DE
LA EUCLID LA IISUS
Numai o linie dreaptă poate aspira la infinit. Dacă o
linie cotește puțin în sus, sau în jos, sau nițel la dreapta, sau la stânga ea
își va pierde calitatea ‘’dreptății’’ ei. De aceea, în domeniul juridic vorbim
despre o disciplină numită ‘’drept’’, care cuprinde totalitatea regulilor și
normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat.
Dicționarul se oprește la această definiție în spirit euclidian. Etic și
teologic, am adăuga noi, ‘’dreptatea’’ normelor care ne definesc ca oameni ‘’normali’’
este setea noastră ca ființă umană setea de infinit. Suntem însetați pentru ce
nu știm. Există două lucruri pe care omul ca entitate spațio-temporală nu le
poate concepe, înțelege în sensul adânc al etimologicul: infinitul și veșnicia.
De când eram mic m-a neliniștit această problemă: cum
poate fi infinitul ‘’infinit’’? Ca să nu mor prost aflu atât limbajul Euclidean
cât și cel teologic vorbesc de o ‘’dreptate’’ a liniei și a ființei umane care
justifică setea înnăscută în om pentru infinit și realitățile metafizice. La
fel de dificilă de prins în cuvinte este și veșnicia pe care nu putem să o
înțelegem dar pentru care, de asemenea, suntem însetați. E cineva în această
viață care vrea să sară de pe corabia ei și să-și dorească tot timpul să moară?
Nu cred. Ca să te luminezi, cât de cât, de aceste noțiuni care ne depășesc,
vrem nu vrem, trebuie să acceptăm că omul este ‘’chipul și asemănarea’’ Cuiva
care este proprietarul/creatorul infinitului și spațiului. Deci suntem
asemănarea cui? Acel Cineva ne spune că El este Iubirea. Ca să înțelegi ce este
Iubirea și ce ne cere ca să-I purtăm ‘’chipul și asemănarea ei este să fim
drepți. Astfel geometricul liniei drepte al lui Euclid devine metaforă, simbol
și ‘’îndreptar’’ ontologic al vieții. Cuvântul românesc ‘’îndreptar’’, în
vechea limbă română, era pe lângă o colecție de norme și reguli, ci un vade
mecum, un ghid de dreaptă viețuire, care prin iubire îți dă supraeuclidianul de
‘’îndreptare’’, însănătoșirea din ‘’nedreptate’’ de a nu mai comite
‘’nedreptățire’’.
Cea mai frumoasă definiție a bumerangului o dădea
Galileanul zicând. ‘’Nu judecați ca să nu fiți judecați’’. Și tot El de la
tribuna unor pescari săraci a vorbit de Judecata de Apoi care se va face nu
după un scenariu de filme horror, ci după înțelepciunea simplă a liniei drepte
care prin ‘’dreptatea’’ ei se va bucura de infinit și veșnicie.
Regulile de judecată a oamenilor vor fi simple și
precise precum cele ale lui Euclid. Spune Scriptura că Dumnezeu a dat toată
judecata să o facă Fiul Omului. De ce nu ne-ar judeca Dumnezeu Tatăl, sau
Dumnezeu Sfântul Duh? Pentru că Fiul Omului a cunoscut toate ținuturile
existențiale ale ființei umane, s-a identificat cu cei flămânzi, cu cei
însetați, cu cei străini, cu cei bolnavi și cu toți ‘’nedreptățiții’’ de
istorie și de soartă. Toată teologia cuvintelor multe se poate reduce la
orizontul unei singure sintagme Logosul-Iubire ca lumina a lumii, aproapele
nostru: ‘’Că flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați
dat să beau: străin am fost și M-ați primit: gol am fost și M-ați îmbrăcat:
bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.’’
Matei 25, 35-36
După ‘’dreptatea’’noastră a teologilor și a
mass-mediei am putea accepta pe acest aproape prin toate stările omului sărac,
umilit, obidit, furat, păcălit ca nativii din America, împilat, nenorocit, etc.
dar să mergem până acolo să admitem un asemenea revoluționar care a răsturnat
imperiile prin iubire este cel mai mare argument este că acest Om a fost cu
adevărat Dumnezeu. El nu se identifică prin vinovăția celor din temniți, cu
păcatul sau fărădelegea lor, ci cu suferința lor. Iubirea este suferință, iar suferința
este iubire. Precum virtuțile și acestea sunt trei: infinitul, veșnicia și
iubirea, dar mai presus decât toate este dragostea, de a iubi chiar pe
vrăjmașul tău.
Ips Pr.Dumitru Ichim
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu