MUNȚII NOȘTRII
CETĂȚI, SANCTUARE și DĂINUIRE a poporului NEMURITORILOR
(partea I-a)
„Geții cred în Zamolxe – zeul adorat în
munții înalți!”
(Herodot
cca 484-425 î.Hr)
Cercetările istorice și dovezile arheologice
din cele mai vechi timpuri și până astăzi afirmă că VATRA străbună a
traco-geto-dacilor – „poporul
nemuritorilor pelasgi”, cum frumos îl agrăia părintele Constantin Virgil
Gheorghiu, un prodigios, prolific și rafinat scriitor român-universal,
sălășluia în marele sân al Munților Carpați. „Aproape fiecare râu mai important care iese din munți este străjuit la
dreapta sau la stânga de câte o cetate dacică.” (Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed.Saeculum
I.O.București, 2006, p. 403)
Marele istoric Herodot amintea despre
strămoșii săi traco-geți, faptul că atunci, „când
tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer...” Astfel, geții par să fie
și un trib al să-geților, lucru care îl remarcă și
Ovidiu („între ei nu-i niciunul care
să nu poarte tolbă și arc, și săgeți îngălbenite de veninul viperei”.)
(cf.Andrei Vartic, Ospețele Nemuririi,
Ed. Vicovia și Babel, 2012)
Este o legătură destul de vizibilă între geți și să-geți și Se-ge-tuza
Sarmi sau Se-ge -tu-za lui Sarmi, craiul căruia Luceafărul nostru liric
Mihail Eminescu i-a închinat poezia cu același nume.
„Mijește
orizontul cu raze depărtate.../ Natura doarme dusă, tăriile în pace.../ Deodată
luna-ncepe din ape să răsaie/ Și pân-la mal durează o cale de văpaie...// Din
umbra de la maluri s-a desfăcut în larg/ O luntre cu-a ei pânză sumese de
catarg./ Tăind în două apa ea, poartă o păreche:/ Pe Sarmis, craiul tânăr din Geția cea veche,/ Mireasa-i în picioare,
frumoasă ca o zână,/ Stetea și pe-a lui umăr își sprijină o mână.” (Sarmis, ciclul
Poezii, Ed. Pentru Literatură)
Lexiconul lui Hesychios din Alexandria,
consemnează că termenul pelasg „dhawos”-
dhau – ko-s, desemnează cuvântul dac echivalent animalului cel mai
inteligent și cel mai frumos Lupul.
Se spune că în sanctuarul traco-geto-dacic dogoritoarele vestale deapănă veghea
lor aprinsă la flăcările îndârjite ale focului sacru, dantelând într-o broderie
albă de nea, chemarea lupilor...
Mircea
Eliade explica asocierea dacilor cu lupii, caracterizând astfel inițierile
militare, respectiv „confreriile secrete
de războinici”, știindu-se faptul că lupii au cea mai bună organizare, cea
mai bună tactică și strategie privind calea de atac, respectiv de luptă, de război,
strategie adoptată de toți dacii, de Ștefan cel Mare,de Mihai Viteazul, dar și
de Napoleon Bonaparte.
Traco-geto-dacii descălecători din neamul
patriarhal pelasg erau deopotrivă înfrățiți cu cerul și pământul, respectiv cu
aștrii, semnele cerului, Calendarul cerului, dar și cu Codrul, apele, munții,
bogățiile lor, dealurile, peșterile, natura în toată diversitatea ei, nu numai
cu lupii.
Lupii geto-daci care s-au luptat cu
invadatorii romani păgâni au dat numele lor unor masive muntoase din Carpații
Meridionali, precum „Munții Vâlcan
situați la dreapta Jiului, Munții Lotrului (părintele Dumitru Bălașa
amintește de „hotarul Lotrului”, în Documentul din anul 1720, iar în cel din anul
1725, menționează că „lotrenii – erau oameni fără nici un stăpân
– adică daci liberi.” (Preot Dumitru Bălașa, Marele Atentat al Apusului Papal împotriva Independenței Daco-Românilor,
Liga Română de Misiune Creștină Cluj Napoca – 1999, p. 83)
Mândria munților Vâlcan dincolo de dăinuirea lor milenară prin legende, doine, și
simboluri patrimoniale, se imprimă și pe frumusețea neasemuită a Mănăstirii Tismana, despre care atât de
sublim ne grăiește poetul-epic Alexandru
Vlahuță în nemuritoarea sa „Românie
pitorească”, descriere sacră care se ia la întrecere cu penelul și
iscusința celor mai mari pictori ai lumii.
„La o
cotitură a drumului – crengile se desfac, o ferestruie se deschide-n păretele
de verdeață, din fund răsare, peste vârfurile copacilor, un turn înalt și
galben. De-abia l-ai zărit însă - și bolta de ramuri se-nchide din nou...
Deodată, ca la un semn, perdeaua de arbori se dă la o parte sus, și pe vârful
unei stânci fioroase, îți apare, în toată fantastica ei măreție, mănăstirea
Tismana, cu zidurile ei îndrăznețe, cu turnurile ei înalte de castel din
timpurile vechi.”
Etimologia cuvântului Vâlcan provine din
străvechiul cuvânt pelasg vulkus, care înseamnă lup, descendență din care s-a născut și
termenul Lupeni, ori Cetatea Vâlcei, devenită înfloritoare în vremea
cânezatului viteazului Farcaș, farkas care în limba maghiară este
sinonim cu vulkus – Lup. Munții
Vâlcan se învecinează cu Munții Șureanu și cu Munții Lotrului la răscrucea
dintre râurile Sebeș și Lotru. „În Evul
Mediu și la începutul Epocii Moderne zona Lotrului și a Vâlcei a dat cei mai
renumiți haiduci din România.” (Dan Oltean, op. cit., p. 404-405)
Dar și apele mari ale nemuritorilor
traco-geto-daci au primit cu largă bunăvoință botezul vitejilor lor: Alutus – înalt, Artemis – Timiș, Crisos –
Criș, Maris – Mureș - Marte, Sarmis – stâncă, Samus – Someș - Zamolxe ...
Munții Orăștiei onorează Carpații
Occidentali, care odinioară adăposteau în sânul lor brav reședința politică și
spirituală a nemuritorilor daci – Cetatea
Sarmizegetuza, menționată de Ptolomeu (98-168 d.Hr.) și de Dio Cassius
(155-236 d.Hr.), pe lângă râul Sargeția,
apărată de vârfurile Grădiștea, Retezat-Godeanu, cetate înveșmântată
într-o aură de sacralitate care i-a adus posterității faima ei milenară
înveșmântată într-o nemuritoare aură legendară.
În limba noastră străbună, vechea protodaca
– limba universală a pământului, Grădiște
înseamnă loc întărit, iar Godeanu
se tâlcuiește: God – Dumnezeu + eanu – frumuseț, sfințenie, deci
Godeanu – Muntele Sfânt – Frumusețea lui Dumnezeu. „Deasupra Sarmizegetusei lui Burebista și Decebal, așezată și ea la 1200 m înălțime, se ridică Dealul Muncelului (1565 m), iar la vreo oră de drum domol către
răsărit se înalță principalul vârf al acestui ținut, vârful Godeanului (1659 m)”. (Acad. C. Daicoviciu/ H. Daicoviciu, Sarmizegetusa,Ed. Meridiane)
Neînfricații luptători și bravii strategi
geto-dacii-lupi și-au înconjurat Cetatea-Mumă, reședința lor
politico-spirituală Sarmizegetusa cu
un brâu de cetăți aproape inexpugnabile: Costești,
Piatra Roșie, Anineș, Grădiștea Muncelului, construite din rocă masivă,
care la rândul lor erau apărate de dealurile înalte ale munților străjeri-temerari.
Puțin mai departe de marile cetăți surori, dar bine retrasă în munți, străjuia
cetatea Căpâlna, apoi apărată de munții Sebeșului și cei ai Retezatului, se
mândrea cetatea Bănița, pentru ca apoi o stâncă uriașă aflată la 20 km de Alba
Iulia, ca un impunător turn de veghe să ridice privirea semeață numit Piatra
Craivii – Cetatea Craivii, înalt de 1083 m ce leagă hotarul de vest,
sud și nord cu munții Trascăului și Metalici, până la Abrud și Valea Arieșului cu
Țara Vinului – renumita podgorie a Albei.
„Vorbim
despre muntele Grădiștei (spune Andrei Vartic), de măreața construcție enciclopedică din Vârful lui, de faptul că
săgeata care se află pe acel munte este Săgeata Timpului, săgeată ce poate
indica și Timpul SĂ-GEȚII, adică a
geto-dacilor.” (Andrei Vartic, Ospețele
Nemuririi)
„Din
tot lanțul carpatic Munții Retezat-Godeanu sunt singurii la care legendele fac
referiri în legătură cu eroul Novac sau Iovan Iorgovan, amintiți în denumirile
rămase, „Brazda lui Novac” și „Piatra lui Iorgovan.” (Dan Oltean, Religia Dacilor, op. cit., p. 417)
O reflectare a munților Orăștiei o mai privim
și în leagănul vestitului umanist, arhiepiscop de Strigoniu, cardinal primat și
regent al Ungariei, Nicolaus Olahus
(1493-1568), descendent din neamul Basarabilor de la Curtea de Argeș, dar și în
unul din cele mai însemnate texte românești ale veacului al XVI-lea, Palia
de la Orăștie (1581-1582),posibil o încercare de a tălmăci în limba
noastră din Vechiul Testament, primele cărți: Facerea și Ieșirea.
Xenofon tracul (430-360 î.Hr.), discipolul marelui
dascăl-filosof Socrate, menționează muntele sacru care adăpostea comoara
regilor odrisi – Hieron oros (Anabasis, 7,1, 4), iar Herodot ne amintește cu
bucurie despre munții strămoșilor săi traco-geți: „Locuiesc pe niște munți înalți împăduriți cu tot soiul de arbori, cu
piscurile acoperite de zăpadă și sunt foarte pricepuți în meșteșugul
războiului. Aceștia sunt tracii la care se află oracolul lui Dionyosos, acest
oracol se află pe cele mai înalte vârfuri.” (Istorii, 7, 111).
Marele tragedian traco-get Eschil în drama
sa favorită Bassarizzii, ne vorbește
despre Prințul Orfeu – Regele Muzicii universale și despre muntele sacru Pangaion, fratele muntelui Kogaionon. „Apollo când se trezea,
mergea dimineața în vârful muntelui Pangaion pentru a fi primul care-l vede pe
Helios.” (zeul traco-elen al Soarelui)
Orfeu însuși își are obârșia de la muntele sacru Orpheos,
care se compune din cele două cuvinte: Or = munte și phos = lumină. (N.
Theodosiev, Tracia, nr. 11, p. 374)
Masivul Ceahlău
Unii cercetători
cu autoritate certă afirmă că pe la începutul perioadei cretacice (cu peste 150
de milioane de ani în urmă), pe locul Cehlăului și al Carpaților Răsăriteni se
întindea o mare – Marea Carpatică,
având spre est un țărm variat și accidentat, iar spre vest un număr de insule
formate din roci mai vechi. În cursul scurgerii timpului între aceste țărmuri,
o zonă s-a scufundat. Pe fundul mării s-au sedimentat „nămolurile și nisipurile fine”, formând „stratele de Sinaia”, apoi s-au adăugat
sfărâmături ce au format „stratele de Bistra”, iar după
repetatele mișcări tectonice s-au constituit „stratele de Ceahlău.”
(Prof. Ion Băncilă, Ceahlăul și lacul de
la Bicaz, cap. Scurtă prezentare
geologică, Ed. Uniunii de cultură fizică și sport, București, 1963)
Ceahlăul care se ridică din ape spre lumină purcede din sânul
Carpaților Orientali, onorat ca muntele – simbol al Țării Moldovei, ori
muntele-strajă, lăudat între mulți alții și de Gheorghe Asachi (1788-1869),
scriitor și om de cultură, născut în Herța noastră dacică, pentru vârful Toaca
și Turnul Panaghia (ce se tâlcuiește ca Maica Domnului cea atotsfântă).
„Corăbierul
de pe Marea Neagră – vede piscul cel înalt al acestui munte de la Capul
Mangaliei și până la Cetatea Albă. Locuitorul de pe țărmurile Nistrului vede
soarele apunând după masele acestui munte, iar păstorul nomad, după ce și-a
iernat turmele sale pe câmpii Buceacului, se întoarce către casă având în
vedere vârful Pionului sau Ceahlăul, întocmai precum o corabie se orientează
după lumina farului ca să intre în port.” (c.f. Silviu N. Dragomir,
Controverse, Ed. Enmar, București-2001, p. 26)
Argumentele istorice afirmă că în jurul
muntelui Ceahlău – Kogaionon au
existat din zorii timpurii ai istoriei numeroase schituri și peșteri
binecuvântate cu călugări, monahii, pustnici și schivnice, și renumita stâncă a
Dochiei din muntele Cogheonul, lăcașul lui Zamolzis, căreia Gheorghe Asachi i-a
versificat legenda în călătoria sa pe acel munte sacru în anul 1838.
„Între
Piatra Detunată/ Ș-a Sahastrului Picior
Vezi o stâncă
ce-au fost fată/ De un mare domnitor.”
Demnitatea prințesei strălucitului rege
Decebal n-a fost pătată de năvălitorii romani, fiind ocrotită de marele profet
Zamolxe: „O, nu lăsa, Zamolxes, romanii
să mă prindă/ Și veci să mă despartă de-al Daciei hotar!/ Ci mă prefă în stâncă
negrăindă/ Și-așează-mă de-a pururi sub sfântul tău altar!...// Drumețule, când
glasul sublimului vreodată/ Spre templul lui Zamolxes intens te va chema,/ Să
treci și pe la stânca în care e-ntrupată/ Făptura celei care, fu Dochia
cândva!” Versificată după un veac și ceva de un învățător de la poalele
Muntelui. (C. Andraș, Dochia, în „Legendele muntelui Ceahlău”, antologie,
Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2007)
Este evident că Bădița al nostru drag Mihail
Eminescu – Profetul jertfitor care a călcat țărâna sacră a țării sale de la un
capăt la altul, nu putea ocoli Muntele lui Zamolxe – Înainte mergătorul său. „Mihai Eminescu, care se pare că a fost pe
aceste locuri și a urcat pe muntele Ceahlău, în poezia Strigoii și-a aflat izvor de inspirație în această tradiție.” (Tașca Fremătând sprânceana Ceahlăului – File
de monografie, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2012)
Lângă cabana Dochia la 10 minute și la 30 de
minute de stațiunea meteorologică Toaca s-a ridicat ca o mărturie a dăinuirii Mănăstirea
Ceahlău, un înălțător lăcaș de cult cu hramurile: „Schimbarea la Față”, 6
August și „Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt”, 2 Iulie.
Dacologi și tracologi „neavizați” de Academia (ne)română din România susțin că la data de
6 August – praznicul Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos, când
zorii Marii sărbători aprind boreal astrul ceresc, se formează un triunghi
energetic deasupra muntele Cehlău ce se reflectă pe cer, moment pentru minute
bune și lungi în care vibrează și reverberează entropia – „Săgeata timpului”, care
se pogoară încă de la profetul Zamolxe – „Părintele”
celui mai perfect calendar „solar”, al
lumii, înspre divinul Hristos.
Se presupune că este de fapt o întâlnire
între Profetul Zamolxe și Profetul profeților – Iisus Hristos, ambii Fii ai
Daciei Mari, reflectând în ultraviolet starea timpului, „câmpul gravitațional al Cosmosului, poate cel mai electromagnetic, dar
poate și cel entropic – legile Marelui Eter, cum spune Platon în „Alkiona.” (Andrei
Vartic,op.)
Printre susținătorii cei mai înfocați că în
sânul temerarului Ceahlău se află Muntele sfânt al geto-dacilor – Kogaeonon, amintim pe ilustrul istoric-geograf, din stirpea noastră getă a
Regatului Pont, Strabon (marele Străbun cum i se spunea de către contemporani...
(63 î.Hr. – 17 d.Hr.) „Muntele unde se
retrăgea Deceneus, a fost socotit sfânt și s-a numit Kogaionon și la fel a fost și numele râului care curgea pe lângă
el.” (Strabon, Geografia 3, 3, 5)
Marelui get i-au
urmat prințul enciclopedist Dimitrie
Cantemir, cu harta publicată de către fiul său Antioh Cantemir la
Amsterdam, în 1737, „Mons Czahlou”,
ca adaos la „Descrierea Moldovei”;
Jean Baptiste-Bourguignon d-Anville (1697-1782), care publică harta „Troisieme partie de la Carte de Europe”,
Avadah Shahlu Kafzoni, îl menționează A. Rizzi-Zannoni, cel care publică harta „La Moldavie, la Valakie et la Transilvanie”
în anul 1777; Schachloi M, îl marchează Frederich Wilhelm von Bawr,
publicând la Amsterdam în 1781 harta „Carte
de la Moldavie, seat of war”, marele dacolog părintele-istoric Dumitru
Bălașa, preotul-arheolog Constantin Mătasă, ori medicul-pelerin Gheorghe
Iacomi. (ibid. Silviu N.Dragomir, op. cit.)
Istoricul Dan Oltean, consemnează că Ko +
gaion, muntele sfânt, semnifică
întâlnirea dintre zeul cerului Ko (Kronos) și zeița pământului Gaia.”
(Dan Oltean, Religia Dacilor, op.
cit., p. 413)
Muntele
e singura entitate care purcede de jos în sus, din pântecele Mării înspre
înălțimea Cerului, așa cum îi este firesc și dacoromânului în zborul său
cosmic-spiritual întru continuitate și dăinuire!
28
Septembrie 2025
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu