Mihai Caba - Neuitata romancieră Henriette Yvon Stahl

 

Neuitata romancieră Henriette Yvon Stahl

Mihai Caba

07 Septembrie 2025

 

„Orice om trăieşte realitatea după măsura puterii lui. Interpretarea realităţii este influenţată de experienţele şi percepţiile personale” (Henriette Yvonne Stahl)

Aşezată de strălucitul istoric şi critic literar, George Călinescu, în Opus magnum, cum mai este denumită monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent”, Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, 1941, în importantul capitol: „Romancierii”, Momentul 1920-1930, între romancierii Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu, prozatoarea Henriette Yvonne Stahl se distinge, potrivit aprecierii  definitorii a autorului, „printr-o literatură feminină, întrucât se sprijină în chip discret pe fericirea femeii”. E foarte adevărat că George Călinescu a luat sub incidenţa criticii sale numai scrierile perioadei de debut ale viitoarei scriitoare Henriette Yvonne Stahl, aflate în intervalul calendaristic al momentului stipulat în denumirea capitolului respectiv. E vorba de romanul Voica, apărut H.Y. Stahl la debut în 1924, în paginile „Vieţii Româneşti”, fiind „primit cu elogii de către Garabet Ibrăileanu şi Mihail Sadoveanu”, redutabilii driguitori ai acestei însemnate reviste ieşene, de volumul Mătuşa Matilda, apărut în 1928, la Editura Cultura Naţională, cuprinzând patru nuvele: Mătuşa Matilda, Nu poate fi, Prăbuşire şi La bătălia de la port Arthur şi de romanul Steaua robilor, apărut în 1934, la Editura Adevărul.

Disecate de critica lui Călinescu, cele trei lucrări ale domnişoarei Henriette Yvonne Stahl, fără a i se menţiona şi obişnuitele note biografice ale autoarei, primesc în cele din urmă acepţiunea călinesciană, chiar dacă, „disocierea actelor sexuale de drepturile lăuntrice ale iubirii femeii este, uneori, prea teatrală” (pag.658). Urmare a debutului elogios de la „Viaţa Românească”, autoarea prinde curaj şi înscrie romanul Voica la concursul de „debut în proză” al ziarului Dimineaţa. După cum vor relata mulţi dintre exesgeţi: „deşi nu câştigă concursul, romanul Voica al domnişoarei Henriette Yvonne Stahl va intra, totuşi, în atenţia câtorva critici şi scriitori ai epocii”.

Romanul Voica, constituind debutul viitoarei romanciere Henriette Yvonne Stahk, tratează problematica satului românesc de după primul război mondial, având ca temă centrală poziţionarea condiţiei femeii în raport cu rolul muncii, proprietăţii şi maternitîţii sale în societatea şi familia satului românesc, dorind s-o dezvolte narativ cât mai aproape de adevăr. Povestea Voicăi, eroina principală a romanului, se constituie într-o importantă zugrăvire a relaţiilor de clasă, de gen şi etnice, ce se întretaie în producerea şi reproducerea inegalităţilor din viaţa social-economică rurală a României. Se credea atunci că tânăra debutantă calcă pe urmele romanului Ion al scriitorului Liviu Rebreanu, apărut cu puţin timp înainte, în 1920, fiind considerat „printre cele mai mari construcţii epice ale literaturii române (...), prin care autorul dovedeşte capacitatea creatoare de a revendica ruralul, a mediului ţărănesc cu valorile sale”, cum l-a apreciat ilustrul critic, Eugen Lovinescu. În realitate, potrivit afirmaţiei exegetului Cristi Rogozanu: „romanul Voica al Henriettei Yvonne Stahl nu este o replică, nici o continuare a proiectului naţional şi de clasă conceput de Liviu Rebreanu. Până la urmă romanul Voica este o confesiune narativă a vieţii satului, văzută „cu încredere şi detaşare” de o „intelectuală din clasa de mijloc de la oraş”, care este însăşi autoarea.

De-a lungul timpului, romanul Voica va cunoaşte mai multe editări, prima în 1925,  apărută pe cheltuiala părinţilor la Editura Ancora, pentru care primeşte  Premiul Societăţii Scriitorilor Români, apreciindu-i-se „imaginea neidealizată a existenţei rurale, prezentate în stilul naturist al faptelor şi justificărilor”, apoi  în 1959, 1965 şi după aproape o jumîtate de veac, în 1972, fiecare cu varianta lui temporală „cosmetizată”. Şi după apariţia din 1928 a celui de al doilea volum al ei, Mătuşa Matilda, cu cele 4 nuvele de „profund realism psihologic şi tentă autobiografică”, scriitoarea Henriette Yvonne Stahl va primi Premiul Femina, acordat de Republica Franceză, după ce volumul de nuvele a fost tradus în franceză şi editat şi la Paris.

Cu scriitoarea Henriette Yvonne Stahl m-am „întâlnit” târziu şi întâmplător, dar destul de norocos în 1972. Nici măcar nu auzisem de ea până atunci, nici ca liceean, nici ca student de formaţie tehnică, dar nici ca un cititor pasionat, interesat de lecturi literare româneşti şi traduceri din literatura universală. Eram pe atunci un cititor constant al colecţiei „Romanul de dragoste”, denumire inspirată şi tentantă, iniţiată de Editura Eminescu la începutul lui 1970. Înspre mijlocul lui 1972, deja stăteau frumos rânduite în rafturile  bibliotecii personale primele 45 de volume ale atrăgătoarei colecţii; începută cu  Adam şi Eva, minunatul roman de dragoste al lui Liviu Rebreanu.

Surpriză, cel de al 46-lea roman de dragostei al colecţiei menţionate se intitula Pontiful şi aparţinea autoarei Henriette Yvonne Stahl, despre care credeam atunci că este, după numelei ei, o scriitoare franceză. Dar, nu! Romanul Pontiful nu era o traducere, după cum mă aşteptam să găsesc menţionat şi traducătorul. Mai mult, romanul nu avea o prefaţă şi nici nu conţinea măcar câteva note biografice ale autoarei, Pentru a mă lămuri întrucâtva, nu-mi rămânea decât perspectiva lecturii, pe care, grăbit şi curios şi fără a mai sta pe gânduri, am şi împlinit-o într-un timp scurt. Practic, după obicei, „n-am lăsat-o din mână, până n-am terminat-o”.

Mi-aduc bine aminte şi acum, după atâţia şi atâţia ani, că lectura romanului Pontiful al Henriettei Yvonne Stahl mi-a dezvăluit stranietatea unei poveşti de iubire lesbiană (!) dintre  scriitoarea Ana Stavri - eroina principală a romanului – şi doctoriţa Ara Surenian - un personaj bizar - cate foloseşte hipnoza ca metodă de vindecare, dar şi de subjugare a partenerei sale. Incredibila poveste de dragoste narată  în volum îndeamnă, prin teoria dezvoltată a reîncarnării (metempshiozei), spre o iubire absolută, ale cărei intensităţi de exprimare şi înţelegere depăşesc cu mult sfera normalităţii umanului. De aici şi titlul volumului. În finalul poveştii, Ana Stavri, care nu poate fi decât autoarea, ajunsă la clipa inevitabilei despărţiri, imploră ajutorul divinităţii: „Dă-mi, Doamne, puterea să mă despart, de bună voie, de omul pe care l-am iubit cel mai mult vreodată pe acest pământ!”.

                                                                                                                                                                                                                                          

Cum e bine de înţeles, în urma lecturii tulburătoare, dorinţa aflării informaţiilor despre autoarea Pontifului s-a amplificat şi mai mult, sporindu-mi sfera căutărilor. N-a fost nici simplu şi nici uşor. Încetul cu încetul, din aproape în aproape, investigând „surse” credibile, în cele din urmă, peste ani, am reuşit să-i descopăr şi să-i încheg întrucâtva „biografia” dorită, pe care, din respect pentru cititori, o voi dezvălui în continuare, fără ca aceasta să fie considerată una exhaustivă.

Aşadar, Henriette Yvone Stahl, un nume cu adevărat franţuzesc, s-a născut la 1 septembrie 1900, în localitatea Saint Avald de pe meleagurile Lorenei din Franţa. Asupra datei ei de naştere există şi acum controverse între biografi; o parte dintre aceştia i-au devansat naşterea la 9 ianuarie 1900, „în crepusculul veacului al XX-lea”, însă, fără o susţinere solidă. Până la urmă, istoriografia românească a admis, ca fiind valabilă, data de 1 septembrie 1900 şi aşa ar trebui să rămână.

Se împlinesc de atunci 125 de ani, distinct moment aniversar de remeorare a personalităţii celei ce a fost scriitoarea şi traducătoarea Henriette Yvonne Stahl.

Henriette Yvonne Stahl a venit pe lume ca rod al relaţiei dintre franţuzoaica  Blanche Alexandrine Boeuve - mama, profesoară de liceu şi Henri Stahl – tatăl, fiul lui Josef Stahl, fondator al Poştei Române, scriitor, stenograf şef al Parlamentului şi prietenul de o viaţă a lui Nicolae Iorga, căsătorit cu  franţuzoaica, Irma Niard, originară din oraşul Caen-Normandia.

Venită în Bucureşti pentru a preda franceza într-o şcoalîă-internat condusă de baroneasa Irma Stahl, mama lui Henri, între Blanche Boeuve şi Henri Stahl, cu trei ani mai tânăr, se înfiripă o legătură amoroasă, în urma căreia tânăra profesoară de franceză râmâne gravidă. Faptul a iscat inopinat concedierea profesoarei de către baroneasa Stahl şi Blanche a fost nevoită să se întoarcă în Franţa, la Saint Avald, acolo unde a şi născut-o pe Henriette, „pe fondul unei depresii şi a unor mari probleme financiare.”, astfel că nou-născuta a fost declarată „non viable” de către medicii ginecologi. Pe cealaltă parte, la Bucureşti fiul Henri „îşi ameninţă mama cu suicidul dacă nu i se permite să-şi reia relaţia.” În cele din urmă baroneasa Stahl va ceda şi, astfel, profesoara Blanche Boeuve „revine la Bucureşti cu micuţa Henriette şi fiul mai mare, Gaston Joseph, provenit dintr-o relaţie anterioară”. Cei doi amorezi se căsătoresc în februarie 1901, astfel că fetiţa lor, devenită Henriette Yvonne Stahl, îşi primeşte cetăţenia română, după cum va şi mărturisi mai târziu în memoriile sale: „aşa am devenit, deci, româncă...”, iar confesiunea continuă: „Peste un an s-a născut şi fratele meu, Henri, care trăieşte de asemenea, în persoana sociologului Henri Stahl”. 

În amintirile sale nu este uitat nici fratele vitreg, Gaston Joseph Boeuve, cel care „a devenit avocat şi publicist, sub pseudonimul Şerban Voinea, având şi o carieră de succes în diplomaţie, fiind ambasador al României la Berna.”  Însă, despre data exactă a naşterii sale nu scoate ...nici măcar o... vorbuliţă.

Fire bolnăvicioasă de la naştere, micuţa Henriette se va întrema destul de târziu fiziceşte, astfel că părinţii iubitori îi îndreaptă  primii paşii pe calea învăţăturii „abia pe la vârsta de 9 ani”, după care, „nefiind remarcabilă ca elevă”, va urma cursurile unui liceu particular. La terminarea acestuia, pe când avea 18 ani, părinţii săi grijulii de sănătatea fragilă a fiicei lor, o trimit pentru o vreme „să locuiască la ţară, în familia fostei ordonanţe, Iordache Dumitru, cel care îi salvase pe front viaţa tatălui său, Henri Stahl”.

Locuind mai mulţi ani în casa ţărănească a lui Dumitru şi a soţiei sale, din satul giurgiuvean Falaştoaca, Henriette are prilejul nemijlocit al observaţiei atente asupra vieţii rurale, sub toate aspectele acesteia: grai, obiceiuri, atmosferă, mentalitate, legate de pământul-proprietate, pe care le va reda cu talent scriitoricesc în romanul de debut Voica,  al cărui titlu întruchipează virtuţile femeii de la ţară din perioada interbelică.

După aproape 4 ani, revine acasă, la Bucureşti, unde, „fără a avea liceul absolvit”, în perioada 1922 – 1925, va urma Conservatorul de Artă Dramatică, „studiind actoria la clasa renumitului maestru Ion Livescu”, dar şi baletul, „îndrumată fiind de profesoara Floria Capsali”. În tot în acest interval de timp, în care a şi devenit „actriţă la Teatrul Naţional”, Henriette Yvonne Stahl scrie şi publică poeme în proză în revista Flacăra. Reuşita debutului îi dă avântul spre alte scrieri, astfel că în 1924, la cei 24 de ani ai săi, cum s-a şi arătat, domnişoara Henriette Yvonne Stahl termină primul ei roman Voica , prin care „scoate la iveală viaţa satulu,  aşa cum a cunoscut-o din interior”, înregistrând sufragiile criticii şi cititorilor. Renunţă la teatru şi, înţelegându-şi menirea, se dedică în exclusivitate scrisului. Au urmat, firesc: Mătuşa Matilda, un volum cu 4 nuvele (1928) şi romanul „Steaua robilor”(1934), „o poveste de dragoste între Maria şi Saşa - robi ai unei iubiri nebune - care se sfârşeşte neverosimil”.

Devenită foarte cunoscută în lumea literară, tânăra scriitoare Henriette Yvonne Stahl începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu. Iată cum o descria la vremea respectivă scriitorul Mateiu I. Caragiale: „De cum a intrat în salon, apariţia ei ne-a amuţit pe toţi, de emoţie şi admiraţie. Era o apariţie strălucitoare, cu gâtul alb şi înalt de lebădă, cu nările înţepate. Decolteul rochiei, de culoarea vişinei putrede, braţele goale dezvăluiau o carnaţie delicată, cu frăgezimi de crin imaculat. Spre uimirea şi încântarea ascultătorilor, această superbă apariţie feminină se dovedea şi o scriitoare de mari intensităţi psihologice şi de rafinaţii intelectuale”.

De asemenea, în somptuoasa casă a părinţilor săi, tânăra scriitoare are privilegiul de a face cunoştinţă cu numeroase personalităţi ale vieţii culturale româneşti: Ion Minulescu, Cella Delavrancea, George Enescu, Martha Bibescu, Miliţa Petraşcu. L-a cunoscut pe Brâncuşi în atelierul său şi a fost o apropiată a Reginei Maria, „cea care şi-ar fi dorit-o ca soţie a fiului său, Carol al II-lea”, cum au notat mai mulţi exegeţi. Printre acestea s-a numărat şi scriitorul Panait Istrati (47 de ani) „venit în ţară, după lungile sale pelegrinări  prin Europa, pentru a-şi orândui viaţa şi a se stabili definitiv la Brăila, oraşul natal.” Întâlnirea dintre cei doi, relatată de Hanriette Y. Stahl, a avut loc la începutul anului 1931, „când Panait Istrati a fost introdus de generalul Virgil Economu în casa tinerei scriitoare, de la care a primit spre lectură primele sale volume.”  Împresionat de „lectură” dar şi de „fermecătoarea femeie, foarte frumoasă, inteligentă şi talentată”, între cei doi „s-a aprins flacăra pasiunii”, continuată „printr-o corespondenţă constantă”, în urma plecării ei la Viena. Corespondenţa lor s-a încheiat în mai 1931, cu acel răspuns în franceză: „Laissons le temps passer”. Era vremea când „boemul” scriitor, bolnav de tuberculoză, Panait Istrati, „a bătut în poarta familiei Izescu din Brăila şi a cerut-o în căsătorie pe studenta de 21 de ani, Margareta Izescu”, cu care s-a şi căsătorit. Cum se ştie, boala îl doboară pe Panait Istrati , în 1935.

Informaţiile de mai sus se regăsesc şi în scrisorile existente în Muzeul brăilean „Panait Istrati”, dar mai cu seamă sunt evidenţiate în „nota biografică a exegetei Mihaela Cristea”, publicată în ediţia din 1988 a romanului Între zi şi noapte a scriitoarei.

Cam tot prin acea perioadă, pe când încă mai juca pe scena Teatrului Naţional, în viaţa domnişoarei Henriette Yvonne Stahl va apare, „predestinat”, un alt bărbat, poetul Ion Vinea, pseudonimul literar al lui Ion Eugen Iovanachi, „prinţul poeziei”, cum avea să-l denumească dramaturgul „Rinocerilor”, Eugen Ionescu.

Scena neaşteptatei lor întîlniri o prezintă ea însăşi, într-unul dintre interviurile acordate exegetei Mihaela Cristea: „Mă aflam la Teatrul Naţional, în anticamera directorului Alexandru Mavrodin, de vorbă cu o persoană. La un moment dat, mi-au căzut pe jos mănuşile. Mi le-a ridicat Ion Vinea, pe care nu-l cunoşteam. Când mi le-a întins, ni s-au întâlnit privirile. M-au frapat albastrul extraordinar al ochilor şi Ion Vinea şi Henriette Y,Stahl celebrul lui surâs...”.

Ce a urmat e lesne de înţeles: „A doua zi mi-a trimis cu un emisar «Paradisul suspinelor», de curând apărut la «Cartea Românească», cu o dedicaţie specială”. Pe atunci Ion Vinea conducea revista „Contemporanul”. Peste o lună, pe când Henriette se afla la Braşov, Ion Vinea, „îi iese în cale, ca din întâmplare” şi pasiunea iubirii i-a cuprins pe amândoi, astfel încât „Henriette renunţă să mai plece la Paris în vederea ridicării premiului oferit de revista La Courte paille pentru romanul Voica”.

Lăsându-se subjugaţi pasiunii declanşate, cei doi îndrăgostiţi se căsătoresc şi timp de 14 ani vor fi împreună; ea păstrând „imaginea unei femei misterioase, cu o postură elegantă, rafinată, puternică prin însăşi fragilitatea ei”, iar el, „redus la proporţiile unui Don Juan aflat sub mai multe falduri şi ascunzişuri prin care trădează şi trăieşte aventuri mărunte, fiind incapabil să se ridice la generozitatea şi profunzimea iubitei sale”.

Potrivit propriilor destăinuiri: „anii petrecuţi alături de Ion Vinea au fost ani în care am trăit - o iubire-aşteptare - a cărei sens existenţial s-a manifestat prin maturizarea mea interioară, ce m-a ţinut departe de mondenitîţile trepidante ale vieţii gazetăreşti, culturale şi politice ale vremii, în care soţul meu făcea o figură de prim-plan”.

Într-adevăr, „stabilindu-se din primăvară şi până în toamnă la Braşov”, Henriette Yvonne Stahl se „refugiază” în scris şi în 1942 încheie şi editează romanul „Între zi şi noapte”, denumire –metaforă- ce prefigurează destinul personajelor acestuia. Despre acest roman social al unui mediu citadin sau cosmopolit, tânărul critic literar Ovid S. Crohmălniceanu va delibera:  „Romanul Între zi şi noapte atinge punctul cel mai adânc al sondajului psihologic pe care îl întreprinde literatura Henriettei Y. Stahl. Ana Stavri, o tânără fată de o puritate morală ieşită din comun, se aseamănă cu unele personaje feminine dostoievskiene. (...) Romanul e istoria sacrificiilor Anei, care înfruntă mediul dement şi repulsiv din casa Vrâncenilor.”  Să reţinem că personajul Ana Stavri, în care se întrupează însăşi autoarea, îl vom regăsi peste trei decenii şi în romanul Pontiful.

După 14 ani de conveţuire cu Ion Vinea, abia în 1944 Henriette Y. Stahl, „prefigurând sfârşitul căsătoriei”, realizează că „ îndelungatul interval al acestei relaţii conjugale a fost, totodată, răstimpul unei constante trădări, iar ea, victima unei iluzii, întreţinute - atât de mult timp- printr-un complicat joc al minciunilor.” Între cei doi a urmat, firesc, divorţul, dar „legătura dintre ei a mai fost păstrată încă 20 de an”, aşa cum afirmă, deopotrivă, biografii şi exegeţii săi, îndeosebi eseistul Paul Cernat.

Dezorientată, debusolată şi neconsolată, iată că, în anul următor, în viaţa scriitoarei H.Y.Stahl, ajunsă la 45 de ani, apare , izbăvitor, un alt bărbat, „cu 24 de ani mai tânăr”, în persoana viitorului scriitor Petru Dumitriu, „premiat pentru cea mai bună nuvelă în manuscris, intitulată Argonautica, de către un juriu prestigios de literaţi, din care făcea parte şi Henriette Y.Stahl, care i-a devenit ulterior mentor literar, dar şi amantă”.

De altfel, însăşi scriitoarea va rememora momentul respectiv: „Întâlnirea mea cu Petru Dumitriu a fost ciudată. Oricât mi s-ar fi spus până atunci că sunt frumoasă, că arăt bine, mi-a trebuit în 1945 un imens curaj să-l accept lângă mine pe acest splendid bărbat, care avea cu 24 ani mai puţin decât mine”. Astfel, Yvonne îl aduce pe Petru în locuinţa ei, „ignorând că în casă se afla Ion, fostul soţ, pe considerentul «crizei locuinţelor» din Bucureştiul aglomerat”. Cazul devenise „un fel de triunghi amoros”, cum observă recent şi exegetul Eugen Istodor.  

Era pe atunci vremea tulbure şi „înroşită” a României de după sfârşitul războiului, în care,, spre deosebire de Ion Vinea, Petru Dumitriu era dispus la compromisuri. Debutează în 1947 cu volumul „Euridice”. 8 proze, după care „din 1948 devine scriitor de vârf, multipremiat, şi trăitor pe picior mare: un «dandy realist-socialist», cum îl prezintă deliberat acelaşi Paul Cernat. Mereu „pe linie” cu cărţile sale: Pasărea furtunii, Drum fără pulbere, Nopţile din iunie, Petru Dumitriu „s-a aflat în anturajul mai marilor vremii, beneficiind de favoruri şi privilegii”.

Să fi ajuns scriitoarea H.Y.Stahl la Marea bucurie, precum şi-a intitulat romanul său editat în acelaşi an 1947? Şi „da”, dar mai cu seamă „nu”, atâta timp cât romanul în cauză dezvăluie ... „drama exilatului care se ratează afectiv şi social prin laşitate”. Mai degrabă autoarea intuieşte providenţial „exilul” de mai târziu al lui Petru Dumitriu  (n.n). 

Ca amant al consacratei scriitoare Henriette Y.Stahl, Petru Dumitriu este introdus în protipendada literar-artistică a Bucureştiului şi trăieşte alături de aceasta ca un nabab, „afişându-se cu haine scumpe, frecventează restaurante de lux şi foloseşte numai automobile occidentale”. Devenit un „răsfăţat al regimului”, urmare a scrierilor sale „propagandistice”, de care se va distanţa mai târziu, Petru Dumitriu are astfel posibilitatea „să strecoare în presa timpului, sub nume fictive, mai multe scrieri ale lui Ion Vinea şi H.Y.Stahl ( interzişi la publicare), renumerându-le prestaţia scriitoricească”. În 1953 i-a apărut nuvela Bijuterii de familie, asupra căreia nici până în prezent exegeţii n-au putut stabili, cu exactitate, de cine a fost scrisă  cu adevărat aceasta...

În 1955, în plina glorie de laureat al Premiului de Stat şi după zece ani de convieţuire în concubinaj, Petru Dumitriu se căsătoreşte cu Henriette Y.Stahl, „a cărei situaţie era dificilă din cauza originii aristocratice”, devenită astfel „soţie de demnitar”. Dar, teribilă surpriză (!), „peste numai o săptămână cei doi au convenit să divorţeze.” Faptul a fost „etichetat” în fel şi chip, rămas până la urmă... „căsătorie din interes”.

Petru Dumitriu se căsătoreşte în acelaşi an cu Irina Medrea, fiica unui demnitar, şi începe să-şi adune „bijuteriile de familie” risipite prin diverse reviste, reuşind în 1957 să le închege în romanul – trilogie Cronica de familie, care s-a bucurat „de un succes răsunător”, fiind tradus şi publicat în Franţa. Însă, vălmăşagul situaţiei politice a României acelor ani avea să-i aducă „atingere” şi lui Petru Dumitriu, care, treptat, începe să piardă „teren” şi în consecinţă  are în vedere ... „soluţia exilului”. Se şi pregăteşte intens pentru acesta,  „vânzându-şi obiecte de preţ din casă şi cumpărând în 1959, cu ajutorul lui Ion Vinea, 210 «cocoşei de aur»”.

Peste puţin timp, la începutul lui 1960, cu statut de „demnitar”, Petru Dumitriu, împreună cu noua sa soţie, are permisiunea unei „călătorii de documentare” în Germania de Est, „având în pernele automobiluluil său numeroase manuscrise, un tablou valoros şi cei 210 <cocoşei> dosiţi în ţeava de eşapament.”  Ajuns la Berlin, în 22 ianuarie 1960, Petru Dumitriu şi soţia sa, „trec clandestin în Berlinul de Vest şi solicită azil politic autorităţilor vest germane.” Derutate, autorităţile de la Bucureşti, interceptând scrisoarea adresată fostei sale concubine şi soţii, Henriette Y.Stahl, „prin care îi dezvăluie hotărârea de a nu se mai întoarce în România”, declanşează replesalii masive faţă de  „trădătorul de ţară”, fiind dispusă  arestarea imediată a părinţilor şi rudelor sale şi trimiterea la Casa Copilului” a micuţei Irene, fiica a celor doi transfugi, rămasă în ţară.

După opt luni, deşi bolnavă de inimă, Henriette Y.Stahl a fost şi ea arestată şi îndelung interogată  despre „fuga” fostului soţ, ca în final, să fie acuzată „de  complicitate la infracţiunea de trădare de patrie şi omisiune de denunţ”. Aflată în detenţie „timp de un an şi patruzeci de zile”, a fost eliberată numai după ce „a convenit să spună (cum i s-a impus) că ea este, de fapt, autoarea scrierilor lui Petru Dumitriu şi să semneze în revista Glasul patriei mai multe articole de demascare a fostului soţ”.

Fiindu-i interzisă publicarea „timp de trei ani”, Henriette Y. Stahl se dedică traducerilor, cum făcuse şi anterior când a tradus cu mult talent Forsyte Saga de John Galsworthy, La răscruce de vânturi de Emily Bronte. Traduce acum Gora lui R.Tagore.

După sfârşitul din 1964 a lui Ion Vinea, Henriette Y.Stahl, „refuzând ani în şir să vorbească despre Ion”, termină şi  editează în 1965, Fratele meu, omul,  un roman care nu poate fi încadrat într-o anume categorie, fiind în acelaşi timp un roman pshiologic, de dragoste, pe alocuri şi poliţist, întrevăzut „într-o amplă analiză a naturii umane, a vieţii, a morţii, şi a iubirii”, redată de autoare „printr-un discurs narativ de excepţie”.

 De altfel, despre Fratele meu, omul, însăşi autoarea se va destăinui: „Este, aş putea spune, o replică la cald dată unui trecut răscolit recent, din care s-au ridicat prea multe, veninoase frustrări. Portretul (lui Ion Vinea n.n) este realizat ficţional.”

În 1967, H.Y.Stahl pleacă la Paris unde i se lansează romanul, tradus în franceză, Entre le jour et le nuit, primit elogios de critici şi cititori. La întoarcerea în ţară  traduce Genji Monogatari de Murasaki Shikibuku şi în 1969 editează romanul Nu mă călca pe umbră, apreciat ca „o fantezie uşoară care ridică în mod alegoric problema adaptării omului (Onofrei n.n.) prin ipostaziere în faţa oricărei situaţii ivite.”

Va urma, în 1972 romanul de dragoste Pontiful , mai sus amintit. Venise vremea când, ajunsă la vârstă septuagenară, H.Y.Stahl îşi recăpăta treptat aura sa scriitoricească. Scrie direct în franceză şi îi vor apare la Paris volumele:  Le témoin de l'éternité (1975) şi Horizon, ligne sévère, o antologie a creaţiei sale poetice din perioada 1940 - 67 (1976), dar şi romanul Lena, fata lui Anghel Mărgărit,  editat la Cartea Românească. Începe să fie tot mai prezentă în reviste literare, participă la manifestări culturale şi acceptă să dea interviuri înregistrate la posturi de radio şi televiziune.

Cum era şi de aşteptat, în 1981, termină şi îi apare la Editura Minerva  romanul  Drum de foc, considerat „o replică evidentă” la Drum fără pulbere, romanul „infam” a lui Petru Dumitriu, cel de al H.Y.Stahl în 1980 doilea iubit  al său, portretizat în figura lui Filip Nazarie, „aflat în relaţie «de foc» cu scriitoarea Ana Stavri”, nimeni alta decât Henriette Yvonne Stahl.  Întrunnd  excelentele aprecieri ale criticii şi cititorilor, romanul Drum de foc al Henriettei Yvonne Stahl a primit Premiul special al Uniunii Scriitorilor.

În ultimii trei ani de viaţă  „stă de vorbă” pe îndelete cu exegeta Mihaela Cristea. În vârstă de aproape 84 de ani, Henriette Yvonne Stahl se sfârşeşte la 24 mai 1984. Apărut după 12 ani, în 1996, volumul: Despre realitatea iluziei - Mihaela Cristea de vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Editura Minerva, „îndeamnă la redescoperirea neuitatei romanciere, ale cărei scrieri emană parfumul unei epoci fascinante, pe care a surprins-o cu acurateţe (vezi motto), sondând spiritul uman cu un curaj nebănuit.”

Aşadar, să n-o uităm pe Henriette Yvonne Stahl...