Peregrinările
prin veacuri, de la Epivat la Iaşi, ale moaştelor Sfintei şi Prea Cuvioasei
Parascheva
Mihai Caba
15
Octombrie 2025
La fiecare 14 octombrie din calendarul religios,
Biserica Ortodoxă Română, precum şi celelalte biserici de rit oriental din
întreaga lume o prăznuiesc pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, cunoscută în popor şi
sub denumirea de „Sfânta Vineri”, pentru a nu se confunda cu Paraschevi
din Roma, o martiră romană din secolul al II-lea.
Despre viaţa şi minunile săvârşite de către Sfânta
Cuvioasă Parascheva s-au aflat mai multe informaţii preţioase mult mai târziu,
îndeosebi după moartea şi descoperirea întâmplătoare a trupului ei neputrezit
în pămîntul îngropării sale. Dintre acestea desprindem cu luare aminte amănunte
interesante, pline de miezul cuvioşeniei sale: S-a născut la sfârşitul
secolului al X-lea, în satul Epivat din Tracia (astăzi, Selimpaşa,
Silivri, Turcia), aflat la 50 de kilometri de Constantinopol (Ţarigrad,
azi Istanbul), într-o familie cu părinţi bogaţi şi binecredincioşi. La vârsta
de zece ani, auzind în biserică chemarea Domnului, expusă în Evanghelia după
Marcu, decide să-şi părăsească părinţii, lipsindu-se de bogăţii, dedicîndu-se
Sfintei Credinţe şi ajutorării celor nevoiaşi. Ajunsă la Constantinopol înainte
de a împlini douăzeci de ani, primeşte învăţătura duhovnicească a unor
călugări, care au sfătuit-o să meargă la Mănăstirea Maicii Domnului din
Haricleea. După cinci ani petrecuţi aici în sfinţenie şi rugăciuni, se
îndreaptă spre Ţara Sfântă, dorind să-şi petreacă acolo restul vieţii.
Ierusalimul i-a întărit şi mai mult credinţa şi după vizitarea locurilor sfinte
de aici se aşează la o mănăstire de călugăriţe din pustiul Iordanului.
Iată cum o descrie mitropolitul Varlaam al Moldovei pe
Cuvioasa Parascheva, pentru prima dată în limba română, în Cazania sa,
cunoscută şi sub denumirea de Carte românească de învăţătură la duminicile de
peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari, tipărită la Iaşi, în 1643,
fiind considerată „prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se şi
astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti”:
„Lauda Moldovei (Sf.Cuv.Parascheva n.n.) este, după naştere, din satul Epivat,
lângă Ţarigrad. Prinsă de dorul vieţii curate, ea de tânără a părăsit lumea cu
tulburările ei şi a fugit în pustie. Aici, în linişte şi în singurătate, s-a
îmbrăcat cu rugăciunea, s-a încins cu postul şi s-a acoperit cu privegherea. A
robit trupul cu infraânarea mâncării, liberându-şi sufletul din lanţurile
cugetărilor deşarte. Pămîntul gol i-a fost pat şi frunzele pomilor acoperământ.
Nu avea în pustie altă grijă decît cum să-şi infrumuseţeze candela sufletului,
ca să întâmpine pe Domnul şi să-I audă glasul cel dulce. Prin rugăciuni şi
priveghere dobândind inţelegere şi putere bărbătească, a înfrânat cu totul pe
vrăjmaşul sufletului, aşa cum David a biruit pe Goliat. Şi la atâta înalţime
sufletească s-a ridicat, încât s-a făcut sălaş Dumnezeului cel viu”.
O descriere asemănătoare, în grai şi înţeles românesc,
a Sf.Cuv.Parascheva a făcut-o mai tîîrziu şi mitropolitul cărturar Dosoftei, în
cea de a doua sa înscăunare arhierească, aflată în „Viaţa şi petrecerea
sfinţilor”, elaborată în perioada 1682-1686.
Continuându-şi firul vieţii dăruite Domnului, ajunsă
la douăzeci şi cinci de ani, într-o noapte petrecută în deşert, un înger i s-a
arătat în vis, cerîndu-i (cum minunat spune şi Varlaam): „Să laşi pustia şi la
moşia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să
treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit".
Potrivit celor aflate, „Cuvioasa Parascheva se
întoarce la Epivat fără să spună cine este şi de unde vine. După doi ani de
nevoinţă, în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, trece la cele veşnice. A fost
îngropată ca o străină, aproape de mare”.
Şi povestirea merge mai departe: „După câţiva ani,
valurile au adus la ţărm, trupul neînsufleţit al unui marinar. Un sihastru care
vieţuia în acele locuri, i-a rugat pe câţiva creştini să-l îngroape. Aceştia,
în timp ce săpau, au descoperit un trup neputrezit. Nu au dat importanţă
acestui lucru şi au pus alături de el şi trupul marinarului. Dar, în noaptea ce
a urmat, Cuvioasa s-a arătat în visul unuia dintre săpători, poruncindu-i să-i
ia trupul şi să-l aşeze la loc de cinste. Şi, astfel, trupul neputrezit al
Cuvioasei a fost dezgropat şi dus în biserica Sfinţii Apostoli din
Kallicrateia – Epivat".
Potrivit surselor istorice: „moaştele Prea Cuvioasei
au stat acolo 200 de ani, fiind mângâierea şi întărirea drept credincioşilor,
timp în care vestea despre minunile care se săvârşeau în jurul cortului în care
a sălăşluit duhul ei, adică a trupului ei neputrezit, s-a răspândit în Tracia
şi în toată Peninsula Balcanică.” Se poate presupune că în tot acest timp
vestea a ajuns şi la Patriarhia din Constantinopol, care „va fi îndeplinit
forma de canonizare a Prea Cuvioasei Parascheva, trecând-o în ceata Sfinţilor”.
O introspecţie în istoria frământată a vremurilor de
atunci ne relevă că „prin anul 1186, în sudul Dunării, bulgarii şi
romanii-valahi, conduşi de doi fraţi, Petru şi Asan, s-au răsculat împotriva
bizantinilor şi au închegat cunoscutul Imperiu romano-bulgar, cu capitala la
Târnovo. Drept urmare şi Biserica Ortodoxă de pe teritoriul noului imperiu s-a
proclamat Patriarhie independentă, recunoscută de către Patriarhia ecumenică,
aflată temporar la Niceea, abia în timpul ţarului Ioan Asan al II-lea (1218 –
41). Ca o expresie a întăririi relaţiilor de prietenie pe care Ioan Asan le-a
avut cu francii din Constantinopol, după 1235, Patriarhia
constantinopoleană a consimţit strămutarea moaştelor Prea Cuvioasei Parascheva
de la Epivat la Târnovo”.
După cum relatează patriarhul Eftimie al Târnovei
despre strămutarea sfintelor moaşte, aflăm din chiar cartea sa Viaţa
Prea Cuvioasei Parascheva faptul că : „însuşi Asan şi mama sa, Elena,
cu soţia sa, Ana, şi cu Patriarhul Vasilsc au ieşit în întâmpinarea lor,
însoţindu-le şi aşezându-le în biserica Maica Domnului din
capitală”.
Vreme de aproape 160 de ani au stat la Târnovo
sfintele moaşte ale Prea Cuvioasei Parascheva, respectiv pînă în 1393, când
cetatea târnoveană a fost cucerită de otomani, iar bisericile au fost distruse
sau transformate în moschei. În tot acest răstimp a fost „alcătuită o
Slujbă a Prea Cuvioasei, trecută apoi în cărţile de ritual (minee) folosite
şi în Bisericile româneşti, ca şi în alte Biserici Ortodoxe”.
Venise vremuri de restrişte şi pentru sfintele moaşte
ale Cuvioasei Parascheva, care trebuiau strămutate imediat într-un loc sigur, „de
fereală”. Din nefericire, nici „cărţile de învăţătură” ale mitropoliţilor
Moldovei, Varlaam şi Dosoftei şi nici „Vieţile sfinţilor”, volumul tipărit la
Mănăstirea Neamţ, în 1809, „prin sârguinţa mitropolitului Veniamin
Costachi”, nu fac referire la acest moment istoric, de mare cumpănă a
credinţei.
Mult mai târziu, la începutul sec.XXI, după minuţioase
cercetări întreprinse, prea cucernicul preot Scarlat Porcescu de la Mitropolia
Iaşi notează în „Istoria moaştelor Prea Cuvioasei Parascheva” următoarele:
„Amănunte in legătura cu strămutarea moaştelor Prea Cuvioasei de la Târnovo la
Belgrad avem într-un panegiric atribuit lui Grigorie Tamblac, care a constituit
în ultima vreme tema unor vii discuţii”.
Într-adevăr, după înfrîngerea dramatică suferită de
creştinătate la Nicopole, în 1396, „la care a participat şi Mircea
cel Bătrân”, Patriarhia sârbă a solicitat strămutarea moaştelor Cuvioasei la
Belgrad, „fiind aşezate într-o biserică, unde au stat vreme de 125 de ani, pînă
la 1521 cînd turcii au cucerit oraşul.” În timpul „perioadei
sârbeşti” a fost alcătuită o slujbă a Cuvioasei Parascheva, care a
fost tradusă şi introdusă în diferite biserici româneşti. N-a fost de mirare că
unii dintre biografi i-au atribuit Sfintei Cuvioase Parascheva „originea
sârbă”.
Cucerirea Serbiei de către otomani şi transformarea
acesteia în paşalâc turcesc a avut mari repercursiuni asupra locuitorilor
Belgradului, fiind ucişi sau luaţi prizioneri, cum şi asupra vieţii
creştineşti; principala biserică fiind transformată în geamie, iar restul,
fiind jefuite de preţioasele lor odoare, au fost dărâmate. Tot atunci au fost
strămutate la Constantinopol sfintele moaşte ale Cuvioasei, după cum se şi
relatează: „În drum spre marele oraş de pe Bosfor, moaştele au
fost expuse din loc în loc, spre a fi văzute şi cinstite de credincioşi în
schimbul unor sume în bani, apoi au fost dăruite patriarhiei”. Însuşi
sultanul a pretins patriarhului răscumpărarea moaştelor, sub ameninţarea „aruncării
lor în mare”. „Primindu-le în schimbul unor daruri, patriarhul le-a aşezat
în Catedrala patriarhală. Aceasta fiind transformată în geamie, cinstitele
moaşte au fost mutate in biserica Vlah Sera, la 1588, apoi în biserica Sfântul
Dumitru de la Kiliportu, la 1597, şi de acolo la biserica Sfântul Gheorghe din
Fanar, la 1601”.
Constantinopolul a „găzduit” sfintele
moaşte ale Cuvioasei Parascheva timp de 140 de ani, pînă în 1641, când au fost
iarăşi strămutate, de data aceasta la Iaşi, în capitala Moldovei. Dar, mai
întâi, să vedem care au fost împrejurările favorizante strămutării.
În această perioadă istorică Moldova se afla sub
înrâurirea Domnitorului Vasile Lupu, cel care în cei douăzeci de ani de domnie
(1634 – 1653) s-a străduit să înalţe ortodoxia strămoşească şi să dezvolte
viaţa culturală a ţării sale. Între demersurile sale, ca „om şcolit al
Bizanţului”, se pot menţiona numeroase contribuţii de seamă şi
împliniri „fără seamăn” în fapte dovedite de el ca: ctitor de
biserici, promotor al învăţământului duhovnicesc şi
scolastic, autor şi editor de cărţi
religioase, susţinător remarcabil în planul extern al
ortodoxiei, prin legăturile sale strânse cu Mitropolitul Petru Movilă de la
Kiev şi cu Partenie, Patriarhul ecumenic al Constantinopolului. De un real
folos i-au fost în toate acestea apropiatul şi bunul său sfetnic, Mitropolitul
Varlaam.
O menţiune specială o constituie, desigur, înălţarea
Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi”, inaugurată la 6 mai 1639, despre
care, văzînd-o, înţeleptul pelerin italian Paul de Alep a exclamat: „La
soare te poţi uita, dar la Trei Ierarhi ba!” Afirmaţia n-a fost
una „de curtoazie” din moment ce zidurile sale exterioare au
fost placate cu neasemuite dantelării şi arabescuri de piatră cioplită
artistic şi aurite în atelier, iar împodobirea interioară s-a făcut cu
mozaicuri din aur, cu marmură de Cararra a capeteasmei şi cu ouă de struţ ale
minunatelor sale candelabre.
În aceeaşi perioadă, însă, Patriarhia ecumenică de la
Constantinopol şi Bisericile ortodoxe din Orient abia puteau să facă cu greu
faţă islamismului, „zbătându-se în mari greutăţi morale şi materiale”.
Conştient de pericolul iminent al desfiinţării acestora, „Vasile Lupu, la
începutul domniei sale, a plătit turcilor toate datoriile Patriarhiei din
Ierusalim, iar în 1641 pe cele ale Patriarhiei din Constantinopol”. În felul
acesta s-au întărit şi mai mult legăturile Domnului Moldovei cu Patriarhia
ecumenică, astfel încât, drept mulţumire, „în luna mai 1641, în Sfîntul Sinod
al Bisericii cele mari (Patriarhia ecumenică) Părintele
Partenie, membrii Sfîntului Sinod şi alţi sfetnici au semnat actul cu
hotărîrea de a dărui voievodului Moldovei, în semn de mulţumire, moaştele Prea
Cuvioasei Parascheva”.
Transportul la Iaşi a moaştelor Cuvioasei Parascheva
s-a făcut cu „ştirea autorităţilor turceşti şi cu respectarea rânduielilor
religioase ale islamului, fiind trecute în mare taină peste zidul cetăţii”,
potrivit înţelegerilor stabilite cu domnitorul moldovean, care a suportat toate
pretenţiile şi cheltuielile aferente acestuia.
Cu toate că nu există în prezent prea multe mărturii
scrise ale acestui episod, totuşi, se poate închipui că: „până la Galaţi,
poarta Moldovei, la Dunăre, racla cu cinstitele moaşte ale Prea Cuvioasei
Parascheva a fost transportată de bună seamă cu o corabie şi va fi fost
insoţită, chiar de la plecarea din Constantinopol, de o delegaţie moldovenească
alcătuită din clerici şi dreptcredincioşi mireni, cum şi de trei înalţi exarhi
ai Sfântului Sinod”. De asemenea, parcursul de la Galaţi la Iaşi al cinstitelor
moaşte „a fost păzit de un capugi-basa şi mai mulţi ostaşi turci şi însoţit cu
respect şi evlavie de înalţi slujitori ai Bisericii Moldovei şi cinstit pe tot
drumul de către mulţimea binecredincioşilor din toate localităţile”.
După cum s-a consemnat, cortegiul cu sfintele moaşte
ale Prea Cuvioasei Parascheva a ajuns în Cetatea de scaun a Moldovei,
„îmbrăcată in veşmânt sărbătoresc, cu văzduhul înmiresmat de aroma
mirodeniilor, străbătut de răsunetele clopotelor, (...) în anul de la zidirea
lunii 7149, în al 8-lea an al domniei sale, iunie, 13 (1641), fiind întâmpinat
la Biserica Sfinţilor Trei Ierarhi, „cu multă evlavie şi bucurie de
însuşi Domnul Vasile Lupu, cu familia sa şi de Mitropolitul Varlaam”.
Racla cu moaştele Cuvioasei au fost aşezate întru mare
cinste pe postamentul anume pregătit la baza nişei din strana centrală,
împodobită cu chipul Sfintei Parascheva şi momente din viaţa acesteia realizate
toate din mozaic aurit; unul dintre ele înfăţişând pe cel al primirii sfintelor
moaşte la Biserica Sfinţii Trei Ierarhi .
Aşadar, la 13 iunie 1641, Domnul Moldovei Vasile Lupu
şi-a ţinut făgăduiala şi a împlinit dorinţa aducerii la Iaşi a moaştelor Prea
Cuvioasei Parascheva, „comoara cea mai de preţ a Ortodoxiei - lauda cea
cinstită a Moldovei –, prin care bolnavii primeau vindecare, săracii câştigare,
călătorii cârmuire, cei împresuraţi de primejdii izbăvire, cei în necazuri
mângâiere.” S-au împlinit, iată, 383 de ani de atunci, „de când, necontenit la
Iaşi, cinstitele moaşte ale Prea Cuvioasei Parascheva au fost scut şi ocrotire,
chemare la rugăciune, evlavie şi strădanie pentru săvârşirea binelui!”
După împlinirea măreţului său gând, Vasile Lupu, nu
numai că s-a îngrijit de bunul mers al Patriarhiei de la Constantinopol, ci a
jucat şi un rol important „la convocarea conferinţei teologice interortodoxe,
cunoscută sub numele de Sinodul de la Iaşi, din 1642, la care s-a discutat şi
aprobat Mărturisirea de credinţă, alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă”.
Aflate la Trei Ierarhi timp de două
veacuri şi jumătate, moaştele Prea Cuvioasei au prilejuit întărirea în credinţă
a pelerinilor din toată Moldova şi de pretutindeni veniţi în număr tot mai mare
să i se închine şi să-şi afle ajutor în necazuri, au fost pavăză împotriva
jefuitorilor şi năvălitorilor străini, au fost „izbăvire de boli pierzătoare,
de ciumă, de arşiţă îndelungată şi de alte împresurări".
În 1884, Biserica Trei Ierarhi intrînd
în restaurare, moaştele au fost mutate „în paraclisul mănăstiresc din clădirea
egumeniei şi aşezate pe un catafalc din lemn.” Lucrările prelungindu-se mai
mulţi ani, în seara de 28 decembrie 1888, precum s-a consemnat: „după
slujba vecerniei, din neatenţie, a rămas nestinsă o lumânare din sfeşnicul de
lângă racla cu moaştele Prea Cuvioasei. Peste noapte, sfeşnicul a ars, apoi
focul s-a intins la catafalcul pe care se afla racla şi, arzând mocnit toată
noaptea, a prefăcut-o într-o grămadă de tăciuni". Dimineaţa, ca o minune a
Prea Cuvioasei, „lângă mormanul de jar cinstitele moaşte erau neatinse, cu
toate că ferecăturile de argint şi capacul raclei erau carbonizate”. Alertate,
notabilităţile oraşului au fost impresionate de această „miraculoasă
scăpare a sfintelor moaşte”, iar Mitropolitul Iosif Naniescu a „preaslăvit
minunea lui Dumnezeu”.
În consecinţă, la începutul anului 1889, după ce s-a
realizat o nouă raclă din lemn de chiparos, îmbrăcată cu ferecături de argint,
moaştele Prea Cuvioasei Parascheva au fost aşezate în impresionanta Catedrală
mitropolitană - maica bisericilor - (inaugurată
în 1870), sub un minunat baldachin din care necontenit… „izvorăsc noianuri de
vindecări”.
De atunci şi până astăzi, trecând peste vicisitudinile
vremurilor, Cetatea ieşeană, ocrotită, ca şi întreaga Moldovă, de Prea Cuvioasa
Parascheva, la 14 octombrie, de ziua ei, devine gazda primitoare a
impresionantului Pelerinaj la sfintele moaştele, socotit a fi unul dintre
principalele evenimente religioase ale României. Adoptând din 1991 ca această
zi să fie şi Sărbătoarea oraşului, Cetatea ieşeană şi edilii acestei străvechi
vatre de istorie, ştiinţă, cultură şi spiritualitate românească se străduiesc de
34 de ani, urmând pilda vestitului Domn Vasile Lupu, să înfrumuseţeze în spirit
şi dăinuire oraşul ce-şi spune cu mândrie, Capitala Moldovei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu