Mircea Dorin Istrate - VAIDACUTA, lacrimă-ntristată

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

VAIDACUTA,

lacrimă-ntristată

Un sat ca atâtea altele aproape depopulat din Romania

(Satul fără hoți și fără câini)

 

În locul cel cu stele picurat

Vecia-și doarme somnul,

La margine de sat

                                   

                                          Spre neuitarea vremii din trecut,

Când încă bine-aice-am încăput,

Și torsu-ne-a viața trecătoare

În bucurii, ce-acuma mi-s uitare

                        Mircea Dorin Istrate

 

 

 

             

       Fosta-ți vreodat’ la Vaidacuta? Dacă nu, v-aș îmbia, folosindu-mă de toată mierea cuvintelor să o faceți, de veți dori să vedeți și să gustați cu toate simțurile voastre dulceața Raiului ceresc. Veți găsi aici neasemuite și încântătoare priveliști pentru bucuria ochiului și a sufletului, liniște și binecuvântată pace pentru uitarea tuturor răutăților lumești, alint și alinare pentru zbuciumul nostru cel de fiecare zi, care ne macină mereu trecătoarea clipă a vieții nostre.

 

            Istoria acestei localităţi, este în ultimă instanţă, ca şi istoria, în sine ’’ un testament lăsat de străbuni nepoţilor pentru tălmăcire şi povaţă .’’ În ea, omul de rând găseşte clipe de adâncă satisfacţie, rememorând istorii şi evenimente de mult apuse, faptele ce merită a fi veşnicite, dar şi momentele de cumpănă care, nu de puţine ori, au înlăcrimat aceste locuri.

           Miere şi fiere, bucurie şi durere, toate adânc încrustate pe răbojul nesfârşitului timp, într-u nemurirea urmei mereu  suitoare ori coborâtoare, după cum vremea şi vremurile au fost atunci deasupra noastră, ca și pildele urmaşilor de cum încă să scăpăm din stânsoarea mincinoaselor şi înşelătoarelor vremi, de îmbărbătare la cumpăna veacurilor, de măreţie şi decădere, pentru că, ele sunt viaţă din viaţa şi faptele tuturor trecători pe aceste binecuvântate meleaguri,  în care Domnul ne-a lăsat să cuibărim veacurile care-au fost și poate încă și cele care vor să vină.

          Fiecare comunitate îşi are un început pierdut undeva în rugina veşniciei. De-acolo, de la acel îzvor primordial ne tragem neamul, înspicat în caldul soare, înmiit   în vremuri bune, împuţinat de nemiloasa coasă, dar renăscut mereu şi mereu ca iarba crudă a primăverii, niciodată dezlipit de huma acestor locuri atât de râvnite de hulpavnice guri străine care au pândit viclene la hotarele lumii noastre.

         Aşa ne-am tors din caieru vremii timpul nostru rostuit în bune şi rele deopotrivă, până în ziua de azi. Şi  chiar dacă, de voie ori nevoie, unii s-au aciuit prin alte locuri căutându-şi zilnicita pâine, nici chiar aceştia nu-şi vor uita vreodată originea şi neamul. Mereu se vor întoarce, vremelnic chiar în gândul lor aici, la izvoare, pentru a lua din ţărâna locului puterea şi amintirea lumii lor de început.

 

 

 

 

       VAIDACUTA,  RAI  LUMESC

 

Dealuri line, vălurite, țin în largă-mbrățișare

Vaidacuta, sat de oameni buni la suflet și smeriți,

Neam ce vine din istorii pe a timpului cărare,

Harnici, răbdători în toate, buni români, cu chip de sfinți.

 

În a scurgerilor vreme soarta i-a-ncercat cu toate,

Vamă dat-au a lor viață când în vreme de război

S-au jertfit să fie pace și hotarul cu bucate

Să le sature cea gură, să-i mai scape din nevoi.

 

Domnul datu-le-a în viață bucurie și tristeți,

Toate celea să le guste, ca la urmă să îmi vadă

Ce-i mai bun în astă lume în scurtimea unei vieți,

Pacea, liniștea deplină, ura între frați și sfadă?

 

Azi, din câți au fost odată pe a satului cărare

Mult prea mulți din neamul ăsta veșnicesc în țintirim,

Vremea care vine-trece, mi-i va pune în uitare

Și ca mâine despre dânșii, mai nimica nu mai știm.

 

De-asta suntem azi aicea, ca-n aducere aminte

Să-nviem o amintire despre gura cea de rai

Și cât viața asta încă o să meargă înainte

Să nu trecem în uitare, dulcele picior de plai.

 

Iar de inima vă-ndeamnă, puneți fir de lumânare

Pentru toți trecuții care gândul vostru îi mai știe

Și-ntr-un lăcrimat pe pleoape, faceți rugă de iertare

Ca în Raiul cel din ceruri, toți ai noști’, acol’ să fie.

 

 

 

VAIDACUTA,  SATUL  CU  O  MÂNĂ  DE  OAMENI

 

                                                              Sat cu uliți înierbate

Și clipite numărate,

N-ai copii pentr-o colindă

Doar bătrâni uitați în tindă,

Bună apă de băut,

Cer curat ca la-nceput,

Și păduri jur-împrejur

Cu jivine și cu mur.

Câmpuri n-ai de căpălit,

Holde n-ai de îmblătit,

Că pe-aici e tot pășune

Pân’ capătul de lume.

 

Până un’ ți-a fost hotarul

Lăcrimat îți e amarul,

Stai în gândul tău ca mut

Înturnat către trecut,

N-ai cu cine-a vorovi,

N-ai cu cine-a te sfădi,

Stai cu Maica și Măritul

Și-ți aștepți de-acum sfârșitul.

*

Tu, ce-ai fost cândva vecie

Astăzi ești nimicnicie,

Mâine, lacrimă, uitare,

Pe-al meu suflet, sărutare

 

 

 

ÎN  RAIUL  CEL  SMERIT  ȘI  PREACURAT

 

Motto:   În satul  cel  bătrân, tot mai puțin umblat,

              Vecia-și doarme somnul, la margine de  sat.

                   mircea dorin istrate

 

În satul cel c-o mână de bătrâni

Și dealul pășunat de două stâni,

Cu meri îngârboviți de grele poame

În darnice și lenevite toamne,

Cu case părăsite, garduri sparte,

Cu ulițe de-acuma  înfundate,

Cu luncile mai toate necosite,

Cu vechile izvoare adormite,

Cu mură coaptă și frăguțe-n iarbă,

Cu maci sălbatici, gălbenele, nalbă,

Cu dealuri și hotarele pustii ,

Cu nelucrate grădini și cu vii

Sălbăticite toate, neculese,

Că nu-i mai cine încă să îi pese,

Că ceia morți îs duși în țintirime

Iar  din cei vii, pe-acasă nimeni vine,

E-o liniște cu iz de-ngropăciue

Și n-are cui a plânge și a-i spune,

Că satul e de-acum nimicnicie

Și dat va fi uitării, pe veșnicie.

 

S-a ruginit a clopotului limbă

Că vântul doar se-ndeamnă să-l atingă,

Și sfintele altare-s scorojite

De când vecia clipei le tot minte.

Pe  uliți strâmte, multe înierbate,

Doar vântu-n porți închise tot îmi  bate,

Iar luna-și toarce-n noapte visu-i bun

Într-un cuibar, din  vârful unui prun.

*

Bătrâne sat, mereu te-oi ține minte

Și-n preacurat, în lacrima-mi fierbinte

Spășit îți cer iertare c-am plecat

Din Raiul tău smerelic și curat.

 

Tu iartă-mă, că ești preaiertător

Și nimănui nu i-ai rămas dator,

Mi-ai fost cândva buricul cel de lume,

Dar în curând rămâne-i, doar un nume.

 

   

                            

ÎMBĂTRÂNITUL   SAT

 

Știți satul fără hoți și fără câini

În care-n zi se trec vre-o două pâini?

În care s-a uitat gustul la bere

Și nu mai este râvnă la avere?

În care nu-i mai colb pe ulicioară

Că-i înierbată toate și-i în rouă?

Iar strugurii se uscă sus, pe casă,

Că nimănui de ei nu îi mai pasă?

În care turma paște prin grădini

Că locul e de-acuma plin de spini?

În care nu e ceartă, nu se-njură

Că s-a uitat de mult ce-i aia ură?

În care-i liniște și pace preacurată

Că nu-s copii în larmă ziua toată?

În care clopotul îmi bate-odată-n an

Și în cutia milei, nu-i un ban?

În care urma carului cu boi

E-n amintirea ce-o purtați cu voi?

 

Nu mai mugește-o vită înjugată,

S-annămolit fântâna cu găleată,

De mult pe-aici nu scârție-o portiță

Că-i îmbrăcată toată-n foi de viță,

Bețivi nu sunt, că nu-i mai sfânta crâșmă,

Iar școala s-a hâit cu ani în urmă,

Copii nu îs nici măcar de-o colindă

Să mi-o înalțe către cer, din tindă,

Povești nu spune nimeni, că-s uitate,

Precum de-acuma-s vechile păcate.

 

Ce-i satul ăsta? Satul cu bătrâni,

Fără de hoți și câini fără stăpâni,

Ei îmi trăiesc cea ultimă clipită

Rememorându-și vremea de ispită,

Când satul lor avea și hoți și câini

Și n-ajungeau l-amiază două pâini,

Când viața pe aici era frumoasă

Că soarta lor era mai norocoasă,

Când erau nunți tomnite la-nserat,

Și-n ierni copii mergeau la săniat,

Când toamna te-mbia cu mere coapte

Și din sudoarea ta aveai de toate.

 

Acum pe-aici i-o toamnă  îmbrumată

În suflete și-n viața asta toată,

Iar când pe-aicea viața s-o sfârși,

Nici numele la sat, nu-l vom mai ști.

 

 

                     

TRECUTE TIMPURI

 

Motto:  Vaidacuta, satul fără hoți și fără câini,

             Unde pe zi se trec, abia doar două pâini.

 

Pe-a timpului cărare, clădindu-ți străvechimea,

Tu satule tot pus-ai vecie înodând,

Ea e trăirea noastre, cuprinsă în scurtimea

Clipitei ce-o petrecem aicea, pe pământ.

 

Tu-ai fost mereu acela ce-ai adunat în tine

Înțelepciune lumii cu rosturile-i toate,

Și-n scurgerea de vreme, de-atunci până la mine

Ai mers fălos în slavă, dar și târâș, în coate.

 

În călindarul minții cu roșu însemnat-ai,

O datină străbună, un mit, un obicei,

O sfântă sărbătoare, când inima ‘nălțat-ai

Spre cerurile ‘nalte, în rugi spre Dumnezei.

 

Tu încă îmi păstrat-ai în suflete curatul,

Dreptatea și-adevărul, virtuți de la bătrâni,

Smeritul și speranța, c-al nostru, Împăratul,

Noroc și bucurie va da ce e mai buni.

 

Cu muncă și cu jertfă, tu ți-ai păstat credința

Că orice-ar fi pe lume aicea vei rămâne

Și-n rând de genereții ți-ai tot călit voința

Să-ți aperi azi cu viață, mijita zi de mâine.

 

Sorbind învățătură ajunsu-mi-au departe

Pruncuții tăi cei ageri tot înfruntând nevoi,

Cu dragostea de țară și ștința cea de carte

Ei  înălțat-au neamul, în rând, până la noi.

 

Acum, de la o vreme, mi te-a momit păcatul

Și alte idealuri în mreje mi te-au prins,

Te-ai pustiit de-acuma, tu satul meu, săracul,

Ce-ai fost chiar veșnicia în largul tău întins.

 

Prea multe-s porți închise și ulițe-nierbate

Acolo unde-n vreme tu viu ai fost mereu,

Prea-mbătrânit-ai încă și-a tale zile toate

Sunt mult prea lăcrimate și duse-n chinul greu.

 

În cea bisericuță s-a scorjit altarul

Iar candelei preasfinte lumina i s-a stins,

Din când în când un popă, îi trece dânse-i pragul

Să-i fac-o liturghie, în lacrimare prins.

 

**

S-au dus a tale timpuri, tu satule străbun,

De-acum pe tine ninge cu stele și uitare,

În țandără de minte te-oi pune, suflet bun,

Tu ce-ai crezut că fi-vei, vecie trăitoare.

 

                        Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

GÂNDURI  DE  CITITOR

 

           Întomnatu-m-am și eu de-o vreme tot adunând clipite de veșnicie din trecuta mea viață de până acum, picurate cu amintiri triste sau îmbucurate, pe care, așa cum face  fiecare din noi, le ține în tăinuire în țandără de gând. Și parcă tot mai des de la o vreme le scot de-acolo atunci când sufletul meu tânjește după ceva ce-a fost cândva bun și frumos, curat, înălțător și adevărat, tânăr și sănătos,  și-atunci mă-ndulcesc și eu cu trăirile și plăcerile cele trecute.

        Dar cât de mult și mai ales cât de diferit sunt ele față de cele din ziua de azi. Pe-atunci, în vremea mea, mai erau încă trăiri adevărate de drag de neam și de țară, de locul de născare al fiecăruia, mai era încă respectul cela cuvenit dat părinților, lege de necălcat, era vremea când credința noastră o socoteam a fi forța cea mereu izbăvitoare la toate relele și durerile vieții, când satul era locul cel făuritor de bunăcuvință, de respect, de conștiință civică, când familia, dascălul și preotul erau cei care pregăteau cu adevărat copiii pentru viață, când bunăstarea stătea în hotarul și zilnicita ta muncă pentru a avea îndesulare și mereu cele de îmbucătură, când un Paște și un Crăciun erau așteptate și trăite cu adevărat și câte altele.

        Și iată cât de mult s-au schimbat toate acestea doar în cursul unei vieți de om. Satul nu mai  duce-n spatele său ,,veșnicia”, s-a uitat pe sine, s-a-ntinat și s-a-dulcit cu toate păcatele lumii, și-a uitat frumoasele datini și obiceiuri, s-a pustiit de copii, îmbătrânind cu fiecare zi ce trece pierzându-și rostul, nu mai e dragostea de neam și țară, scutul cela care a ținut la adăpost neamul nostru pe huma cea lăsată mereu moștenire rând la rând, din tată-n fii,  a slăbit credința mult prea mult, nu mai e unire între frați și neamuri, ne căutăm de-acum rostul prin alte țări pribegindu-ne, injosindu-ne, slugărind în umilință străini înnavuțiți din munca noastră.  Și ce-i mai rău e că ne-am hoțit, , ne-am lenevit, ne-am înstrăinat unii față de alții, față de țară, de părinți, de dascăli, de prieteni iar de moșia cea sfânta și străveche, nici că ne mai pasă.

        Ne-am lăcomit la a câștiga averi nemuncite, acaparate prin minciună, prin trădare, ca Iude ori ca vânzători de țară, nemaipăsându-ne de-aproapele nostru cel aflat în suferință. Suntem surzi la strigătele celor câțiva din neamul nostru care încearcă din răsputeri să ne deschidă ochii arătându-ne pericolele care ne pasc, care încearcă să ne mai țină încă uniți, care încearcă să ne mai de-a o rază de speranță că încă nu a am pierdut chiar totul, că încă mai e loc de-a îndrepta lucrurile, de a le repune pe cărarea lor cea dreaptă și cea bună.

      Tocmai de aceea eu cred că aici și-acum este locul și rolul poeților, care, folosindu-și  cuvântul, harul și darul cel primit de la ceresc, să încerce a redeștepta adormita conștiința a celor ce s-au abătut de la dreapta cale a neamului nostru, de la menirea lui, de la toate cele bune și frumoase obținute prin îndelungată jertfelnicie și lăsate moștenire din moș în moș până la noi. Cred asta și pentru că, din totdeauna poezia patriotică a fost și este încă purtătoare de înfiorare, de mari și adânci sentimente, de avânt și de speranțe, la fel ca imnul și drapelul țării. Prin cuvânt s-au rostit marile adevăruri, s-au mobilizat și s-au înflăcărat  oamenii și conștiințele lor, s-au unit neamurile, s-au obținut victorii răsunătoare pe câmpul de luptă, s-au făcut minuni de vitejie, s-au ales spre mereu aducere aminte neuitații noștri eroii, toate în spre gloria, fala și  veșnica mărire a maicii noastre scumpe, Romania.

     Fie dar ca și  prin poezia mea, eu, nimicul aceste lumi, să pot pune în inima domniilor voastre picurul cela de speranță și de curaj care vă lipsește în a schimba lumea, în a o face mai frumoasă și mai bună, așa cum ne-o dorim și așa cum  o merităm după toate pătimirile și nevolniciile vremilor prin care am trecut până acum.

     Așadar, rugămu-te pe Tine Doamne, dă-ne nouă acum, în această încâlcită vreme când ne paște pustiirea, gândul cel înțelept și bun, spre a fi iară ce-am fost cândva în vremea cea bună și încă mult mai mult de-atât, spre a veșnici aici, în cuibarul veșniciei unde ne-ai pus să fim sămânța cea înnoitoare la noua vreme care va să vină.   

 

    

 

ÎN  LACRIMA UITĂRII

                                                                        Motto:

În lacrima uitării mi te-am pus,

Până din lumea asta m-oi fi dus,

Și-atunci te las avere la urmași,

Pe-aici să-și lase urma a lor pași.

 

                                                            Am fost la Vaidacuta, nu de mult,

M-am întristat de câte am văzut,

Sunt multe uliți care-s înierbate,

Grădinile de-asemeni, sterpe, nelucrate,

Hotarul ce vuia odat’ de lume

În bună parte e acum pășune.

 

O toacă n-are cine s-o mai bată,

Un clopot cine-l tragă ca odată,

Un popă nu-i să spuie-o rugăciune,

Biserica nu-i plină că nu-i lume,

Doar țintirimul încă se lărgește

Cu ce-i de-aici, pe care-i veșnicește.

 

Nu mai vuiește satul de copii

Ce îmi făceau cândva năzdrăvănii,

De mult nu se aude o colindă

Pe sub ferești, sau colo-n strâmta tindă,

Un joc în bătătură nu se ține

Că de acuma nu mai e cu cine.

                                                                                         ***

                                                  În lacrimă te-am pus, iubite sat,

Să mi te știu icoană de-nchinat

În fiecare zi când al meu gând

La ale tale porți bate pe rând,

Să-ntrebe-n zor de zi, de dimineață,

Dacă mai bate-acolo încă viață.

    

Mi te topești ca sfânta lumânare

Ducându-te în hăuri de uitare,

Dar pân-om fi vre-o câțiva pe pâmânt

Te-om ține-nlăcrima în al nost’ gând,

Pe tine Vaidacută, cuib de dor,

Și-oi fi mereu cu tine, până mor.

 

                                   

                                                               ***

 

                                        Tu  sat străbun, cu noi ai fost odată

                                            Pe aste locuri viață depănată,

                                        Cu oameni milostivi, cu suflet bun,

                                     Unde vecia dorme la margine de drum.

 

                                        Acum ți-e viața tristă, zbuciumată,

                                           Cu clipa vieții mâine terminată,

                                          Dar până fi-vom încă pe pământ

                                       Te-om ține veșnic în al nostru gând,

                                         Și-n suflet fi-vei lacrimă-ntristată

                                           Să nu te uite nimeni, niciodată.

                                                                 ***

                                    Tu satule ce dus-ai pe umeri veșnicia,

  Îngârbovit de vremuri sub timp apăsător,

 În lacrima durerii ți-am pus jertfelnicia

   Să știe următorii, că nimănui dator

   Nu ești pe astă lume, ci doar la ceia care,

    Și-au  dus în vremuri soarta, pe-a timpului cărare.

 

                                         Mircea Dorin Istrate

 

 

În Vaidacuta, loc înlăcrimat,

Îmi doarme veșnicia, la margine de sat

 

 

&&&

 

 

 COMENTARII:

                                                                                           

Stimate  Domnule Scriitor-Poet, Mircea Istrate,

Într-adevăr legătura strânsâ cu mediul strămoșesc natal sunt sfinte și binecuvântate. după cum cântă versurile Domniei voastre.

 Am găsit în aceste poezii sentimente sublime în versuri sublime cărora nu le-am putut găsi comparație.

 Vă felicit din tot sufletul și suntem mândri de a se găsi printre noi un asemenea talent prolific și cu un pronunțat patos.

În mesajul de față redirecționez poeziile Dumneavoastră către șase reviste de mare prestigiu, ca pe o revelație, deși cred că acestea vă cunosc deja, dar de data aceasta fiind vorba despre un ,,crâmpei de plai-izvor de rai” în vremuri actuale...

 Cu deosebită stimă,

Melania Rusu Caragioiu

Mircea Istrate scrii cald cu mult soare, scrii bățos și, sincer, cu seninul cerului, o binecuvântare răsărit de soare a sufletului omenesc și, natural și, spiritual.

Scrii cu căldură și mult soare, binecuvântare, Mircea Istrate, scrieți, cu sănătate, bucate și, banii să nu vi se gate! Pavel Ratundeanu-Ferghete