eugenia Indreica
Damian, în In Memoriam Spice, de
Aspazia Oțel Petrescu, Ed. Elisavaros, București-2008)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
+ 30 Noiembrie 2023
+ Sf. Ap. Andrei – Ocrotitorul
României Tainice; Sf. Ier. Andrei
Șaguna – mitropolitul Transilvaniei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu