Uniforma
militară, tradiție și simbolism
Mihai
Batog Bujenita
05
Ianuarie 2025
Cunoaștem desigur efectul pe care o uniformă militară
îl produce într-un context social. De-a lungul istoriei această prezență a
reținut constant atenția celor din jur, mai ales a doamnelor și domnișoarelor,
iar copiii au reacționat în felul lor candid și fermecător la vederea
uniformei. Sigur, totul este foarte explicabil prin faptul că uniforma, aflată
de regulă pe corpul suplu al unui tânăr ofițer, dădea acea notă de virilitate
care impresionează, dar nu trebuie să neglijăm nici mesajul subliminal transmis
de semnele și însemnele care definesc acest concept, cel care a inspirat și
restul societății, iar aceasta, la rândul ei, a folosit din plin efectele
despre care vorbim și le-a tradus în moda masculină, în sensul larg al
cuvântului, cel puțin prin abordarea unor distincții (medalii, ordine sau
decorații) provenite din tradiția militară.
Dar pentru a înțelege mai bine acest subiect consider
că trebuie să „descoperim” mai întâi ce reprezintă piesele componente ale unei
uniforme, precum și accesoriile acesteia însă nu înainte de a face precizarea
că în mod tradițional un luptător indiferent de timpul în care a acționat avea
asupra sa două tipuri de arme: unele defensive precum coiful, platoșa, scutul,
apărătoarele gambelor sau ale brațelor, dar și încălțămintea deoarece un
luptător desculț este foarte vulnerabil, iar altele ofensive precum arcul,
sabia, tridentul, toporul sau sulița. Este nevoie de această precizare deoarece
în mod simbolic vom găsi la și uniformele actuale indicii despre aceste
specificități.
Primul element de remarcat al unei uniforme este
cascheta (et.fr.casquette) numită cam impropriu și chipiu sau coifură, ea fiind
urmașa coifului (cască) pe care luptătorul o purta pe cap pentru a se proteja
de unele dintre loviturile care-l puteau scoate prematur din luptă. Știm însă
că aceste elemente ale echipamentului de luptă purtau semne și însemne care-l
indivi-dualizau pe luptător (panașe de diferite culori, blazoane sau cifru
atunci când erau purtate de un rege. În contemporaneitate, cascheta are și
acest rol de a ne da informații despre purtătorul ei. Dacă privim culoarea
stofei din care este făcută vom ști din ce armă face parte purtătorul, iar dacă
privim culoarea paspoalului (fr. pasepoil) vom afla specialitatea militară în
timp ce însemnele metalice sau din fir dau indicii despre gradul purtătorului
sau pregătirea de specialitate. Un „amănunt” relevant pentru tradiție este
cozorocul caschetei, cel care împreună cu salutul militar simbolizează gestul
de pace pe care cavalerii din Evul Mediu îl făceau prin ridicarea vizierei
coifului.
Importanța caschetei ca demnă urmașă a coifului este
dată și de faptul că un militar îmbrăcat în uniformă are privilegiul de sta
acoperit, inclusiv în fața unui rege, căruia îi dă onorul folosind salutul
militar specific. Este adevărat că în unele armate salutul militar se poate da
și fiind descoperit însă aceasta nu înseamnă, din păcate, decât că nu este
cunoscută tradiția.
Cea mai importantă piesă a uniformei este însă
vestonul (fr. veston) obiect diferit prin croială și material de orice altă
variantă specifică (sacou, frac, smoking sau cardigan). În primul rând vorbim
despre materialul din care se confecționează vestoanele! Este cea mai bună și
rezistentă stofă deoarece este menită să facă față unor solicitări extreme una
dintre acestea fiind folosirea ei zilnică în condiții de regulă foarte grele.
Apoi aducem în discuție croiala! Vestonul este croit în stilul pe care acum îl
numim slim, adică strâns pe corp, deoarece această croială se consideră
necesară fiindcă cel care-l poartă va trebui să înfrunte astfel îmbrăcat și
condiții vitrege neavând posibilitatea de a se schimba funcție de starea
vremii. Are patru buzunare deoarece purtătorul va avea nevoie de tot felul de
obiecte pentru a-și îndeplini misiunea: hartă, caiet de însemnări, lupă,
busolă, unele obiecte personale, etc... și nu are posibilitatea de a trimite
după ele atunci când apare nevoia lor.
Vestonul are epoleți, iar aceștia precizează clar
poziția ierarhică, dar și apartenența la una din arme. De fapt epoletul este și
el descendentul unei realități istorice vechi. Deși dicționarele moderne dau ca
etimologie limba franceză (épaulette) cuvântul vine din greaca veche (epola) și
atunci, în antichitate, însemna apărătoarea umărului drept al luptătorului, cel
care avea în mâna stângă scutul, iar în mâna dreaptă sabia sau sulița însă
umărul îi era vulnerabil și o simplă lovire a acestuia îl scotea din luptă.
Așadar apare ca absolut necesară o protecție a acestui umăr, iar ea se va numi
epola și o putem vedea foarte bine pe vechile vase de ceramică din epocile
respective. Cu timpul, această componentă a sistemului defensiv va evolua, iar
în Evul Mediu le vom găsi pe ambii umeri ai armurii mult mai funcționale, dar
și mult mai evidente deoarece acum ele trebuiau să protejeze împotriva unor
lovituri foarte puternice executate cu lancea mânuită de un cavaler aflat pe un
cal în galop. Epoletul uniformei a evoluat în timp, iar această evoluție o
putem urmări și astăzi privind nu numai exponatele din muzee ci și uniformele
de gală, cele care mai păstrează încă amintirea epoleților cu ciucuri din fir
aurit.
Nasturii uniformei sunt metalici având și ei însemne
care conferă indicii despre arma căreia îi aparține uniforma sau despre
apartenența purtătorului la una din structurile militare statale ori
particulare. De regulă nasturii sunt confecționați într-un mod special fiind de
culoare aurie la uniformele aflate în uz și brunați (negri sau cenușii) la
uniformele purtate pe câmpul de luptă. Trebuie precizat și faptul că vestonul
se poartă, obligatoriu, încheiat la toți nasturii, de regulă cinci la număr,
dar pot fi și mai mulți sau chiar la două rânduri.
Centura cu diagonală este descendenta acelei centuri
care asigura purtarea sabiei, un obiect destul de greu, care aveau uneori cam
cinci kilograme și se purta pe șoldul stâng deoarece era scoasă cu mâna dreaptă
și prima mișcare era una de parare au unei eventuale lovituri din partea
adversarului. Pe partea dreaptă a centurii era de regulă o a doua armă ofensivă
respectiv daga cea care se mânuia cu mâna stângă fiind special concepută pentru
acest rol.
Dacă la uniformele din vechime diagonala trecea de pe
umărul drept spre șoldul stâng unde se afla sabia, la uniformele moderne
diagonala trecea invers deoarece pistolul era purtat pe partea dreaptă. Desigur
funcție de nevoi au fost și alte conformații ale centurii cu diagonală, iar
uneori a fost uzată și centura cu două diagonale deoarece susținea nu numai
arma din dotare ci și baioneta, lopata de infanterie sau gamela cu apă.
Interesant este și faptul că acest accesoriu, centura, este considerat ca fiind
benefic pentru păstrarea temperaturii corpului pe timp de iarnă studiile
arătând că purtarea centurii, bine strânsă, crește temperatura cu trei grade
ceea ce în condiții vitrege contează foarte mult putând face diferența între
viață și moarte. Foarte frecventă mai ales la gradele inferioare este centura
simplă încheiată cu o pafta având însemnul armei din care face parte luptătorul
și, deseori chiar, stema țării, având ca scop purtarea cartușierei, a baionetei
sau a lopeții de infanterie. Mai există și centura de ceremonie, confecționată
din mătase, de regulă de culoare aurie,
care are însă un rol decorativ și amintește de permanența acestui obiect
pentru uniformă.
Sunt însă și uniforme la care nu se poartă centură de
nici un fel, deoarece militarii aparținând flotelor fluviale, celor maritime,
dar și militarii din aviație nu poartă nici sabie nici lopată sau cartușieră
acestea fiind specifice armelor de uscat. La aceste uniforme, atunci când
protocolul obligă la ținuta de ceremonie purtarea spadinei sau a stiletului
aceasta se face prinzându-le de cureaua pantalonilor prin niște bretele special
concepute.
Eghileții. Componente aproape nelipsite de la ținutele
de ceremonie aceste accesorii au un istoric foarte interesant, dar și o
tradiție de peste două sute de ani. Napoleon Bonaparte văzând că mareșalii și
generalii din consiliul său de război nu-și notează cele discutate și probabil
că nici nu-i bănuia de memorie excepțională le-a ordonat acestora să vină la
discuții cu un creion și un carnețel pe care să-și noteze cele discutate. A
fost o oarecare derută deoarece uniformele de atunci erau și așa destul de încărcate,
iar obiectele odonate nu-și găseau locul adecvat fără să strice ansamblul
impresionant al uniformei. Doar că iubitele sau soțiile generalilor au găsit o
soluție și au imaginat câteva fireturi aurite prinse de umăr, iar la capătul
acestora era atașat creionul, pus și acesta într-un toc metalic de culoare
aurie. Acesta este istoricul eghileților cei care și acum amintesc prin formă
și culoare de utilitatea lor pierdută în prezent, dar rămasă ca element
decorativ al ținutei de paradă.
Tot pe veston se prind și insignele, medaliile și
ordinele. Insignele, cele care arată nivelul de specializare profesională,
studiile sau calificările purtătorului se prind pe partea dreaptă a vestonului,
iar medaliile și ordinele pe partea stângă. Sunt desigur și unele abateri de la
acestă regulă, mai ales atunci când ordinele și medaliile sunt în exces și este
admisă purtarea lor și pe partea superioară a pantalonilor, dar tot pe stânga,
așa cum vedem la generalii nord-coreeni.
Un lucru foarte important este semnificația medaliilor
și a ordinelor! Medaliile simbolizează rănile primite pe câmpul de luptă, iar
ordinele victoriile obținute în slujba patriei, din această cauză medalii
militare nu se acordă civililor însă ordine de tip militar sau altele
reprezentative pentru existența unui stat pot fi acordate oricui, inclusiv
străinilor. Acestea se poartă numai pe piepții vestonului sau a hainei deoarece
au semnificație obținerii lor prin lupte în care cel distins cu astfel de însemne
a luptat curajos față în față cu inamicul. De asemenea ordinele au diferite
grade (ex. Ordinul național „Steaua României” abrogat în 1948 și reînființat în
decembrie 1998 are gradele de Cavaler, Ofițer, Comandant (Comandor), Mare
Ofițer, Mare Cruce și Colan) și este bine de știut că un astfel de ordin dacă
este în grad de cavaler nu poate fi acordat decât ofițerilor cu grad de maximum
căpitan, cel de ofițer gradelor superioare până la colonel și doar cel în grad
de comandor poate fi acordat coloneilor, cel de Mare Ofițer sau Mare Cruce și
Colan, generalilor sau șefilor de state care prin Constituție sunt și
Comandanți Supremi ai armatelor naționale chiar dacă sunt civili. Desigur
însemnele acestor ordine sau medalii sunt destul de voluminoase, prin urmare
ele sunt purtate în întregul lor numai în situații speciale atunci când
ceremonialul specifică acest lucru și este obligatorie marea ținută. De aceea,
în mod obișnuit pentru a se simplifica portul lor au fost create miniaturi ale
însemnelor, iar mai apoi au fost introduse în circuit baretele, acelea care
prezintă culorile specifice însemnelor și pot fi purtate foarte ușor chiar și
la uniforma de serviciu.
