Calin Kasper - Însăilări istorice (1)

 

Calin Kasper  -  Însăilări istorice (1)

 

Istoria noastră, a românilor, este atât de plină de evenimente excepţionale, încât multe dintre ele au scăpat ochiului vigilent al istoricului. Pentru asta sunt încă multe completări de făcut.

Când m-am documentat pentru romanul „De la animă spre ceriu”, referitor la evenimentele din 1848-49 din Transilvania, am descoperit că la 15 mai 1848, la adunarea de la Blaj, atunci când românii aflaţi pe Câmpia Libertăţii au depus jurământul pentru naţie, au salutat cu „salutul legionar”, adică au dus mâna la inimă şi apoi au înălţat-o spre cer. Fiindcă deja folosisem titlul „De la inimă spre cer” în romanul despre istoria Mişcării Legionare, am folosit acelaşi titlu, dar arhaizat, ca să nu se confunde cele două cărţi şi ca să ştim despre ce vorbim. (Mai sunt şi alte asemănări frapante între Mişcarea Legionară şi evenimentele de la 1848-49 din Munţii Apuseni.)

În romanul despre evenimentele „răsturnătoare” din anii 1848-49, numiţi şi „anii degheneraţiunii”, am făcut câteva descoperiri, care ar putea completa unele găuri negre din istoria noastră. Una dintre ele se referă la Ioan Buteanu. Despre el, scria istoricul Silviu Drgomir în lucrarea sa „Ioan Buteanu Prefectul Zarandului” editată în anul 1928 de editura „Casa Şcoalelor” următoarele:

După ce a studiat „drepturile” la Pesta, Buteanu dă de necaz:” Stabilindu-se ca practicant la comitatul Maramurăşului, el nu-şi mai ascunde sentimentele româneşti, fu arestat însă de două ori pentru îndrăsneala de a le fi manifestat şi în urmă, desmoştenit de tatăl său, fu silit a abandona ţinutul în care s-a născut şi a-şi căuta refugiu într-o regiune românească din Ardeal.”

Când am citit aceste rânduri ale istoricului Dragomir, m-am mirat de două ori: Prima dată că nu-l ştiam pe Buteanu fricos. Apoi, dacă voia o zonă „românească”, nu avea ce căuta la Abrud, unde zona numai românească nu era. Trăiau acolo şi destui maghiari astfel că, dacă erau adevărate părerile lui Dragomir despre el, ar fi trebuit să evite zona cu orice preţ, dacă nu voia să cadă din lac în puţ. (Arestarea şi maltratarea lui Simion Balint la Abrud în primăvara lui 1848 de soldaţi secui este cea mai bună dovadă.)

Rămas cu această nedumerire, am cercetat mai departe diferite documente istorice, care mi-au format convingerea că Buteanu a fost adus la Abrud de Avram Iancu. Nu am găsit nicăiri în lucrările studiate o astfel de ipoteză, de asta o cred originală.

Am căutat în continuare dovezi că Iancu şi cu Ioan Buteanu se cunoşteau fie de la Cluj din perioada piaristă a Iancului, fie de la Târgu Mureş din cea cancelistă. Dar nu am dat de nicio dovadă că se cunoşteau direct.

Ştefan Manciulea afirmă însă într-o lucrare de-a lui că „În acelaşi an, 1846, Ioan Oros începe practica de cancelist la Tabla Regească din Târgu Mureş, alături de mai vechii colegi Alexandru Papiu Ilarian şi Avram Iancu, dar şi de cei noi Ladislau Basilu Pop, Florin Micaş, Vasile Vespasian, Avram Precup, Ladislau Buteanu.”

Dacă nu este o coincidenţă de nume, Ladislau Buteanu este fratele lui Ioan Buteanu. Deci, nu este de neconceput ca Avram Iancu să fi aflat de soarta lui Ioan de la Ladislau şi să fi intervenit în destinul acestuia, aducându-l la Abrud, unde avea nevoie de un român verde, care să întărească rândurile naţionaliştilor români, fiindcă acolo, spre deosebire de Roşia Montană sau Câmpeni, românismul era în suferinţă.

Dacă documentele româneşti nu ne sunt de prea mare ajutor, ne ajută mult un document maghiar, intitulat „Ancheta Kozma din Munţii Apuseni. 1848”, apărută şi în ediţie românească, sub coordonarea lui Gelu Neamţu şi Ioan Bolovan, în 1998.

Datorită unui memoriu trimis la Guberniul transilvan de către Consiliul orăşenesc Abrud în mai 1848, prin care cerea 200 de soldaţi secui pentru că românii erau pe picior de răscoală, gubernatorele Transilvaniei trimite o comisie în Munţii Apuseni, care ia declaraţii de la 293 de cetăţeni din zona muntoasă a Apusenilor. Este un document de o excepţională valoare, pe care m-am străduit să-l valorific cât mai complet în „De la animă spre ceriu”. Iată ce declara martorul nr. 23, Farcas Tamas, de 54 de ani, avocat de profesie:

„Aici la Abrud, avocaţii sunt în număr aşa mare, încât toţi laolaltă, nu cumulează un venit care să ajungă măcar pentru doi pentru a putea trăi în mod onorabil. Totuşi, românii şi-au adus în anul precedent pentru ei un alt avocat. Numele lui este Ioan Buteanu. Acestuia i-au promis un salariu anual, prin colectă, de 60 de florini de aur. După ce s-a instalat la Abrud la Popa Amos în gazdă, preoţii au anunţat în fiecare biserică că cei care au procese, să se adresele lui. Acest avocat român, aparent s-a comportat bine. Odată însă, s-a angajat într-o dispută cu colegii săi, pretinzând că uniunea (Transilvaniei cu Ungaria) este periculoasă, fiindcă tinde să oprime naţiunea română. Ori românul trebuie să se ridice la mare cinste, deoarece Ardealul a aparţinut românilor. Acest lucru este atestat de domnia lui Gelu. Ioan Buteanu a petrecut câteva săptămâni la Cluj ( La Florian Micaş) şi cum s-a întors de acolo, în ajunul Paştelui, membri români ai gărzii cetăţeneşti (maghiare), au părăsit garda în mod brusc, cu gândul de a înfiinţa o gardă românească prin Gherasim Muncaci, dar directorul de poliţie Dioszegi a curmat acest lucru.”

Mă opresc aici, ca să tragem concluziile din mărturia avocatului Tamas. Zice el, că Buteanu a venit la Abrud anul trecut (1847). A primit o retribuţie anuală (adunată prin colectă) ca să poată trăi, ceea ce presupune că el ajuta împricinaţilor români care aveau nevoie de avocat în mod gratuit. A fost găzduit la Popa Amos, un preot greco-catolic înstărit din Abrud, iar preoţii ortodocşi şi cei uniţi i-au făcut publicitate în biserici.

Vi se pare cumva că Ioan Buteanu a venit la Abrud ca refugiat, fugit din zona Carei-ului de frica ungurilor? Este evident că el a fost aşteptat de un comitet de organizare, care i-a găsit gazdă şi i-a asigurat mijloacele de trai.

Cine a putut fi organizatorul şi de ce a hotărât ca Buteanu să pledeze fără bani? Organizatorul a vrut ca Ioan Buteanu să câştige rapid popularitate printre români, ca să întărească românismul din Abrud. Lucrarea s-a făcut astfel ca Buteanu, ca avocat pro bono al românilor, să ajungă rapid la acel grad de popularitate în ochii moţilor, care-i permiteau să fie recunoscut în mod natural drept conducător al lor.

Avocatul Tamas spune clar că românii din Abrud s-au înrolat în garda cetăţenească maghiară, ceea ce dovedeşte că cel care l-a adus pe Buteanu la Abrud ştia exact că acolo românismul era în suferinţă. Iar Buteanu n-a venit la Abrud ca să-şi păzească pielea, ci ca s-o pună la bătaie. Avocatul maghiar Tamas afirmă clar că la intervenţia lui Buteanu, românii au ieşit brusc (adică toţi odată) din garda cetăţenească maghiară (unde erau nevoiţi să poarte cocarda maghiară şi unde se vorba ungureşte pentru că toţi comandanţii erau maghiari), ceea ce dovedeşte că Buteanu devenise deja un conducător ascultat. Deci stratagema aducerii lui la Abrud a fost una încununată de succes.

Când s-a plecat de la Câmpeni la prima Adunare de la Blaj, care a avut loc la 30 aprilie 1848, Buteanu a fost în fruntea moţilor, alături de el fiind şi Avram Iancu, la acea vreme un necunoscut pentru popor. Cum de a ajuns Avram Iancu, fiul unui gormic de pădure de la Vidra de Sus, (deci om înstărit) dintr-o dată conducător recunoscut al moţilor? El până atunci, n-a avut nicio interacţiune directă cu poporul, ca acesta să-l fi recunoscut ca „ductore” al lui, aşa cum a fost recunoscut Buteanu.

Totuşi, moţii l-au pus în mod surprinzător şi pe Avram Iancu alături de Buteanu în drumul lor spre Blaj, ceea ce dovedeşte că cei doi se cunoşteau dinainte şi că aveau o relaţie de prietenie. Acest fapt nu se putea petrece, decât dacă Avram Iancu avea deja o activitate revoluţionară anterioară anului 1848, cunoscută de cei care făceau parte din Frăţiile româneşti, dar totuşi suficient de consistentă, încât poporul să-l poată recunoaşte de drept conducătorul lui de necontestat, cu rang chiar mai înalt decât al lui Buteanu.

(În roman am dovedit cuprinzător că anumite fapte petrecute înainte de 1848, precum Revolta moţilor de la Târgul din Câmpeni din 1846 contra armenilor nu se putea produce, decât dacă românii aveau în fiecare sat organizaţii secrete, numite Frăţii de Cruce.)

Iată înscrisul din raportul Comisie Cozma din data de 18 iunie 1848, când la Câmpeni, în prezenţa a 3000 de români cu preoţii lor în frunte, s-a citit în maghiară şi română, actul de desfiinţare al iobăgiei. „După citirea documentului, a vorbit avocatul Avram Iancu, care şi-a exprimat satisfacţia şi recunoştinţa pentru proclamarea eliberării din iobăgie, dar n-a putut să nu afirme că toate averile de pe aceste meleaguri ale fiscului, pădurile, pietrele, apele, păşunile cu tot hotarul, ar fi propiretatea românilor. Populaţia a fost liniştită, dar stând acolo mai multe ceasuri, s-au manifstat totuşi unele spirite agitate. Numai Avram Iancu i-a putut potoli. Comisia s-a convins pe deplin că poporul din acea regiune, se află sub puterea lui Avram Iancu, pe care-l ascultă fără şovăire.”

Închei aici, dar nu înainte de a face două precizări. Silviu Dragomir este un istoric important, dar el a scris istoria la nivelul de documentare din 1928. Nu i se poate reproşa faptul că nu a avut acces la documente intrate în circulaţie ulterior.

Iar ipoteza că Buteanu a fost adus la Abrud de Iancu, aduce cu sine concluzia logică că Avram Iancu a avut o activitate revoluţionară anterioară recunoscută de „ductorii” românilor deşi, de exemplu, Simion Balint sau Ioan Şuluţiu puteau să-i fie tată. Toţi aceştia au devenit tribunii unui „junişor” de 24 de ani. Nu credeţi că ipoteza asta merită investigată mai îndeaproape?

 

Trimisa de: Dumitru Buta