Nicolae
Iorga despre Polonia
Prof. dr.
Nicolae Mareș, Scriitor, publicist
07
Septembrie 2025
„Știința depășește granițele politice și necesită
azi, mai înainte de toate colaborare la scară mondială. Știința creează
specialiștilor condițiții ideale pentru reuniuni și schimburi de păreri
amicale, toate fiind o contribuție la dezvoltarea păcii” (Papa Ioan
Paul al II-lea)
În călătoriile pe care le-am efectuat în 2014 și în
2019 la Cracovia, vizitând pentru a nu știu câta oară Colegium Maius, mă gândem
că acolo ar fi cel mai bun loc în care ar putea fi pomenit numele marelui
istoric român și european. Aceasta, urmare a faptului că între
zidurile edificiului respectiv el a conferențiat în anul 1924 despre
România și Polonia. De subliniat, totodată, că N. Iorga a fost, alături Ioan
Honterus, umanistul transilvănean din Brașov din secolul al XVI-lea [1],
printre profesorii români, care au înnobilat prin prezența lor de mare
prestigiu european, vechiul edificiu cultural și științific polonez.
Aici, Nicolae Iorga a vorbit despre Eminescu și
Romanticii polonezi, despre arta italiană pe teritoriul medieval cracovian și
român și prin diapozitive a prezentat cultura populară românească. În această
urbe, dragă istoricului, pe care o amintește de nenumărate ori în scrierile
sale, nu se află nici un semn, care să amintească polonezilor și milioanelor de
turiști în vizită aici anual, că acest mare savant și cărturar român, prieten
sincer și devotat Poloniei, cum vom sublinia în cele ce urmează, a trecut prin
aceste locuri, sărindu-le în apărare și iubindu-le, precum locurile natale. Pe
aleile din jurul edificiului, bardul de la Vălenii de Munte nu are încă - și ar
merita din plin -, pentru tot ceea ce a făcut pentru Polonia și pentru
polonezi, în 1939-1940, un impunător bust sau monument. Sigur, acesta i-ar
înnobila și mai mult pe prietenii noștri din nord.
Iorga a scris despre Polonia și
raporturile român-polone
De-a lungul timpului au existat unele încercări prin
care să se oglindească atitudinea cordială a marelui istoric român cât şi
despre raportarea sa cordială față de Polonia. Mai toate sunt însă extrem de
sumare, irelevante, incomplete pentru a surprinde dăruirea lui nemărginită în
momente cruciale din istoria sa zbucimată. În cele peste 1 000 de
cărți și zeci de mii de studii, articole și recenzii, N. Iorga este istoricul,
literatul, publicistul, care a scris şi publicat mii de pagini despre Polonia
şi raporturile româno-polone. A cercetat şi a elaborat chiar și
despre raporturile Poloniei cu alte state, prezentându-le cu o acribie rară, în
context universal. Încercările contemporanilor și urmașilor,
toate la un loc, n-au reuşit să pună în valoare abordarea
aprofundată, făcută Poloniei din interior de marelui propagator a istoriei,
culturii şi spiritualitatății poloneze, şi mai ales articulaţiile pline
de sensibilitate ale demersurilor sale. Scrierile și aprecierile lui
Iorga despre polonezi și Polonia îmbracă o mantie neoromantică, trecând ușor
peste unele din păcatele cunoscute ale vecinului din nord al
Moldovei, cu alte cuvinte iertându-i granadomania deseori exagerată.
Aceste sentimente s-au perpetuat decenii de-a rândul în
sufletul său. Cu mare regret trebuie spus că istoricii polonezi contemporani nu
îl cunosc pe Iorga și nu au făcut nimic pentru a-l propaga și a-l înțelege la
adevărata-i valoare. Ei nu s-au învrednicit timp de 80 de ani de la trecerea
lui în veșnicie să publice fie și o sumară culegere cu cele mai importante din
studiile, din analizele lui privind chestiunile bilaterale de interes, culese
de neobositul cercetător prin arhive poloneze, multe din ele azi în stăpânire
ucrainiană, mă gândesc la Lemberg /Lwow/.
Analize fără asemănare în publicistica sa
despre Polonia
Tragedia prin care a trecut poporul polonez la cea
de-a patra dezmembrare, din septembrie 1939, operă a lui Hitler şi
Stalin, urmare a pactului semnat la Moscova de Ribbentrop şi
Molotov, cu numai o săptămână înainte, la 23 august, i-a creat un mare
disconfort psihic, moral, intelectual marelui cărturar român. Trăirile sale,
oglindite în publicaţiile pe care le patrona, în primul rând în Neamul
Românesc şi Cuget clar (noul „Semănător”).
Astfel, începând din august 1939, Iorga
descrie descrie tot mai insistent „fantoma sângeroasă”, care bătea
la uşile contemporanilor, cuprinse în grupajele de poeme înserate sub
genericul: Războiu, care, - „În nebunia-i călătoare
/ Cu o suflare otrăvitoare / Ucide bietele popoare”.
În faţa războiului,
uluit fiind că „măcelul uriaş a început, fără a cruţa populaţia civilă”,
Nicolae Iorga face o îndoită p r o f e ţ i e, formulată în
aserțiunea devenită realitate peste câțiva ani. „Până la urmă –
scria marele istoric – nu va învinge tehnica superioară, ci
inteligenţa conducătorilor, însufleţita lor convingere că luptă
pentru dreptate şi umanitate izbândește. Şi
orice speranţe de lovituri repezi şi
decisive se va sfărâma de rezistenţa
de care sunt capabile numai popoarele care au cultul onoarei şi
deprinderea, de atâtea ori seculară, a jertfei”. Previziune săvârșită la
milimetru. Regăsim cele de mai sus și în maxima sa: „Cine predică
războiul ca o dovadă de vitalitate, face un mare păcat înveninând sufletele cu
o doctrină atât de răufăcătoare pe cât de falsă”.
Model de publicistică angajată pro-Polonia
„Trupele germane au intrat în
Danzig, au atacat Coridorul și avioanele Reichului au aruncat bombe, cu efect
care este a se vedea, asupra mai multor localități polone cu caracter
strategic, între altele Varșovia și Cracovia. Au urmat firește de o parte și de
alta a grupelor de state în antagonism măsurile de mobilizare. Măcelul
uriaș începe fără a cruța populația civilă. Față de împrejurările
în care ne găsim și cu înțeleaptă deciziune de defensivă pe care ni-am impus-o
e o datorie patriotică a ni se supraveghea orice rând scriem noi, cari putem
avea vre-o influență asupra opiniei publice, lăsând suveranității conștiinței
noastre, judecata neclintită a laturii morale și umane în grozăvia care. cu
toată silința celor mai nobile spirite între conducătorii de state, sau
dezlănțuit. Cine are, ca mine, și o situație care-i impune rezervă
nu va fi acela care să dea răul exemplu, provocând măsurile pe care orice
guvern trebuie să fie gata ala lua. A dori triumful dreptului
national prin aceia cari l-au respect totdeauna e însă o dorință care se poate
mărturisi. În același timp, pentru oamenii pe care II sperie
materia și în acest domeniu. cred că experiența mea în istorie îmi permite
această îndoită profeție: Nu va învinge tehnica superioară și
inteligența conducătorilor, însuflețită de convingerea că luptă pentru dreptate
și umanitate. Și orice speranță de lovituri răpezi și decisive se
va sfărâma de rezistențele de care sunt capabile numai popoarele care au cultul
onoarei și deprinderea, de atâtea ori seculară, a jertfei”. (Neamul
Românesc, anul 34/3 septembrie 1939 p.1).
Ştirile dureroase venite direct de pe front ori
intervenţiile sau comentariile transmise de agenţiile de presă de la faţa
locului şi din diferite capitale europene, informații care încercau să redea
multiplele faţete ale cataclismul declanşat, nu au forţa de a penetra în
conştiinţa cititorului precum fraza incandescentă din editorialele sale, aşa
cum este cel apărut la 8 septembrie 1939. În ziua respectivă, comentând ştirea
despre intrarea în vechea capitală a Poloniei a cizmei hitleriste,
Nicolae Iorga scrie însemnarea de mai jos –
intitulată: Ce este Cracovia.
Cracovia - oraş sacru al poporului polon,
un mare tezaur de artă – sub ocupație germană
„În condiţii umilitoare pe care nu am a le judeca, şi
nu numai că sînt de competenţa altora, Cracovia a fost ocupată. În
trecutul nostru însuşi, legăturile cu acest mare centru al evului-mediu, cu
morminte regale, la care s-a adaos acela al mareşalului Pilsudski, rege al
credinţei şi al vitejiei, au fost strânse, şi pentru aceia acest eveniment
militar are un răsunet adânc în inimile noastre, capabile de a păstra, în ciuda
fatalităţii împrejurărilor, toate vechile şi sfintele noastre
prietenii. Cracovia nu putea fi supusă primejdiei de distrugere ale
unor lupte. Oraşul sacru al poporului polon e şi un mare tesaur
de artă, de la măreaţa catedrală, de la hala negustorilor până la
minunea de arhitectură italiană de la Wawel, cu cenuşa unor mândri stăpânitori
de popoare. Am locuit şi eu în această frumoasă şi nobilă cetate. Din turnul
marii biserici răsună de veacuri imnul sunat de trâmbiţi în patru
colţuri ale lumii pentru libertatea Cracoviei de groaznica
silă a tătarilor secolului al XIV-lea. Pe vremea aceia cerurile erau încă
deschise pentru suferinţa poporului....”.
Continuând, în numărul din 18 septembrie 1939, cu
reflecţii înserate pe prima pagină asupra trăiniciei naţiunilor, istoricul
se întreabă dacă popoarele pot fi distruse? Răspunsul său este
categoric – nu! Deoarece „după biruinţa principiului
naţional, statele, cât de mici ar fi, sunt naţiuni, iar
naţiunile sînt o formă organică a umanităţii (subl. N. Iorga) pentru că
sînt născute, iar nu făcute. Şi de aceea ele vor asista, desigur, la
meritata pedeapsă a apărătorilor”. Procesul de la Nurenberg va arăta aceasta.
Iorga nu mai trăia, Fasciștii l-au răpus în noiembrie 1940 la Strejnic, în
apropiere de Ploiești.
Polonia îşi apără fiinţa şi pământul
strămoşesc
Profeţia s-a adeverit peste șase ani! În pagina a
patra a Neamului Românesc se aduce un elogiu
eroismului poporului polonez, relevând că „încercuită şi lovită de tot ceea ce
tehnica oferă acestui război industrial, Polonia îşi apără fiinţa şi pământul
strămoşesc cu o tenacitate ce poate fi dată ca exemplu. Aducem şi noi în aceste
grele ceasuri omagiul nostru admirabilei ţinute şi eroicelor divizii poloneze”.
După neașteptatul atac din Răsărit al armatei roşii, care săvârşea a
patra dezmembrare a Poloniei, armată pe care Iorga a
cunoscut-o cu ochii lui în Moldova, în primul război mondial, de unde militarii
au dezertat la chemarea lui Lenin, prădând tot ce întâlneau în cale. Armată
bolșevică, zis roșie, reintra în Polonia din est, la nici trei săptămâni după
ce hitleriștii o atacaseră la Gliwice și Westerplatte, totul pentru a o
ciopârți, așa cum făcuseră la sfârșitul secolului al XVIII-lea, prin cele trei
dezmembrări ale rușilor, prusacilor și austriecilor.
De data aceasta, Înaintea teribilei
fatalităţi, istoricul - analist nepereche - consemna: „O fatalitate
geografică apasă asupra acestei nobile ţări şi la dânsa se adaogă şi
misterioasa fatalitate istorică de care este aşa de crud
urmărită, din veac în veac fără să poată seca, după puterile nesfârșite ale
statului acela, ale naţiunii, care învie ca prin minune. Cu acest
stat avem o legătură de alianţă pe care el însuşi n-a crezut că trebuie să o
dezvolte (aluzie la opoziţia manifestată de ministrul afacerilor externe Jozef
Beck la propunerile omologului său Grigore Gafencu, știut fiind că ultima
propunere a fost făcută, la 17 aprilie 1939, în drum spre Berlin, pentru a
semna cu România, un tratat de alianţă erga omnes), prin
convenţia tehnică prevăzută şi în ceea ce priveşte actualul război, nu cred să
fi fost serios consultaţi, dar toate lungile noastre legături cu
poporul însuşi ne impune, ca popor, cea mai deplină
admiraţie şi cea mai duioasă compătimire, iar pentru cei aduşi să caute
ospitalitatea noastră, cea maifrăţească atitudine”.
Suferinţele fratelui merită alinare
Cuvintele de mai sus au fost rostite în momentul în
care Preşedintele Poloniei şi membri guvernului se aflau refugiaţi
în România, alături de 4500 de civili (dintre oamenii avuţi polonezi), în plus
de peste 400 de copii şi cca 10 000 de ofiţeri. Nicolae Iorga chema în paginile
ziarului său: Neamul Românesc ca, ospitalitatea românească să
se facă prezentă, pentru că „suferinţele fratelui merită alinare”.
.n ciclul intitulat: Literatura sabiei, Neamul
românesc din 29 septembrie publică fragmente din creaţia marelui bard
polonez, Adam Mickiewicz, din poemul de referinţă al romantismului
polonez şi universal, Konrad Walenrod, însoţit de
un comentariu semnat de Aurel George Stino. Să îmi spună cineva că a existat un
gest asemănător în revuistica internațională!
Pe măsură ce valul refugiaţilor în România sporea spre
100 000, Nicolae Iorga publică comentariul N-avem destul
pentru dânşii, în fapt o chemare fierbinte adresată
națiunii române de a veni în ajutorul tuturor polonezilor, care de câteva
săptămâni erau oaspeţi ai românilor. Iată cum se prezentau refugiații polonezi
în viziunea comentatorului.
„Rămăşiţele unei armate buimăcite de
îmbulzeala maşinilor distrugătoare se află astăzi la noi, şi - la graniţa
mântuitoare - se află alţii, membri răzleţi ai unor trupe viteze,
care, supremă tragedie, şi-au putut să îşi desfăşoare vitejia înaintea mecanicei
a toate stăpânitoare. Dar, împreună cu ele, avem aici pe reprezentanţii din
toate domeniile ai unei intelectualităţi creatoare şi însufleţitoare pentru
care nimic n-a fost mai scump decât patria, cărei lovitura uluitoare i-a interzis să
se jertfească. Unii ştiu ce vor şi unde merg. Ceilalţi, stau trăzniţi de soartă
înainte prieteniei noastre. Tot ce putem să le dăm cu mâini largi
acestor reprezentanţi ai unei naţiuni de care ne leagă
veacuri de luptă pentru ideea creştină şi morala ei. O
vom face, şi de un singur lucru mă tem: că totuşi încă n-avem destul pentru a
le sta în ajutor”.
Hotărât şi demn, la „obiecţiunile” unora din cei
primiţi în ţară, cum menționam mai sus, descrişi de istoric cu dragostea şi
simpatia relevată în articolele sale, dar care se plângeau că
satele româneşti ar fi mizerabile, organizarea superficială,
conducătorii militari nişte ţărani, pentru că au existat şi
asemenea voci sau reacţii necugetate, acestora Nicolae Iorga le-a răspuns demn
şi deschis. Cu multă amărăciune, adresându-se prietenului
polon i-a spus răspicat: „Noi avem, aşa zdrenţoşi, o
afurisită putere de a răbda”.
Un poem de încurajare
Ataşamentul lui Iorga faţă de cauza poloneză îşi are o
reflectare profundă în transpunerea pe care o dedică apărătorilor
Varşoviei, la la 28 septembrie, prin publicarea poeziei Viteazului
nemuritor, aparţinând poetului grec contemporan, Costis Palamas, poem
scris de acesta la 1897, după înfrângerea oştilor patriei
sale de cotropitori. Dorea să dea curaj polonezilor?
Altă poezie fără asemănare în literatura universală
Un alt poem plin de durere semnează şi publică
istoricul poet despre castelul Wawel, acel simbol sacru al poporului polonez,
pe care atât de mult şi de profund l-a înţeles și l-a iubit
profesorul nepereche din Vălenii de Munte, evocând cu mare durere locul în care
„dorm vechii regi şi Pilsudski”. Iată memorabilele strofe din
imnul Wawel – care nu îşi au asemănare în
literatura universală a acelor vremuri. „Stau regii
de-altădată supt bolta de granit./ Pe oase simt cum pasul
vrăjmaşului se lasă./ Întreaga tragedie a ţării îi apasă,/ Şi
sufletul lor arde ca într-un jar cumplit.// Ar vrea să
plece în lume ca toţi ai lor, pribegii,/ Fugind din locuri care
acum nu mai sunt sfinte,/ Căci zidurile înseşi nu li se par întregi, / Dar
straja cea tirană le iese înainte.// Şi ei se-ntorc în taină, şi
trupul cade iar/ C-un zgomot de durere în groapa profanată;/ Ca
stafii dureroase acolo-n fund dispar, -/ Căci nici o licărire de
zori nu se arată”.
Cu câteva luni înainte ca bardul român să fi fost
răpus de adversari bruni, în apropiere de Strejnic, Războiu care
îl copleşea, care nu îi dădea pace, îl descrie ca pe un vânt, venind
de departe „din câmpul plin de ruine” „şi-aduce cu dânsul aburi de sânge, În
ceaţa ce vine”. Pe aceleaşi pagini din mai şi iunie ale anului 1940 apare
traducerea sub pana istoricului-dramaturg a piesei Prometeu
înlănţuit de Eschil. Înlănțuit era nu doar Prometeu. Nu se afla
oare înlănțuit în acele vremuri crude și Iorga însuși Titanul
culturii românești?
---------------------------------------------------------
[1] Ioan Honterus (1498-1549),
profesor la Universitatea din Cracovia în anii 1428-1430, unde a tipărit
lucrarea – Rudimenta Cosmografie propagând avant la lettre
teoria copernicană; cf. Nicolae Mareș, prefață și traducere la lucrarea Pe
urmele lui Copernic de Mihal Rusinek, Editura Albatros, București,
1973, pp.12-13

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu