Mircea Dorin Istrate - Eminescului mărire (Partea a II-a)

 

Mircea Dorin Istrate

Eminescului mărire

(Partea a II-a)

 

 

~*~

Întrebări

 

Câte oare mii CATARGE s-au desprins la țărm de mare,

De când tu, slăvit poete, drumețești prin căi cerești?

Ca să vezi cât a ta spusă, nopți gândind la lumânare,

Era șoapta cea de taină, din tării dumnezeiești.

Oare PLOPI-ți de poveste înmulțitu-s-au de-acuma

Sub fereastra unde-o lampă pâlpâit-a a chemare?

Oare FATA cea de-atuncea, te-a vrăjit o clipă numa

Și-a uitat apoi de tine, ce aprinsu-te-ai văpaie?

Oare STEAUA răsărindă pe cerescul nopții noastre

Mai străluce în adâncuri dup-atâția mii de ani?

Ori s-a stins de mult sărmana, în acele spații vaste

Unde-i un pustiu de-a-ntregul, înghițit de mari titani?

Și-apoi oare cel LUCEAFĂR și acum mai hoinărește

Prin întinsul fără margini căutând o muritoare?

S-o momească, să îi jure că-i va da tot ce-și dorește

Numai steie-i ca mireasă la a lui însurătoare?

Și-apoi oare tu găsit-ai un răspuns la întrebarea:

Cini’ făcut-a ÎNCEPUTUL, la ce-acuma-i vasta lume?

Cine-i dară NENĂSCUTUL, cum făcutu-și-a lucrarea?

Cât va ȚINE lumea asta și când ea îmi va APUNE?

 

*

 

Doamne câte încă TAINE va avea să îmi dezlege

În VECIA ce o are tot la rând de petrecut,

Și-apoi când va fi la urmă și pe toate le-onțelege

Odihni-va o vecie, ca s-o ia de la-nceput.?

 

**

 

Dar mai știi? poate veni-va într-o vreme pe-nserat,

Heruvin cu dalbe plete, să ne bată la fereastră,

L-om primi-n a noastre inimi, cu un dulce sărutat

Și l-om pune într-o glastră, să ne fie, Floare-Albastră.

 

***

 

 

 

Mărite domn al poeziei

motto:

 

Trecător prin ceruri ninse/ Cu luceferii în roi,

Însfințești cu-a tale vise/ Urma carului cu boi.

De nu ți-o fi cu supărare, te-ntreb mărite Eminesc,

Ce faci domnia ta acuma, pe-acol, prin ‘naltul Rai ceresc?

Mai scrii poeme ca odată, râmăie pentru veșnicire,

În care pui, ca-ntotdeauna, scânteie de dumnezeire?

Te plimbi, cum încă tot dorit-ai, prin încâlcite căi cerești

Să deslușești acele taine ce încă nici că le gândești?

Să vezi cu ochii-ți necuprinsul? să-i cauți clipa de-nceput

În care tot ce e pe-acolo, dintr-un nimic mi s-a făcut?

Prin lumile de sus tu dat-ai de mări de liniște și haos?

De mari genuni îngrozitoare, de lume vie și repaos?

De Universuri cât nisipuri într-un deșert de necuprins

Pe care gândul tău de-o clipă, n-atale brațe le-a cuprins?

Ai dat cumva de cel Luceafăr, ce pe aici s-a-namorat

De-o pământeancă preafrumoasă, ce-a vrut s-o ducă în înalt?

I-ai spus în pace să mi-o lase, că e din neam de omenesc

Și-aici își va găsi norocul, nu-n sfere ‘nalte din ceresc?

Gustat-ai cum îmi e vecia prin înălțimile de sus?

Îmi e mai altfel ca pe-aicea din lumea-n care tu te-ai dus?

Nu îți dorești n-apoi te-ntoarce, să-ncerci mai înc-odat’ pruncia?

Și tot ce-n gând de-apururi pus-ai, când ți-ai trăit copilăria?

Pe-acolo ai un codru verde și-o apă rece de izvor?

Și crângul cela de poveste, cu vre-o codană prinsă-n dor?

Și plopii tăi fără pereche și lacul veșnic tremurat?

Și o fereastră luminată, c-o fată stând în așteptat?

 

*

 

Mărite ,,Domn al Poeziei”, eu nici nu cred că ai plecat,

Tu ești în noi, în fiecare, când versul tău, înfiorat,

Înmoaie sufletele noastre și-atât de-aproape te simțim,

Că nemurit vei fi poete, cât versul tău încă-l iubim.

Tu spui în câteva cuvinte, cum nimeni încă poate spune

Ce noi simțim, visăm și încă, dorim să fie-n astă lume,

Ne-alinți cu versul tău măestru, ce-i leac la inimile noastre,

Cu-aripa clipei de poveste, care ne plimbă printre astre.

 

La-ltarul sufletului nostru îți pun aprinsă lumânare

Și-ți mulțumesc în gând poete, într-o smerită închinare,

Că Domnul ni te-a dat pe lume să spui în versul tău mărit,

Ce noi, nicicând, cei muritorii, n-aveam cuvinte de rostit.

N-am să te caut sus pe boltă, acolo-n sferele cerești,

Că tu ești, cum îmi sunt mai toate, minunile dumnezeiești,

Înrisipit în noi și-n lume, în largul cer și pe pământ,

În cei de-acum și-n viitorii, în a lor suflete și-n gând.

 

**

 

Când pus-ai slovele-ți ales, în marea cupă de rubin,

Ne dat-ai mierea din cuvinte și-nfiorarea din divin,

Să știm că tu ai fost alesul de însuși Domnul din ceresc,

Să fii cel ,,Domn al Poezie”, pe-al nostru suflet, românesc.

 

***

 

Învrednicește-ne mărite Eminesc

 

Renaști, în fiecare an, a câta oară?

În luna înghețat-a lui Gerar,

Când fulgi de nea din ceruri lin coboară

Și scârțâie pe uliți, lungi, urmele de car.

Renaști a fi o nouă Bobotează

A sufletului nostru creștinesc,

Ca să ne ții a noastră veghe trează,

Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.

Să ne aduci aminte că sub humă

Sunt moșii noștri ceia înțelepți,

De care în povești, smerita Bună,

Mereu spunea că fost-au buni și drepți.

Iar ei aminte încă să ne-aducă

Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,

Ce di-nceput arareori apucă

Trăiască-n pace, doar bucăți de ani.

Și ăstei țări smerelnice și bune,

Mereu prea risipită-n guri de rai,

Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune

Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai,

Și crângul tău, pădure să se facă,

Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,

Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,

Cu dulcea ta codană-n tăinuit.

Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,

Colindă-mi infinitu-n lung și-n lat,

Dezlege-mi taine de-nceput de viață

Și umble-mi prin tărâmul celălalt.

 

*

 

Când vii ‘napoi, în versuri să ne-nveți

Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,

În urma ta-s puzderii de poeți

Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.

Și-apoi mărite, pune-ne pe geană

Înlăcrimate boabe de iubire,

Și-n sufletele noastre, de prihană

Iertare la păcate... mântuire.

 

***

 

 

 

Odă Eminescului

 

Când moare clipa zilei, cuprinsă-ntr-un fior,

Când tremur plopi-n frunze. stârniţi de-un vânt uşor,

Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,

Vecernii tu coboară pe obosita seară.

Pe cei cu drag în suflet, cuprinde-i cu iubire

Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,

Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,

Și dulcea cea iubire, topească-mi-i din noapte.

 

Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,

Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,

Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,

Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut,

Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,

Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,

Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare

Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit

Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit

Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,

Strămoşul din Columnă în piatră, înstelat.

Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,

Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,

Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie,

Ca-l nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.

 

***

 

Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,

Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,

Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire

Şi peste noi revarsă, speranţe şi iubire.

Noi, încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină,

Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire

Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.

 

***

 

Cântec lui Eminescu

Ne-ai învăţat cuvântul ne fie înviere

Şi moştenita limbă un fagure de miere,

Să nu-nşelăm speranţa, ce încă ne-a fost dată,

Să ardem în iubirea bobocului de fată.

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul

 

Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,

Plecând spre zări deschise şi large infinituri,

Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

Să guste din plăcerea puterilor divine,

Să-mi fie călătorul prin lumile străine,

Să ţină soarta lumii în mâna-i tremurândă,

Să scurme taina vieţii, cu mintea lui flămândă.

 

*

 

Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea

Si-n căile celeste să ne aflăm menirea,

Si vârsta cea de aur cu inima curată,

Şi-ntorsul în pruncia fiinţei nepătată.

Pădurea fermecată cu lacul de cleştar,

Şi-n nopţi, sub clar de lună, iubirile de jar,

Şi lebăda pe ape ducând a noastre vise

Prin căile luminii, din ceruri necuprinse.

 

**

 

Tu ne-ai lăsat icoane, ce-or atârna la grindă,

Iar sufletu-ţi altare, pe toţi să ne cuprindă,

De ochiul vieţii noastre va lăcrima lumina,

Vom nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.

 

***

 

 

 

De s-ar putea

 

Preamăritul de-o să-mi deie, înmiita Lui putere,

Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere

Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi, ca-n nemurire

Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.

Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri,

Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,

Şi prin Căile Lactee, drum făcut-ai de iubire

Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.

Şi-un Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare.

Cu iubire, suflet tânăr de fecioară să-nfioare,

Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns

Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.

Ne-ai mai dus prin codri negri şi la margine de mare

Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,

Şi-n istorie cu tine, ars-am inima în pară,

 

Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.

 

*

 

Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,

Dar a tale versuri toate, îndulcite-n a lor miere,

Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,

Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,

Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare

Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,

Doar atuncea vom pricepe, câte-au stat în el tăcând,

Şi-nfinitul cum străpuns-a, cu sclipirile-i de gând.

Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,

Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată,

Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,

Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare.

 

***

 

Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers,

Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,

Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând,

Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.

 

***

 

 

 

Unde încăput-a oare?

 

Motto:

 

Al tău vers de poezie/ E fior şi e trăire

Unde încăput-a oare într-o minte omenească

Câte toate-s cunoscute despre viaţa cea lumească?

Şi-ncă taine neştiute ce-s ascunse-n mii de mituri,

Despre lumi necunoscute, din adânc de infinituri,

Despre cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele,

Ce se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi Lactee,

Despre neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită

Din nimica Universuri şi-apoi lumea infinită.

Despre Timpul care n-are nici trecut nici început,

Unde noi suntem nimicuri, trăitori pe-un pumn de lut,

Despre dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare

Cu iuţeala ei distanţe, greu cuprins-n numărare.

Despre taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,

 

Despre fiii de lumină întrupaţi în Dumnezei,

Despre toate ce se-ntâmplă sus, prin căile celeste

Unde noi, neştiutorii, zicem: file-s de poveste.

 

***

 

Mai apoi, el adunat-a din cea lume pământescă

Doruri cât-s din iubire, în fiinţa omenească,

Patimi, lacrimi, înălţare din cel suflet ars de dor,

Coborârea în genune, când iubirile îmi mor.

Şi-apoi dragostea de ţară moştenire din strămoşi,

Şi durerea din robia unor ani nenorocoşi,

Şi pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire,

Când cu viaţa dată vamă ne-am făcut, cea dăinuire.

 

*

 

Unde oare încăput-a în lărgimea minţii sale

Câte-n lume îs ştiute, bucurii, durere, jale,

Şi de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire

Ce îi face al său nume, veşnicească-n nemurire.

 

***

 

 

 

O clipă doar gândind la tine

 

Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,

Ale noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,

Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,

Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.

Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:

Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,

Șipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat

Și poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.

Tu ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput,

Când strămoșii noști jertfelnici, erau vetrei noastre scut,

Când iubirea de moșie, era viața dată vamă,

Când sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.

 

*

 

Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers

Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,

Bolta noapți înstelate cu luceferii în roi

Și iubirea unei fete, pământene ca și noi.

 

Nimeni n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,

Cât divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,

Ce-i genunea care naște universul din nimic,

Și cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.

 

*

 

Har ți-a pus în a ta minte, Domnul nostru din ceresc,

Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,

Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,

Și din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.

Noi, întinători în toate, într-o rugă lăcrimată,

La Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,

Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,

Câtă viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.

 

***

 

Tu, mare domn al Limbii Românești

Tu,mare domn al limbii românești

Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,

Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti

De la izvorul lor, spre veşnicie.

Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri

Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,

Pe care noi le-am întrupat în mituri

Ce minţii noastre dau adesea ghes.

Tu ne-ai întors trăirea în pruncie

Să mai simţim cum fost-am la-nceput,

Să ştim că-n puritate-a fost să fie

Curatul vieţii-n care-am încăput.

Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea

Să ne-nfioare simţul omenesc,

Divinul să ne-mbete fericirea

Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.

Şi ne-ai purtat prin crânguri şi pădure

Să ne-ndulcim simţirea cu senin,

Să ştim că frumuseţea-n veci purure

Îmi stă şi-n firul ierbii, de-l privim.

De suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea

Purtându-ne în lupte cu-a mei Buni,

 

Ca-n mari Columne să ne spunem vrerea

Cum au făcut vitejii mei, străbuni.

În vers ţi-ai pus din suflet lăcrimare

Să-i picuri pe acei ce pătimesc,

Să mi-i înalţi pe rând, pe fiecare,

Din păcătoasa tină, spre ceresc.

 

*

 

Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti

În suflet te vom face veşnicie,

Că tu de-apururi, Eminesc ce-mi eşti

Vei fi în viaţa mea, jertfelnicie.

 

***

 

 

 

Veghetorii

Eminescu și Vieru

 

Cu Vieru, stă alături bunul nostru Eminesc

Și-amândoi, unul la altul, versurile își citesc,

Cum le vin din a lor suflet, ori din inimă și gând,

’Nălțătoare-nfiorate, curgătoare, rând la rând.

Ele cântă neamul, țara și piciorul ăst de plai,

Tot ce pus-aicea Domnu,l fie gura cea de rai,

A cuibarului în care lumea noastră a-ncăput,

Din a negurelor vreme și din timpul de-nceput.

Versul lor e miere-lapte, e sămânță de divin,

Șoaptă parcă pus-a Domnul în cuvântul lor sublim,

Să-nfiore-a noastre simțuri, să ne urce în visare,

Ca citindu-le să ardem, ca o sfântă lumânare.

 

*

 

Doamne, ține-i lângă tine candele mereu arzânde,

Să vegheze-n veșnicie sufletele noastre blânde,

Să ne-nflăcăre iubirea și curaj ne de-a mereu

Când ajungem, ca acuma, să ne fie drumul greu.

Să ne spună cine fost-am, ca să pună-n noi putere,

Să răzbim prin aste timpuri, să ne facem sfânta vrere,

Și uniți să ținem neamul, țara mai presus de toate

Că-n nevolnicele timpuri, doar așa pe-aici se poate.

Să fim iar ce-am fost odată, fala lumi-n vrednicie,

Nu stăpâni mereu vremelnici peste-ntinsa cea moșie,

Ce din tată-n fiu lăsată-i ca avere moștenită,

Nouă fie-ne de-a pururi, chiar de Domnul sorocită.

 

Și să fim, ca și odată, buni cu ceilalți, iertători,

Nu mereu din veac în veacuri, cap plecat și răbdători,

Să ne știe-mprejurimea că aici suntem stăpâni

Și că locul ăsta nu e, sat pustiu și fără câini.

 

*

 

De-asta ține-mi-i Mărite pe cei doi împreunați,

Veghetori de neam și țară și de-apururea buni frați,

Că de ei îmi e nevoie în aceste timpuri grele,

Când suntem iar la strâmtoare, păcătoși cu multe rele.

 

***

 

 

 

Mulțumire

 

Cum de oare încăput-au, în scurtimea unui vers,

Câte taine tu cuprins-ai din adânc de univers,

Câte doruri, cât simțire, cât ‘nălțare spre ceresc,

Pusu-ți-ai în al tău suflet, nemurite Eminesc.

Tu le știi ca nimeni altul, fiindcă toate le-ai simțit,

Și-n căușul minții tale, puse-n slove, rânduit,

Ni le-ai dat să ne-nfioare vremi ce fi-vor nemurire,

Iar în ele Domnul pus-a, boabă de dumnezeire.

Gândul tău a fost’naintea câtor multe n-am știut,

Simțul tău a fost simțirea lumi-n care-am încăput,

Că tu har primit-ai încă, din înaltul ăst ceresc,

Să-nfiori cu a ta slovă, păcătosul omenesc.

Tu ai ars făclie vie, în scurtimea vieții tale,

Să ne-arăți cum doar iubirea e a lumii veșnic cale,

Și că-n cerurile vaste, sunt minuni dumnezeiești,

Iar aici, prin tina noastră, păcătoase firi lumești.

 

*

 

Pentru Sine, Iertătorul, te-a luat să-i fii o liră,

Să-i încânți a Sale gânduri privegheați de o feștilă,

Să-i fii iară Zburătorul coborând din înălțimi,

Să-nfioare-n nopți de taină‚ preacuratele iubiri.

 

**

 

Mintea mea n-are cuvinte, ca în gând să-ți mulțumescă

Pentru toate cât făcut-ai, în trăire-ți cea lumească,

Așadară, te voi pune, într-un bob de lăcrimare,

Când citind a tale versuri, tu mă urcă, în visare.

 

***

 

~*~

Mircea Dorin Istrate