Pantalonii de uniformă au două forme de bază:
pantalonul pentru cizmă și pantalonul numit larg, pentru pantof sau gheată
situație specifică armelor de uscat deoarece singurele care nu poartă cizme
(ex. marina sau aviația) au doar pantaloni largi. Un lucru interesant la
pantalonul de uniformă este vipușca (et. rusă) acea fâșie foarte îngustă de
postav, cusută ca garnitură de altă culoare decât pantalonul, aparent pentru a
masca mai ales cusătura exterioară a pantalonilor. De fapt adevăratul rol al
vipuștei este să ușureze alinierea mîinilor militarilor atunci când se fac
exerciții de defilare cu rânduri largi. Fără un asemenea reper pe care trebuie
așezat degetul mijlociu (medius) ar fi foarte dificil să dai impresia de
aliniere mâinilor, cele care se observă foarte ușor din exterior.
Lampasul (et. rusă: lampas) este la rândul său tot o
fâșie îngustă de postav, panglică sau șnur cusută pe latura exterioară, în
lungimea pantalonilor, deosebită însă de vipușcă deoarece este mai lată și, de
regulă, destinată ca element decorativ uniformelor de generali. Culoarea
vipuștei sau a lampasului indică apartenența la categoria de armă, arme
terestre, roșie, aviația, albastru, marina, ultramarin, etc...
Încălțămintea. Încălțămintea unui militar reprezintă,
în primul rând, o formă de protecție pe timp de luptă. Încă din cele mai vechi
timpuri, luptătorul își proteja picioarele purtând o încălțăminte rezistentă,
de bună calitate deoarece ea trebuia purtată timp îndelungat în condiții grele
de exploatare, respectiv frig, căldură excesivă, teren accidentat sau mocirlos.
Este executată din materiale de foarte bună calitate pentru a rezista în
procesul exploatării, dar și pentru a proteja piciorul de eventuale infecții
micotice sau alte posibile afecțiuni precum degerăturile sau fracturile oaselor
tarsiene destul de frecvente mai ales la parașutiști. În principiu, întâlnim
trei forme de încălțăminte: pantoful, gheata (bocancul pentru câmpul de luptă)
și cizma fiecare cu modalități diferite de folosire. Pantoful este destinat
folosirii zilnice pentru ținuta de serviciu și are întotdeauna un format clasic
fiind ferit de influențele modei, dar perfect adaptat unei ținute de tip
clasic. Gheata este folosită pe timp rece sau, împreună cu centura cu
diagonală, dar și port-hart, în misiuni de antrenament pentru luptă, convocări
tematice, ședințe de tragere cu armament real în poligoane ori la unele
ceremonii care implică defilarea. Bocancul este mult mai bine adaptat condițiilor
reale ale câmpului de luptă și are, de multe ori, elemente specifice precum
unele buzunare, tălpi mai groase, dar foarte flexibile sau o tureatcă mai
înaltă decât de obicei.
Cizmele sunt de fapt fostele apărătoare de gambă,
metalice la armurile medievale sau din piele groasă în antichitate, menite să
apere gambele luptătorului, zone foarte vulnerabile pe timpul luptelor. Vor fi
emblematice pentru cavalerie, dar vor rămâne în exploatare și mai târziu fiind
preluate de toate armele terestre. De altfel, cizmele au fost multă vreme
formate din două părți: bocancul propriu-zis și o tureatcă din piele groasă, de
vită, care se prindea cu câteva curelușe de bocanc. Modelul mai poate fi văzut
și acum la cizmele numite bilghere, un model care face trecerea către acest gen
de încălțăminte așa cum îl știm în prezent și care are carâmbul foarte moale
pentru a putea fi ușor încălțată. Despre vechimea acestui concept, cizmă,
vorbește însuși cuvântul tureatcă (et. necunoscută) cel care inițial definește
apărătoarea gambei și așa cum ne spune chiar marele Crangă uneori era făcută
din scoarța unui copac, iar ceva mai târziu apare și sub forma unui ciorap fără
talpă, făcut din dimie sau din postav, care îmbracă piciorul de la gleznă până
la genunchi.
În general încălțămintea este considerată ca fiind
element defensiv și asta pe bună dreptate deoarece avem cel puțin un exemplu în
istorie când o armată care lupta în mod tradițional desculță va fi
indisponibilizată fără prea mari
probleme de logistică prin dispersarea pe câmpul de luptă a numiților „colți de
dragon” care de fapt erau un fel de pioneze aruncate din avion. Este vorba de
conflictul italiano-etiopian (1935-1936) când armata etiopiană a fost incapacitată
prin această metodă simplă, dar extrem de eficace mai ales că materialele au
fost ulterior recuperate de italieni.
Putem vedea
însă pe vasele ceramice din antichitate luptători desculți! Ei bine, aceștia nu
sunt soldați, ci sportivi sau gladiatori care luptau pe un teren foarte bine
amenajat, cu o suprafață specială având un strat gros de nisip.
Este bine să amintim și faptul că de-a lungul timpului
moda masculină, mai ales după intrarea în contemporaneitate, a exclus culorile
tari (roșu, galben, verde, albastru) promovând culorile neutre precum negrul,
albul sau gris-urile în diferite nuanțe. Numai uniformele militare au păstrat
în folosință culorile tari uneori chiar în combinații oarecum sfidătoare, roșu
cu galben sau albastru, verde cu galben și altele... Uniforma de culoare kaki a
fost introdusă pentru câmpul de luptă de englezi în 1846, când un contingent
militar britanic de cercetași care purtau tunici roșii staționat în Lahore
(Pakistan astăzi, India pe atunci) a adoptat culoarea numită khaki pentru
uniformele soldaților și ofițerilor. De fapt nu era încă o uniformă, ci doar o
adaptare la teren, comandantul acelui corp, Harry Lumsden, folosind pânza albă
de Lahore, pe care a tăvălit-o prin noroi și cu ea a acoperit militarii
făcându-i astfel greu observabili în teren. De altfel și numele khaki provine
din limbile urdu și persană și înseamnă „culoarea pământului” fiind vorba de
pământurile specifice zonei aride de acolo. Cum succesul respectivelor
„uniforme” a fost unul semnificativ, ulterior culoarea kaki a fost adoptată și
de alte trupe britanice, până când a fost folosită și de alte armate ale lumii,
motivul fiind destul de simplu: uniformele kaki oferă un bun camuflaj în mediu
și o persoană astfel îmbrăcată este mai puțin vizibilă.
În prezent însă trupele aflate pe teatrele de
operațiuni au uniforme de luptă mult mai bine adaptate nevoilor de mascare, dar
și de rezolvare a complexității acțiunilor din teren, chiar dacă uniformele de
serviciu sunt de culoare kaki. Desigur, în mod absolut firesc, după un timp și
civilii au adoptat culoarea kaki pentru diferite articole de îmbrăcăminte
deoarece este o culoare versatilă, cu multe nuanțe, care se poate ușor asorta
fiind și lesne de întreținut. Acest fapt s-a petrecut mai ales după cel de-al
doilea război mondial, când purtarea culorii kaki nu era doar o modă, ci și o
modalitate de a arăta respectul și prețuirea pentru soldații eroi.
Mai trebuie să știm că, tot în mod tradițional, un
luptător are cel puțin trei uniforme: una de luptă, o a doua de serviciu și o a
treia de paradă. În realitate la acestea se mai pot adăuga și salopeta de
lucru, mai ales pentru armele tehnice, dar și ținutele de gală numite și marea
ținută care are diferite componente funcție de evenimentul la care militarul
trebuie să participe. Oricum, descifrarea semnelor și însemnelor unei uniforme
militare, ține de o anumită cultură în care tradiția are un cuvânt greu de spus
și, în consecință, devine o pagină istorie care vorbește despre una din cele
mai vechi instituții ale omenirii. Acoperind teritorii imense, dar și un timp
ce merge până la legende sau mituri, uniforma militară aflată acum între simbol
şi utilitate, reprezintă un element indispensabil funcţionării unei societăţi,
ea vorbind despre cultură, spaţiu, și istorie. Poliţist, medic, elev, militar,
preot, ceferist, fiecare duce cu el, prin uniforma specifică, o adevărată
poveste, o istorie, un cod de legi, un set de comportamente. La vederea
uniformei oamenii au aşteptări predictibile, presupuneri și chiar un sentiment
de siguranță absolut necesar fiecăruia dintre noi pentru a ne simți membri cu
depline drepturi ai unei societăți responsabile pentru soarta tuturor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu