Întoarcerea
evreilor expulzați în Transnistria în România
Mesaje primite
Dan
Culcer
14:44 (acum 20 de ore)
Întoarcerea
evreilor colonizați în Transnistria în România
De pe Wikipedia, enciclopedia liberă
Întoarcerea evreilor deportați în Transnistria în
România
Delegațiile din TransnistriaÎntoarcerea evreilor din DorohoiRepatrierea
orfanilor transnistreniReferințe
În al Doilea Război Mondial, guvernul român condus de Ion Antonescu a decis
deportarea evreilor din Basarabia, Bucovina și Dorohoi în Guvernământul
Transnistria. Aceasta reprezenta doar prima etapă din planul de purificare
etnică a Mareșalului Antonescu, care voia să deporteze toți evreii români în
Transnistria, unde condițiile de viață erau groaznice, iar mortalitatea era
mare.
Pe data de 2 ianuarie a anului 1943, Wilhelm
Filderman, liderul neoficial al evreimii române, a scris o scrisoare
mareșalului Antonescu în care adresa problema condițiilor din lagărele
transnistrene, numărul orfanilor crescând de la 1,000 la 5,000. Chiar și
deportații care munceau și erau plătiți pentru munca lor nu își permiteau a-și
întreține familiile. Filderman oferea și o alternativă la planul de purificare
etnică a mareșalului, susținând că dacă evreii ar primi niște salarii decente
și le-ar fi dezghețate fondurile, ar putea strânge bani să emigreze în
Palestina.[1]
Delegațiile din Transnistria
Reprezentanții evreilor români s-au străduit pentru a obține dreptul de a
vizita Guvernământul Transnistriei. La 21 decembrie 1942, Comitetul Autonom de
Ajutor a primit permisiunea de a trimite o delegație în ghetouri și tabără din
Transnistria. La 31 decembrie, prima delegație a plecat, în numele Centrului
Evreiesc, iar delegația a inclus pe Ephraim Șraga, inginerul Yaakov Schechter,
Yechiel Markovich și avocatul Yosef Aver Cohen – dintre care trei aveau rude în
Transnistria. Delegația a plecat cu trenul la Odesa pentru a vizita cele 140 de
ghetouri și tabere dintre Nistru și sudul Bugului. Delegația s-a întors în
București la sfârșitul lunii ianuarie a anului 1943, ținând o ședință la
Templul Coral.
În raportul întocmit de Ephraim Șraga, rabinul-șef
Alexandru Șafran și rabinul-șef sefard Sabetay Iosif Jean s-a constatat că
72,214 evrei sunt deportați în Transnistria, îndemnându-i pe evreii bucureșteni
să facă donații pentru exilații transnistreni. Cu banii strânși s-au cumpărat
haine și hrană pentru deportați.
În august 1943, Nandor Gingold, șeful Centralei
Evreiești, a solicitat permisiunea de a trimite o altă delegație în
Transnistria pentru a supraveghea distribuirea donațiilor. Aprobarea a fost
dată și o delegație a plecat. În delegație se aflau și Ephraim Șraga, Yuan
Mesuf și Moritz Blumenthal.
Întoarcerea evreilor din Dorohoi
Nandor Gingold i-a solicitat lui Radu Lecca să dea voie evreilor originari din
Dorohoi, deportați în mod eronat în Transnistria (ca urmare a faptului că
județul a fost inclus în Guvernământul Bucovinei,[necesită citare] 10,368 de
evrei din Dorohoi fiind deportați) să fie repatriați în România, invocând
faptul că înaintașii lor au luptat în războiul de independență și în primul
război mondial de partea României.
Pentru întoarcerea acestor evrei au mers 2 delegații:
una condusă de Ephraim Șraga, care a mers la Moghilău și una condusă de David
Rosenkrantz, care a mers la Tiraspol. Delegațiile au plătit sume foarte mari
pentru eliberarea celor 6,107 de evrei care au supraviețuit, majoritatea din
Moghilău. Aceștia au fost repatriați în 5 serii, între 19 și 25 decembrie, în
anul 1943.
Cea mai gravă problemă cu care se confruntă exilii
care se întorc a fost locuința: casele exilaților au fost naționalizate și
majoritatea au fost luate de români. Până la rezolvarea acestor probleme, mulți
au dormit prin case, depozite și adăposturi improvizate. Evreii care au reușit
să-și recupereze casele au trebuit să plătească chirie, deoarece casele
deveniseră proprietatea statului român. Evreilor din Herța nu li s-a permis să
se întoarcă în oraș, fiind nevoiți să rămână în Dorohoi.
Repatrierea orfanilor transnistreni
Cererea de repatriere a orfanilor evrei a fost aprobată de vicepremierul Mihai
Antonescu și de vicepreședintele Crucii Roșii din România în mai 1943.
La 8 ianuarie 1944, Centrul Evreiesc a solicitat
Ministerului de interne permisiunea de a repatria în România 4,000 de orfani
evrei, originari atât din România Mare, cât și din Guvernământul Transnistriei
(sovietici). Aceștia urmau să urmeze ciclul primar în România, urmând a emigra
ulterior în Israel. La 5 februarie, comitetul de ajutor a trimis 2 delegații:
una în care se aflau și Ephraim Șraga și Yitzhak Artzi, care mergea la Moghilău
(unde erau 1,400 de orfani), și una în care se afla David Rosenkrantz, care a
mers la Tighina și Tiraspol (unde erau 484 de orfani).
Pe 6 martie, 2 trenuri cu 1.909 orfani au ajuns din
Transnistria la Iași. 160 de copii au rămas în oraș, iar restul au fost
repartizați în Vaslui, Bârlad, Roman, Botoșani, Huși, Fălticeni, Piatra Neamț
și Bacău, unde au fost primiți în case amenajate special pentru ei, orfelinate
și sinagogi, pregătite de dinainte.
Potrivit unui permis emis de Ministerul de Interne al
României la 5 aprilie 1944, aproximativ 1.000 de orfani din localitățile mici
au fost adunați la Buzău pentru a emigra în Palestina. Din cauza capacității
insuficiente, 600 au fost repatriați ulterior în București, unde au fost
îngrijiți de Carol Iancu și soția sa.
După 17 martie 1944, aproximativ 30.000 de evrei
bucovineni și aproximativ 12.000 de evrei basarabeni s-au întors în România.
Cheltuielile au fost suportate de Centrul Evreiesc.
*
Nota Redacției. Informații
care infirmă basna cu holocaustul din Transnistria. Lipsește detaliul cel mai
edificator: Ion Antonescu, excedat de mesajele pe care le primea de la Wilhelm
Filderman, liderul evreimii din România, prin care acesta se arăta disperat de
soarta evreilor colonizași în Transnistria, l-a „colonizat” și pe Filderman
patru luni de zile în Transnistria. I-a pus la dispoziție o mașină cu șofer să
poată merge la toate comunitățile evreiești. S-a întors de acolo Filderman
edificat și vindecat. N-a mai avut decât cuvinte de laudă la adresa mareșalului
și a regimului de care au avut parte evreii în timpul guvernării lui Ion
Antonescu. A se vedea Testamentul lui Filderman.
+
Testamentul
lui Wilhelm Filderman
25
octombrie 2011|Holocaust
Un document
care ar trebui să pună capăt discuțiilor și acuzațiilor privitoare la
suferințele evreilor în vremea guvernării Mareșalului ION ANTONESCU
Reproducem în
întregime așa zisul TESTAMENT AL LUI FILDERMAN. În realitate este vorba de o
declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul
desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai PNȚ,
aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la
Berna. De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la
perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu. Drept care această porțiune din
declarație am cules-o cu litere mai îngroșate, cu aldine.
„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la
Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor
Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români,
domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St.,
declar următoarele:
În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri
refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15
februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost
azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul
comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de
religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc
îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și,
întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de
felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor
evenimente.
Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația
de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele
Sovietic, voi aminti doar câteva fapte.
A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu
că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de
agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul
a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu
începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând
toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei
întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat
că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie
1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia
fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în
țară.
În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost
în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut
pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști.
Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile
de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani
și a Gărzii de Fier.
Am fost martor al unor mișcătoare scene de
solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul
imperiului nazist în Europa.
Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii
naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar
următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost
oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat
pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a
căror viață era în pericol.
– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost
puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date
altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.
Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul
român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a
demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când
ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile
s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică
autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.
Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință,
într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România –
administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor
Kremlinului.
În ansamblul său, populația românească a suferit și
suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a
fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate
bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea
imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de
confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de
cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de
sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând
zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși
la mizerie și la degradare.
Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost
martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor
politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a
judecăților fără justiție.
Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a
informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a
românilor.
Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și
pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea
comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați
până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin
multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și
prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect.”
***
Comentarii:
1. Existența
acetui text a fost mereu contestată de așa zișii holocaustologi, care susțin că
este vorba de un text inventat în redacția revistei „Baricada”, unde a fost
prima oară publicat, imediat după decembrie 1989. Dacă nu mă înșel, „Baricada”
a publicat numai fragmentul despre Mareșalul Ion Antonescu, de departe cel mai
interesant.
2. Textul a fost integral publicat (pentru prima
oară?) în volumul Memorial anticomunist din închisoare, de Oliviu Beldeanu,
Editura Jurnalul Literar, 1999. Volumul relatează amplu cele petrecute la
Berna, cu ocazia acelui atac, și tot ce a urmat. Sau aproape tot. La București,
adică în România, circula înainte de 1990 zvonul că acel atac avusese o țintă
precisă: documentul care cuprindea lista parlamentarilor francezi plătiți de
Moscova să blocheze diverse proiecte și mai ales proiectul legislativ de înființare
a Pieței Comune, punctul de plecare al Uniunii Europene de azi! Documentul a
fost găsit în geanta pe care bietul Aurel Șețu, ținta și victima atacului,
colonel KGB sub acoperirea de șofer al Legației, nu a vrut s-o dea de bună voie
atacatorilor săi. Se povestea că președintele de atunci al forului legislativ
francez, înarmat cu acest document, i-ar fi chemat la el în birou pe toți
parlamentarii în cauză, i-a comunicat fiecăruia că numele său figurează pe
lista cu pricina, dar că el nu crede că acea listă poate fi adevărată… Cum să
existe parlamentari francezi în solda Kremlinului?! De aceea așteaptă plin de
încredere votul! Iar votul celor de pe listă, abil șantajați, a fost în
favoarea înființării Uniunii Europene de azi… Ordinul Moscovei nu a putut fi
urmat grație acelor români!
Petre Țuțea trăgea concluzia: flăcăii aceia, cu prețul
vieții lor, au salvat Europa de la bolșevizare pe cale parlamentară!… E greu de
știut dacă chiar așa s-au petrecut lucrurile. Francezilor le vine peste mână să
recunoască, dacă au ce recunoaște!
3. Revin la declarația lui Filderman. E neașteptată
referința sa la Ion Antonescu, mai ales că este atât de amplă și fără nicio
legătură cu procesul. Care să fie explicația? Eu aș pune-o în legătură cu
faptul că evreii chemați să depună mărturie în apărarea celor acuzați în
„Procesul Marii Trădări Naționale” au avut atunci, în 1946, o prestație
penibilă. Cei mai mulți, în frunte cu Marele Rabin Alexandru Șafran, nu s-au
prezentat, iar cei care s-au prezentat, în frunte cu Wilhelm Filderman, au dat
declarații marcate de teama de a nu fi considerați complici ai regimului
defunct. Cine are timp, să compare această declarație, din 1955, cu declarația
aceluiași Filderman de la procesul din 1946. Și să pună pe două coloane
declarațiile lui Filderman. Să vedem ce
iese!
Vreau să zic că prin această declarație Filderman și-a
potolit probabil niscai mustrări de conștiință. La fel cum s-a întâmplat și cu
Alexandru Șafran, când a revenit în Țară, în 1995, și a ținut să se vadă cu
Șerban Alexianu, vechi prieten, fiul lui George Alexianu, înmânându-i acestuia
la sfârșitul întâlnirii următorul înscris: „Lui Șerban Alexianu, amic din
tinerețea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i
viață și activitate profesională și mai ales în perioada neagră a războiului a
făcut din inimă și total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit
la comanda omunistă cumplit și total nedrept. Întreaga-i suferință să-i fie
izbăvită.”
Comisia Wiesel a pus la îndoială autenticitatea
acestei declarații și l-a trimis la Geneva pe nepotul rabinului Șafran, să afle
dacă declarația este olografă. A aflat că este, dar nu s-a învrednicit să
publice și să comenteze în raportul comisiei acest înscris, atât de clar și
atât de important. Evident, bietul Șafran a avut de suferit după această
declarație. El, săracul, o dăduse cu înțelegerea de a fi publicată după moartea
lui… Îmi fac mea culpa că nu am respectat promisiunea pe care i-o făcuse în acest
sens dl Șerban Alexianu. De îndată ce am obținut o copie xerox a înscrisului
l-am publicat fără nicio remușcare, fără să aștept acordul dlui Șerban
Alexianu. De la Vérité avant toute chose!…
4. Interesantă mențiunea pe care Filderman ține s-o
facă cu privire la confiscarea averilor evreiești pe vremea Mareșalului. Act
pur formal, efectuat de ochii lumii, ai Uniunii Europene de atunci, cu sediul
la Berlin… Da, dacă îl judeci pe Ion Antonescu și pe români pentru legile și
decretele promulgate în acei ani, se poate vorbi de mari crime și abuzuri
împotriva evreilor. Dacă faci apel însă la fapte, la efectele legilor
anti-semite, nu ai niciun motiv de indignare, de supărare, nici ca vreu, nici
ca român!
5. „Mișcătoare scene de solidaritate între români și
evrei”… Să ne aducem aminte de scrisorile lui Filderman adresate Mareșalului,
adevărate strigăte de groază și disperare, provocate de măcelul la care evreii
erau supuși în Transnistria, unde fuseseră deportați din ordinul Mareșalului.
Scrisoarea de răspuns a Mareșalului este un text impecabil sub toate aspectele.
Nereușind totuși să fie convingător prin cuvîntul scris, Mareșalul s-a văzut
nevoit să recurgă la soluția extremă: l-a deportat și pe Filderman, liderul
evreilor din România, l-a trimis și pe el în Transnistria, să vadă cu ochii săi
cât erau de adevărate și de întemeiate acuzele cu care Filderman s-a adresat
Conducătorului statului. Câteva luni a stat Filderman în Transnistria, a putut
să se întâlnească cu fiecare evreu și să afle tot adevărul. Revenit la
București, Filderman n-a mai rostit după aceea niciun cuvînt împotriva
Mareșalului, nicio plângere în legătură cu soarta evreilor strămutați – acesta
este cuvîntul potrivit, strămutați în Transnistria.
Scenele de solidaritate umană, între români și evrei,
au fost nenumărate. Dacă este ceva ce n-am să iert niciodată evreilor și
românilor care clamează holocaustul din Transnistria, nu este faptul că evreii
aceia spun minciuni și că inventează crime abjecte neîntâmplate. Îi acuz și
niciodată n-am să le iert faptul că ascund și lasă uitării acele mișcătoare
scene de solidaritate care s-au petrecut. Se pierd astfel în neantul uitării,
rămân neconsemnate nenumărate fapte minunate de omenie activă, eficientă, eroică!
Care deseori țin de domeniul sublimului, al fantasticului în ordinea morală a
lumii! Da, există și un astfel de fantastic!…
Un singur exemplu: la un moment dat, de la București a
venit în Transnistria dispoziția ca evreii până la 18 ani să fie trimiși
înapoi, în Țară. Un român, jandarm, comandant de lagăr, le-a comunicat evreilor
care erau vizați prin acest ordin să-și facă bagajele și să se pregătească de
drum. S-au prezentat însă la comandant și evreii care abia ce împliniseră 19
ani de câteva zile sau săptămâni. Nu era păcat, pentru o diferență de câteva
zile, să nu plece și ei înapoi?! Comandantul s-a învoit, le-a dat dreptate, și
a adăugat pe lista celor disponibilizați și persoanele de 19 ani… Imediat s-au
prezentat tinerii care aveau 20 de ani, cu același argument. Rezultatul a fost
același. S-a ridicat și pentru aceștia limita de vârstă. Și tot așa, până când
comandantul a decis că toți clienții săi îndeplineau condițiile de vârstă
pentru a se întoarce în Țară… Aveau sub 18 ani chiar și bunicii celor vizați de
ordinul de la București. Dacă nu mă înșel, în matematică asta se numește
regresie la infinit!… Evident, germanii, ca ocupanți, aveau acces în primul
rând la textul legilor și decretelor anti-semite, și mai puțin sau deloc la
maniera românească de a le aplica. Dacă ne încăpățînâm să vorbim de un
Holocaust în România, atunci trebuie să precizăm că e vorba de Holocaustul
vesel, Holocaustul luat la mișto, în derizoriu, conform unei formule sui
generis de comportament în istorie, îndelung exersată de români! A se vedea în
acest sens și consemnările lui Nicolae Steinhardt, alt mare român evreu!
Pare un basm că așa s-au petrecut lucrurile. Dar ține
de domeniul coșmarului și al abjecției umane să constați că niciunul dintre
acei evrei „sub 18 ani”, câteva sute, nu a lăsat mărturia sa la Yad Vashem
despre acest „moment mișcător de solidaritate umană, dintre evrei și
români”! Ceva-ceva din onoarea iudaică a
salvat Wilhelm Filderman prin această declarație dată cu puțină vreme înainte
de a trece și el în neființă.
6. De la Wilhelm Filderman ne-au rămas și niște
memorii, scrise minuțios și lăsate în păstrarea secretarului său Grinberg(?),
care a trăit la Paris până după 1990. Înțelegerea era ca aceste Memorii să fie
predate Academiei Române, spre păstrare și publicare, imediat ce în România va
înceta regimul comunist. Când, după 1990, la București, la Academie, s-a aflat
de acest veritabil tezaur, preluarea a fost tărăgănată din motive încă
neelucidate, răstimp în care Mossadul a putut să fie informat de existența Memoriilor
lui Filderman și să intervină în forță, ridicând materialul respectiv din casa
bietului evreu, care ar fi avut dreptul să intre în Istoria Poporului Român
dacă apuca să predea prețiosul document. Își făcuse datoria, păstrase cu grijă
acel document și a transmis Academiei mesajul venit de la Filderman, evreul
despre care în presa americană se afirma deseori că este „cel mai important
evreu din Europa”! Cel mai probabil este că informația către Mossad a plecat de
la o persoană din conducerea Academiei Române. Pentru cine încearcă să afle
adevărul, motivele pentru care am ratat însușirea și publicarea unui document
de maximă importanță pentru istoria României, am un singur sfat, antic și de
demult: cherchez la femme!… Nu bag mâna în foc, ci doar emit o supoziție.
7. Declarația
de la Berna a lui Filderman ne permite să știm cam cum arată în Memorii
mărturia sa despre Transnistria, despre așa zisul Holocaust. Este foarte
probabil că nu vom citi niciodată aceste memorii. Sau le vom citi cu multe
modificări, așa cum s-a întâmplat și cu alte texte de același fel. Mă refer în
primul rând la Memoriul făcut de Siegfried Jagendorf, fost șef al lagărului de
la Moghilău – Moghilev. Memoriul a fost scris imediat după război, în SUA, unde
a emigrat familia Jagendorf. Și a fost predat la Yad Vashem, așa cum se
obișnuiește. Și tot așa, precum se obișnuiește, memoriul a fost returnat
autorului cu indicații precise ce anume să scoată și ce să mai adauge, pentru
ca aminitirile sale să se potrivească cu versiunea oficială a Transnistriei.
Autorul, încăpățînat și rebel, așa cum puțini sunt evreii când e vorba de
Holocaust, a refuzat să revină asupra textului. Pagubă în ciuperci!… După
moartea sa, ușor suspectă, în 1970, s-a găsit cine să facă modificările
respective. Le-a făcut însă atât de stângaci încât miros de la o poștă a
făcătură… Prostănacă și murdară… Ca și modificările operate asupra celebrului
Jurnal semnat de Mihail Sebastian. Semnat, dar nu și scris în întregime de
marele Sebastian. Unii zic, dar eu nu cred, cum că Vicu Mândra ar fi acceptat
sarcina de mare onoare și încredere de a colabora atât de intim cu un mare
scriitor. O pălărie mult prea mare pentru capul fostului meu coleg de partid…
Dar pentru cine n-ar fi fost prea mare?! Atât pălăria, cât și neobrăzarea
gestului!
8. În fine, despre poziția afirmată de Filderman în
această declarație mai găsim o confirmare în cărticica scrisă de Filderman în
colaborare cu Sabin Mănuilă, un raport prezentat la Conferința Mondială de
Statistică ținută la Stockolm în 1957, dacă nu mă înșel. Tot așa, nici urmă de
Holocaust. Dar, din păcate, cu cifre total inexacte cu privire la legionari… Le
trecem cu vederea, mulțumiți să constatăm că, la nivelul celei mai înalte
funcții din interiorul comunității evreiești din România acelor ani, teza Holocaustului
a fost complet infirmată, sub toate aspectele în care ea a fost imaginată și
scornită.
9. O ultimă precizare: declarația a fost dată de
Wilhelm Filderma în limba engleză și se află la dosarul cauzei amintite.
Traducerea pe care am publicat-o mai sus are vizibile stângăcii. Este de
interes național ca autoritățile românești să intervină în Elveția pentru a
obține o copie autentificată a acestui act. O traducere ca lumea se impune și
ea, pentru ca fragmente din acest text să figureze la locul cuvinit în
manualele de istorie. Nu de istorie a Holocaustului, ci de istorie a României!
Sperăm să nu ne-o ia Mossadul înainte din nou!… Și să
ne-o ia! Cine să-i împiedice?!
25 octombrie
2011
Ion Coja
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu