Bogdan Mihai Dascălu
Hermeneutica reveriei
Mărturisesc, nu este pentru prima oară când comentez
această carte a Dorinei Măgărin. Am avut plăcerea de a o mai discuta în scris,
text care s-a concretizat într-o cronică intitulată Banatul reabilitat.
Am recitit cartea, pentru a o avea proaspăt în minte.
Și bine am făcut, pentru că astfel am descoperit câteva aspecte pe care nu le observasem
la prima lectură, așa cum se întâmplă cu cărțile adevărat valoroase, ce-și dezvăluie
mereu alte fațete.
Bunăoară, titlul. Breviarul iubirii (Ed. David Press
Print, Timișoara, 2022 & Editura ICRV, Zrenianin, 2022). Bine, bine, mi-am spus,
am înțeles de unde vine. Dar trebuie să fie ceva mai mult. Și, citind primele
pagini, revelația nu a întârziat să apară. Abia la relectură, cu privirea
detașată, plonjând încă de la început în lumea pariziană, am înțeles legătura.
Volumul debutează aproape astfel: „Porțiuni din
grădina de iasomie o însoțeau în gând împreună cu frumusețea atât de fragilă și
parfumul dulce al florilor, un răpciune minunat, cu sănătate, putere și
speranță, o ilustrație de toamnă a Parcului Montsouris, situat în districtul al
patrusprezecelea, vizavi de Cité Universitaire Internationale de Paris, pe
Bulevardul Jourdan, amintiri frumoase din vremea studenției, timpul pe care l-a
iubit mai ales la Paris, culorile roșu-auriu ale copacilor care uneori lăsau
impresia că ar fi păpuși matrioșka, croșetate în stil amigurumi: păpușă mare,
medie, mică, bebeluș, noi expoziții, pe cât de frumoase, pe atât de iritante,
despre simțuri și spirit, pianistul Jared interpretând Schumann.” (p. 9).
Parcul Montsouris era legătura cu titlul, legătură
care părea încă de la prima lectură să îmi spună ceva ce încă nu vedeam bine.
Acum însă m-a „lovit” din plin. Parcul Montsouris este, din câte știu eu, nu
foarte departe (la aproximativ o jumătate de ceas de mers pe jos distanță) de
un alt parc, nu mai puțin celebru – Grădina Luxemburg. Iar acest parc din urmă este
cheia titlului, fiindcă prin el se plimba nimeni altul decât cel care locuia
acolo, în apropiere, pe Rue de l'Odeon 21, tot un autor de breviar, doar că, de
acea dată, unul al descompunerii. Este, firește, vorba, despre Emil Cioran. Iar
pentru ca similitudinile să meargă mai departe, eroina, pe numele ei Cezara,
are aceeași inițială ca și gânditorul de origine română, nume format tot din
șase litere. Însă protagonista Breviarului iubirii mai are o similitudine cu un
model al literaturii franceze, devenit prototip universal – doamna Bovary.
Chiar dacă trăiește într-o lume modernă, în care se bucură de apanajele tehnicii
de ultimul tip, starea ei interioară este aceea a unei neputințe. O neputință
de a se exprima, de a se regăsi printre oameni, preferă propria ei companie și,
ori de câte ori este singură. Curios este că autoarea se apleacă cu precădere
asupra stării interioare a protagonistei, analizând-o în fel și chip, aproape
găsindu-i alibiuri pentru anumite comportamente ale acesteia. De exemplu: „Răscolită
de vorbele spuse printre sughițuri de colega sa, Cezara regreta că n-a știut
cum s-o îmbărbăteze. Ezita să deschidă gura, să spună ceva și atunci când a
rostit câteva cuvinte, i s-a părut că nu erau cele potrivite pentru situația dată.”
(p. 20). În același context, eroina este prezentată mereu în opoziție cu restul
lumii, al cunoștințelor ei, al colegelor, ea nereușind să se regăsească decât
în multele reverii prin care evadează din cotidianul mai mult decât profan într-o
lume a imaginarului, în care primează opusul, adică luxul, adevărata lume, dar
nu cea în care trăiește Cezara, ci în cea care crede că ar merita să trăiască.
Astfel, când una dintre colege o exasperează cu
nimicurile cotidiene, cum ar fi nu știu care aspirator: „Ați auzit de Roomba?
Este un aspirator mic pe care îl programezi și își
face singur treaba. Când dă de covor, se ridică sus. Ori am îmbătrânit noi, ori
nu mai știm tehnologiile...” (p. 26), Cezara se refugiază în vis: „Cezara
încercă să se desprindă din vacarmul acela. Închise ochii pentru câteva momente
și revăzu câmpuri sălbatice de rapiță înflorite în unele zone din Yunnan, un
galben imperial [...]” (p. 27).
Interesante sunt și detaliile cotidianului eroinei.
Chiar dacă nu știm mare lucru despre ea, autoarea insistă asupra ritualului de igienizare
corporală, care se petrece cu regularitate dimineața (atunci când eroina lasă în
urmă obscurul nopții, cu visele – reale – ei, și numai ale ei, și intră în
pielea celei care se va întâlni pe parcursul zilei cu diferiți oameni, dar și
la întoarcerea acasă, când dușul purificator are rolul de a departaja universul
exterior de cel interior: „S-a spălat pe mâini, s-a dezbrăcat și-a lăsat
hainele pe jos. A intrat sub duș. A învârtit robinetul din partea stângă care
avea punctulețul roșu pe el. Au început să curgă multe jeturi de apă. A închis
ochii. A stat așa câteva clipe, fără să își dea cu ceva pe corp, îi plăcea apa
caldă [...]” (p. 28).
Pasaje lungi de realitate alternează cu cele onirice,
în care fantezia eroinei o ia la galop pe câmpiile imaginarului, devalorizând,
într-un anume fel, realitatea, în care banalul nu doar că predomină, dar și
devorează intimitatea Cezarei, lăsând-o fără putința de a se apăra de ceilalți.
Tot astfel se întâmplă și atunci când, în mod normal, ar fi fost nevoie mai
mult decât oricând de prezența ei, nu doar fizică, ci și mentală în imediat.
Este vorba despre momentul în care fiul ei plutea între viață și moarte:
„Cezara nu a asimilat nimic din ceea ce-i spuneau medicii. S-a retras în
interiorul ei.
Vedea că micuțul era bine, spera din tot sufletul că
va fi și mai bine.” (p. 55). Însă drama Cezarei este boala lui Angel.
Cortez, tatăl băiatului este în imposibilitate de a se
alătura familiei. Astfel încât Cezara devine un soi de Agripină modernă, care
face mai mult decât este uman posibil pentru a-și salva îngerul. Acesta devine
punctul culminant al nuvelei, pentru ca deznodământul să ni-i aducă pe amândoi
în fața ochilor, printr-un procedeu aproape cinematografic, fericiți, vara, ea elegantă,
el în pantaloni scurți și cămașă, mergând la plimbare, la pas agale. Iar
fericirea lor din real se datorează incapacității ei de a se mai refugia în
imaginar: „Amintirile îi jucau feste.” (p. 61).
Cea de-a doua nuvelă, Mirajul străinătății îl are în
mijlocul ei pe Andru Avramescu. Dar și pe soția lui, chiar dacă din prima clipă
în care este amintită, apare ca fiind răposată. Însă prezența ei, chiar dacă nu
mai este una fizică, în lumea lui Andru, ea este una în lumea imaginarului lui
Andru, în lumea amintirilor.
Adică această a doua nuvelă începe exact de unde se
termină cea dintâi: „Când au pornit la drum împreună, Andru Avramescu și
consoarta sa nu și-a imaginat că peste zeci de ani va rămâne singur. Presupunea
că pe măsură ce va înainta în vârstă și va ajunge la sfârșitul carierei, va
trăi în tihnă alături de femeia față de care își luase un angajament pe viață:
La bine și la rău, până când moartea ne va despărți!
Dragostea oarbă, dragoste și justiție. Da! A avut
parte și de dragoste oarbă [...]” (p. 64).
Mai mult decât atât, dragostea continuă în el, o duce
mai departe în mintea și în interiorul lui și la fel ca și în cazul Cezarei,
numele personajului nu este deloc ales întâmplător: Andru, adică androginul,
poartă în sine și pe cea care i-a fost consoartă. Și tot la fel ca și în cazul
Cezarei, el se refugiază în lumea lui, „trăia într-o lume a înstrăinării, se
întâlnea cu persoane cunoscute și nu putea să le dea mâna.” (p. 68).
Dacă prima nuvelă a volumului vorbește despre
dragostea maternă, aici este vorba despre dragostea dintre bărbat și femeie.
Dintre Andru și Silvia, dar este vorba și despre Ștefania,
despre încercarea lui Andru de a se regăsi printre jaloanele realității în care
este obligat să existe, cu toate că știe bine, niciodată nu a mai putut iubi pe
nimeni așa cum își iubise soția.
Cea de-a treia – și ultima – nuvelă, Mișcare perpetuă,
îl are ca protagonist pe Eugen, care, nici el, aflăm încă de la bun început, nu
este neapărat fericit cu lumea în care trăiește: Se apropia de o vârstă
rezonabilă și era cu toate în aer. Se înglodase în prea multe treburi, unele îl
bucurau, de altele își făcea griji, mai ales că peste tot era decan de vârstă.”
(p. 141-142).
Spre deosebire însă de celelalte două personaje,
Cezara și Andru, Eugen este ancorat în realitate, ceea ce se și oglindește
stilistic în nuvelă. Dispar aproape cu desăvârșire pasajele meditative, în text
predominând acțiunea în imediat. Contrapartida lui Eugen este Valeria, iar
despre acest cuplu ni se spune că: „fiii lor erau mai liniștiți dacă-i știau
despărțiți decât împreună.” (p. 176), iar „căsnicia Valeriei cu Eugen a fost un
amestec de atracție și respingere, o relație de iubire-ură, așijderi relației
dintre stele și găurile negre”. (ibid.)
Cu alte cuvinte, acest tratat despre iubire cuprinde
trei tipuri de a iubi, trei personaje principale, fiecare venind înaintea
cititorilor săi cu lumile sale, lumi populate de personaje adiacente, care nu
fac decât să pună în valoare neajunsurile sau calitățile protagoniștilor.
Breviarul iubirii nu face, în esență, altceva decât
tratatul ceva mai celebru la care se face aluzie: nu face decât să descompună
iubirea, nu face decât să o disece, nu face decât să caute în străfundurile
sufletelor personajelor motivele care îi animă să treacă de la reverie la acțiune.
Cartea în sine merită citită cu prisosință și o felicit
aici și acum pe autoare pentru felul în care a știut să îmbine diferitele părți
ale cărții, într-un întreg, care iese la iveală printr-o lectură adecvată, o
hermeneutică ritmată alert, care nu lasă cititorul să se plictisească și... să cadă
la rându-i în reverie.
Lecturi Dana Heuberger. C Hermeneutica reveriei
18 NOI E M B R I E - DE C E M B R I E 2 0 2 3
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu