CINE SUNT OAMENII VĂZĂTORI CU DUHUL
- MONAHIA FOTINI -
Omul şi conştiinţa nimicniciei
sale
„Cine s-a învrednicit să se vadă
pe sine, este mai bun decât unul ce s-a învrednicit să vadă îngeri”.(Sf. Isaac
Sirul)
Viaţa duhovnicească nu
poate fi trăită şi nici măcar înţeleasă până ce nu ajungem la vederea
realităţii că suntem nimic. Nu zic de conştiinţa păcătoşeniei ci de vederea
nimicniciei tale. Din cele ce citim la Sfinţii Părinţi, înţelegem că foarte puţini
pătrund în viaţa duhovnicească şi de cele mai multe ori trăim cu o falsă
impresie că suntem oameni duhovniceşti. Nu există înşelare mai mică sau mai
mare; există doar înşelare, care nu poate fi alungată decât prin trăirea
acestei realităţi, că suntem nimic, că nu putem face nimic fără ajutorul lui
Dumnezeu. Cum arată această vedere care deschide porţile vieţii duhovniceşti?
Ea nu se arată la începutul
nevoinţelor noastre. Ea apare pe măsură ce ne recunoaştem căderile şi
neputinţele noastre, iar această cunoaştere este cu neputinţă să o dobândească
omul cu mintea sa; trebuie să treacă prin multe şi grele încercări.
„Fără a avea aceste ispite peste
puterile firii lui, nu este posibil să cunoască slăbiciunea firii. Şi după
ce-şi cunoaşte neputinţa, pe toate le va cunoaşte şi toate vor fi date în
mâinile lui. Atunci este aproape şi adevărata smerenie. Împreună cu aceasta
vine şi răbdarea, te cuprinde şi cunoaşterea tainelor, te umbreşte şi vederea
clară a lucrurilor”(Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală II).
Vederea păcatelor proprii prin
harul lui Dumnezeu
Această vedere nu este o simplă
cunoştinţă, ci o trăire permanentă a propriei păcătoşenii, care nu-ţi mai
permite nici cel mai mic gând de înălţare de sine, nici cea mai mică neluare
aminte. „De ar cunoaşte cineva cu adevărat şi ar simţi propria neputinţă, spune
Sf. Isaac Sirul, atunci şi-ar aduce imediat sufletul din lenea, care întunecă
cunoaşterea şi ca o comoară ar strânge pentru el paza”.
Atâta timp cât nu avem această
aşezare sufletească, să ne gândim că suntem departe de cunoaşterea acestei
vederi. Această cunoaştere nu poate fi gustată decât prin har, ea este un dar
care nu se poate dobândi prin puteri omeneşti. De aceea „mare este darul
ispitelor”, cum zice Sf. Isaac. Și mintea „trebuie să primească căderile cu
bucurie şi ca pe nişte lucruri cuvenite nouă”, căci numai aşa aflăm adevărata
înţelepţire. Cel care fuge de necazuri şi se plânge de ispite nu este un om
duhovnicesc.
Cunoașterea de sine și răbdarea
ispitelor
A-ţi pierde sufletul pentru
Hristos înseamnă să nu-l măguleşti protejându-l de dureri, ci să lupţi pentru
curăţirea lui, primind toate focurile ce vin asupra lui. În acest sens iubim
necazurile, că ştim că prin ele ne apropiem de Domnul. Cel ce are această
simţire este aproape de adevărata cunoaştere de sine, crede că este nimic. „În
orice lucru trebuie să punem necazul ca ţintă în gândul nostru pururea”, iată
ce învaţă sfinţii.
Cel ce a dobândit vederea
nimicniciei sale, aceasta îi arată că nu are nici o virtute, nici măcar
credinţa. Credinţa nu este o simplă cunoştinţă, că există Dumnezeu, credinţa
este o virtute prin care păşeşte omul duhovnicesc. Credinţă înseamnă să nu te încrezi
în faptele tale, ci să faci totul cu conştiinţa acestei păcătoşenii, lucrând
fapta bună din har, iar nu din faptele tale. „Dacă Dumnezeu nu are nevoie de
bunătăţile noastre, ne învaţă Gheron Iosif, şi taina mântuirii nu este un
schimb, ci har, atunci ce se ia în considerare de la lucrarea omenească afară
de credinţa sa?”.
De ce ni se trimit încercări
Vai de omul care este lăsat de
Dumnezeu în voile sale! Acesta a refuzat curăţia sufletului său, s-a temut
acolo unde nu era frică. Dumnezeu nu forţează pe nimeni, ci, mai conştiincios
decât omul, îi respectă libertatea şi doar din când în când îi mai trimite
niscai necazuri, doar-doar s-o înţelepţi.
Însă celui ce caută virtutea i se
trimit strâmtorări şi este lăsat în întuneric, fără harul Său, nu din
zgârcenie, ci din prea multă dragoste, ca acesta să ajungă să-şi vadă
neputinţele sale.
La început, nevoitorului i se dă
har şi râvnă, necercată însă, ca să cunoaştem de ce daruri ne vom învrednici,
să ştim pentru ce luptăm. Aici trebuie multă atenţie, pentru că faptele bune pe
care le săvârşim din această stare nu sunt nicicum ale noastre, nu sunt
temeinice, ci sunt date ca mângâiere, întărire, înainte de a începe lupta
duhovnicească. Dar lupta noastră va depinde şi de cum am folosit acest dar la
început.
Ştim de la Sfinţii Părinţi că nu
există durere mai mare pentru ascet decât atunci când pierde harul şi este
lăsat fără lumină. Acum începe adevăratul război, „când harul se ascunde de la
om şi-l cuprinde trândăvia şi întunecarea şi de nicăieri nu vede vreo lumină
mângâietoare. Atunci nevoitorul este într-adevăr încercat şi, dacă n-ar fi
Domnul întru noi, nimănui n-ar fi cu putinţă să stea împotriva atacurilor
vrăjmaşilor. Iar biruitorii, cu adevărat întru acestea se înalţă”(Gheron
Iosif).
Pocăința vederii propriei
nimicnicii
Pentru începători, conştiinţa
faptului că nu au adevărata vedere a păcatelor este aducătoare de har şi armă
sigură împotriva diavolilor. Dumnezeu va da acest dar celor ce-l cer de la
Dânsul.
O, fericită vedere a păcatelor,
care ne deschizi nouă calea spre adevărata pocăinţă! Mare comoară este
nimicnicia din care ne-a creat Dumnezeu, pentru că cel ce o vede pe dânsa se
umple de harul lui Dumnezeu, făcându-se dumnezeu după har. Puţini mai sunt cei
ce iau aminte la viaţa lăuntrică şi se silesc să se pocăiască. Această dorinţă
după pocăinţă ar fi de ajuns ca sufletul să poată pătrundă în viaţa
duhovnicească.
Nu există ceva mai specific
sufletului decât să se plângă pe sine, iar cine nu iubeşte acest plâns nu vrea
să se vadă. Iubitorul de Hristos nu suferă să treacă o singură zi fără acest
plâns şi nemângâiat se simte pe sine. Fiecare suflet are puterea să se
pocăiască.
Ceea ce îl împiedică să o facă
este, de data aceasta, nu patimile pentru care se poate pocăi, ci necredinţa,
lipsa de voinţă, nu îşi doreşte aceasta.
Puterea pocăinței
Pocăinţa este o taină atât de
mare încât ea nu se opreşte numai la recunoaşterea păcatelor şi la o anumită
intensitate a umilinţei. Această intensitate este mult mai mare decât bănuim şi
născătoare de toate virtuţile ce se zidesc pe piatră tare. Celui care ajunge să
iubească pocăinţa i se subţiază conştiinţa, devine mai rafinată... Doreşte să
se pocăiască pentru fiecare clipă ce a petrecut-o în neluare aminte, pentru cea
mai mică neatenţie.
Iar acesta are o mare durere – că
nu cunoaşte toate clipele în care a păcătuit ca să se plângă pe sine, că nu-i
ajunge timpul să le plângă pe toate. Iar această stare nu vine dintr-o frică de
gheenă, ci dintr-o dragoste prea mare de Hristos, dorind mai mult ca să se
plângă decât chiar să fie iertat de Hristos. Aceasta o lasă în voia Sa cea
sfântă.
Dă-mi Doamne, mie
necredinciosului, credinţa sutaşului şi pocăinţa păcătoasei, care cu lacrimi
Ţi-a spălat picioarele Tale, că să pot porni şi eu, cu tot sufletul, în
căutarea Ta.
(Articol publicat în
Revista „Glasul monahilor”, 2006)
PESTELE IN APA
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Sufletul meu este în Dumnezeu ca pestele în apa si ca pasarea în vazduh,
înconjurat de El în toata vremea si în tot locul. Prin El traieste, se misca,
în El îsi afla pacea, El îi deschide orizont nemarginit.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 411
APRINDEREA RÂVNEI DUHOVNICEȘTI
- SF. SILUAN ATHONITUL -
Aprinderea rugăciunii
în suflet
Când sufletul iubește pe Domnul,
atunci nestăvilit este tras către acea lume (a Harului) și nu se poate opri, ci
tânjește și se strâmtorează, și plânge, și nu se poate smulge de la rugăciune.
Și măcar că trupul cade în neputință și dorește a se întinde pe laviță, chiar
și culcat fiind pe laviță, sufletul se răpește către Domnul și către Împărăția
sfinților.
Sosit-a bătrânețea, trupul a
slăbit și dorește a se culca pe laviță, dară duhul nu slăbește. El tinde către
Dumnezeu, Tatăl său, Cel firesc, Cel ceresc. El ne-a înrudit cu Sine prin
Trupul Său și preacinstit Sângele Său, și prin Duhul Sfânt. El ne-a dat a
cunoaște ce este veșnica viață. În parte am cunoscut: Duhul Sfânt este veșnica
viață.
Domnul atât de mult ne iubește,
cât noi înșine nu putem iubi. Dar sufletul în necazuri gândește că Domnul l-a
uitat, și că și până a privi asupră-i nu voiește, și suferă și se strâmtorează.
Iubirea nesfârșită a
Mirelui Hristos față de sufletul omului
Dar nu este, așa, fraților!
Domnul nesfârșit ne iubește, și ne dă Harul Duhului Sfânt și ne mângâie. Domnul
nu voiește ca sufletul să zacă în mâhniciune și în nedumerire pentru a sa
mântuire. Cu tărie să crezi că noi suferim numai câtă vreme nu ne-am smerit.
Iar îndată ce ne-am smerit, se pune capăt și durerilor. Căci Duhul lui
Dumnezeu, pentru smerenie, încunoștiințează sufletul că s-a mântuit.
Sufletul este
asemenea miresei, iar Domnul – Mirelui. Și se iubesc și tânjesc unul după
celălalt. Domnul, în dragostea Sa,
tânjește după suflet și Se întristează dacă nu este într-însul loc Duhului
Sfânt. Iar sufletul ce a cunoscut pe Domnul tânjește după El, căci în El este
viața Sa și bucuria.
Viața păcătoasă este moartea
sufletului, iar dragostea lui Dumnezeu, raiul desfătării, unde viețuia înainte
de cădere, părintele nostru Adam.
Oamenii și-au lipit sufletul de
agonisirile pământești și au pierdut dragostea lui Dumnezeu și de aceea nu este
pace pe pământ.
Cum Îl putem vedea pe
Dumnezeu?
Viețuim pe pământ și pe Dumnezeu
nu-L vedem și a-L vedea nu putem. Dar dacă Duhul Sfânt vine în suflet, vom
vedea pe Dumnezeu precum L-a văzut Sf. Arhid. Ștefan. Atunci, sufletul și
mintea, în Duhul Sfânt, de îndată cunosc că acesta este Domnul.
Cel ce iubește pe Domnul
întotdeauna își va aduce aminte de El, iar aducerea aminte de Domnul naște
rugăciunea. Prin rugăciune vine Harul Duhului Sfânt. Dar rugăciunea numai din
obișnuință, fără zdrobirea inimii pentru păcate, nu este plăcută Domnului.
O, oameni ai întregii lumi, să ne
smerim pentru Domnul și pentru Împărăția Cerurilor. Să ne smerim și Însuși
Duhul lui Dumnezeu ne va povățui sufletul.
O, omule, învață-te smerenia lui
Hristos și va da ție Domnul a gusta îndulcirea rugăciunii!
Să nu mâhnești cu nimic pe
fratele, nu-l osândi și nu-l întrista, fie și prin înfățișarea ta. Și Duhul
Sfânt te va iubi și Însuși întru toate te va ajuta.
Duhul Sfânt este ca o
maică iubitoare
Duhul Sfânt foarte mult se
aseamănă unei maici iubite, adevărate. Maica își iubește pruncul și-i este milă
de el. Tot așa și Duhului Sfânt îi este milă de noi, iartă, tămăduiește,
înțelepțește și îmbucură.
În sfintele locașuri se săvârșesc
dumnezeieștile slujbe și viază Duhul Sfânt. Dar sufletul este cea mai
bună biserică a lui Dumnezeu. Pentru cel ce se roagă în suflet,
întreaga lume s-a prefăcut în locaș sfânt, dar aceasta nu este pentru toți...
Mulți se roagă cu gura și iubesc
a se ruga după cărți și este bine și Domnul primește rugăciunea și miluiește.
Dar de se roagă cineva Domnului și se gândește la altele, o astfel de rugăciune
Domnul nu ascultă.
Durerea și primejdiile pe mulți
au învățat să se roage.
Celui ascultător și întru toate
înfrânat – în mâncare, în cuvânt și în mișcări – Însuși Domnul îi dă
rugăciunea, iar ea ușor se săvârșește în inimă.
Neîntrerupta Rugăciune vine din
dragoste, dar se pierde prin osândire, prin grăire în deșert și prin
neînfrânare.
Domnul ne-a dat porunca de a iubi
pe Dumnezeu din toată inima, din toată mintea și din tot sufletul. Dar fără
rugăciune cum poți iubi? De aceea mintea și inima omului trebuie să fie
întotdeauna libere, gata pentru rugăciune.
(Extras din Viata Sf. Siluan Athonitul, scrisă de Sf. Sofronie Saharov)
LUMINA SI INTUNERIC
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
„Cautati mai întâi Împaratia lui
Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 33).
Cum, în ce chip sa cautam mai întâi Împaratia lui Dumnezeu? Iata cum. De cauti
lumina materiala, adu-ti aminte de lumina spirituala, fara de care sufletul
ramâne în întunericul patimilor si al mortii spirituale. „Eu, Lumina am venit
în lume – zice Domnul – ca tot cel ce crede în Mine sa nu ramâna în întuneric”
(Ioan 12, 46).
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 257-258
AUR SI MATASE
- Sfantul Simeon din Dajbabe -
Femeilor le place sa lucreze cu
aur si cu matase, în vreme ce dracii îi prefera pe cei drepti si sfinti.
Sfantul Simeon din
Dajbabe, The Orthodox Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St.
Herman, Platina, SUA, 2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St.
Symeon’s , p. 37-53
--
Pr. Alexandru
Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
SFATURI PENTRU POSTUL MARE
- PR. JUSTIN -
„IARTĂ-MĂ!”
Binecuvântați, Părinte! Vă rugăm
să ne spuneți un cuvânt despre cum să postim, astfel încât să ne folosim cât
mai mult sufletele?
Ca postul să te ajute la ceva,
mai întâi de toate trebuie să ierți pe cei ce ți-au greșit și să fii în pace cu
toți. Să nu purtăm ranchiună și să punem lacăt gurii noastre, când se pornește
spre ceartă!
În fapt ce este Postul? Este o
mică jertfă a noastră, prin care Îi cerem lui Dumnezeu iertarea păcatelor
noastre. Și oare cum am putea să dobândim iertare, dacă noi înșine nu iertăm
fraților noștri? Sau ne purtăm fără recunoștință?... „Și ne iartă nouă greșelile
noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.
Așadar, pe cât de mare va fi
pocăința noastră și plânsul că suntem ultimii dintre păcătoși, cu atât vom
câștiga mai mare milă de la Dumnezeu. Măi, să știi, cât ai clipit, ai și
păcătuit. Nu este nimeni fără de păcat. Să avem mereu înaintea ochilor, această
stare de pocăință și să fim atenți clipă de clipă asupra noastră înșine, cum
greșim, ca să ne luptăm câtuși de puțin cu patima! Dacă vom avea această
trezvie permanentă asupra inimii noastre, vom reuși să înaintăm în viața
duhovnicească.
Cum postim?
Înțeleg că primul pas pe care
trebuie să îl facem în Post, este să iertăm și să ținem pacea cu aproapele
nostru. Ce altă nevoință duhovnicească, ne mai recomandați? Cum trebuie să
postim de la mâncare?
Postul cel mai sănătos este să
mănânci ce ți se pune înainte, la masa de obște, să guști din toate câte puțin,
fără să te îmbuibezi, adică, să te scoli puțin nesătul de la masă. Să simți că
ar mai fi intrat ceva, dar totuși te înfrânezi. Într-o obște de monahi, așa cum
hotărăște starețul, cu ulei, fără ulei, ce meniu pune el acolo, acela este
binecuvântat. În familie, ce hotărăște capul familiei, așa să asculte și soția,
și copiii.
Eu nu încurajez postul excesiv.
Acela este bun pentru pustnici, pentru cei ce își dedică toată forța minții și
a trupului, rugăciunii. Dar dacă tu vii obosit de la ascultare, sau de la
serviciu, sau dacă ești la școală și ai de învățat, apoi trebuie să ne hrănim
corespunzător și să dăm creierului alimentația care să-i ofere energia
necesară. Toate cu măsură, dragii mei. Nici mâncarea multă nu face bine, căci
îngreuiază mintea și ne înmoaie trupul. Dar cu toții, de la mare la mic, bolnav
sau sănătos, să postim, așa cum a rânduit Biserica. Și nu mai cumpărați toate
chimicalele din magazine! Învățați-vă să gătiți singuri ceva sănătos și simplu!
Dar mai mult decât mâncarea în
sine, ajută bucuria cu care împarți mâncarea cu celălalt. Dacă te uiți la
fratele cu drag și nu pieziș, atunci mâncarea se face miere în gura ta și
hrănește și celula trupului mai sănătos. Dar dacă mâncăm cu ceartă și tulburare,
niciun post nu ne mai ajută. În zadar postim, și în zadar e toată osteneala
noastră.
Canonul personal
Ce fel de canon recomandați în
rugăciunea personală?
Măi, este foarte important să ne
facem canonul cât mai vârtos, cât mai multe metanii însoțite de rugăciunea:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Dar să fie atenți
duhovnicii să nu încarce pe ucenici cu multe pravile și canoane, pentru că
mintea obosește repede și acea rugăciune nu te mai odihnește. Rugăciunea
trebuie să fie ca un leagăn, care ne liniștește sufletul și mintea.
Este bine, așa cum ne învață și
Sfinții Părinți, să alternăm rugăciunea cu metaniile și cu citirile din Sf.
Scriptură și din Sfinții Părinți. Facem un Paraclis, câteva metanii, apoi zicem
o catismă, iar câteva metanii, apoi citim un capitol din Sf. Evanghelie, apoi
citim ceva din Sfinții Părinți și iar metanii, închinăciuni și tot așa. Fiecare
să facă după măsura lui și cu binecuvântarea duhovnicului.
Cugetare pentru Postul Mare
Ce cugetare să ținem în acest
Post al Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos?
Să ne silim, pe cât putem, să
avem mintea ațintită la Crucea Domnului, la dragostea supremă a Domnului pentru
fiecare dintre noi, Care Și-a întins mâinile pe Cruce ca, în îmbrățișarea Lui,
să ne regăsim în Dumnezeu.
Dacă cineva ne mai mustră sau ne
mai face câte un necaz, să răbdăm ca Domnul pe Cruce, Care nu a răspuns nimic
prigonitorilor Săi. Să spunem: „Mai bate, Doamne, un cui și în orgoliul meu, ca
să moară patima și să învieze sufletul meu întru Tine!”.
Când suferim câte un necaz, să
spunem: „Mulțumesc Ție, Doamne, că vrednic sunt de certare și mai mult decât
acestea meritam!”.
Să cugetăm la dragostea lui
Hristos de pe Cruce
Dar mai mult decât toate, să
cugetăm la dragostea Mântuitorului pentru noi, o dragoste ce nu o putem
cuprinde cu mintea noastră omenească, o dragoste ce a biruit iadul și a uscat
toată răutatea diavolească. Să fim cu inimile sus, pe Crucea Domnului, care nu
deznădăjduiește pe nimeni, ci înalță prin bucuria jertfirii de sine! Acolo, pe
cruce, nu ne vom teme, dacă Îl vom avea pe Domnul împreună pătimind cu noi.
Vedeți? A mai fost un tâlhar pe
cruce, care nu a vrut să Îl primească pe Hristos și acela nu a dobândit
Împărăția raiului. Așa și noi, dacă nu vom alerga la ajutorul Domnului în toate
necazurile noastre, nu le vom putea birui. Dar dacă ne punem nădejdea în El,
precum tâlharul cel îndreptat, atunci orice necaz și supărare vor fi biruite
prin Hristos.
Să Îl chemăm pe Hristos în
pătimirile noastre, să ridice crucea noastră de zi cu zi! Pentru că noi,
singuri, nu putem să ridicăm un pai, fără Harul Său. Darămite, necazurile și
greutățile vieții! Doar prin El putem birui, la El să avem inimile și nădejdea
noastră!
(Sfaturi
adunate de monahia Fotini, din convorbirile Părintelui Justin cu maicile de la
mănăstirea Paltin)
GEOMETRIE
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Pentru cel ce crede cu adevarat în Dumnezeu, orice lucru din câte exista pe
pamânt si în toate lumile vizibile parca n-ar fi, dispare; nu exista nici macar
un singur punct sau o singura linie imaginare în spatiu fara Dumnezeu;
pretutindeni îi apare în minte o singura, infinita Fiinta – Dumnezeu. Îsi
închipuie ca ori de câte ori trage aer în piept Îl respira pe Dumnezeu; pentru
el, Domnul este pretutindeni si este totul, fapturile parca n-ar fi si el
însusi dispare, imaginar, pentru a-i face loc sa lucreze în sine Unicului
Dumnezeu.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 99
Mulțumiri!
Mulțumesc cordial tuturor
prietenilor și neprietenilor mei, care au binevoit să-mi adreseze urări de bine
și de sănătate cu prilejul zilei mele de naștere, care au avut doar intenția
s-o facă dar au uitat, cât și Dumneavoastră tuturor celor care citiți aceste
rânduri și vă rog să primiți și din partea mea aceleași urări de bine și de
sănătate.
Vine o vreme, când ai impresia că
prietenii sunt tot mai puțini, că cei mai mulți au plecat în lumea tinereții fără bătrânețe, că ești
tot mai singur. Zilele aniversare și mijloacele acestea electronice de
comunicare între oameni îți dovedesc contrariul. Descoperi atunci că sunt sute
de oameni care te respectă, poate chiar te iubesc, care-ți adresează urări și
gânduri bune. Toate acestea sunt ca o gură de oxigen, pe care ți-l oferă
societatea. Înțelegi atunci nu numai că nu ești singur, dar că oamenii au nevoie
de tine, de munca ta, de prezența ta în mijlocul lor, de cuvântul tău și de
dragostea ta pentru ei.
La mulți ani cu sănătate, pace și bucurii, dragii mei de
aproape și de departe!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
TAINA FERICIRII
- Fericitul Trifon Turkestanov -
Fericit va fi cel ce
va gusta din Cina cea de taina în Împaratia Ta; dar Tu înca de pe acum, de pe
pamânt, împartasitu-m-ai dintru aceasta fericire. De-atâtea ori, cu dreapta cea
Dumnezeiasca, pusu-mi-ai înainte Sângele si Trupul Tau, si eu, cel de pacate
covârsit, primind acele Daruri Sfinte, simteam a Ta iubire ce-i de negrait si
mai presus de orice înaltime-a firii.
Slava Tie pentru
puterea harului cea de nepatruns cu mintea si de viata datatoare;
Slava Tie, Celui
Ce-ai temeluit Biserica Ta ca adapostire tihnita pentru aceasta lume istovita.
Slava Tie, Celui Ce
ne nasti din nou prin apele Botezului cele de viata facatoare;
Slava Tie pentru ca
celor ce se pocaiesc Tu le întorci a crinilor neprihanita curatie.
Slava Tie, Celui Ce
esti nesecata adâncime a iertarii;
Slava Tie pentru
potirul vietii, pentru pâinea bucuriei celei dintru vesnicie.
Slava Tie, Celui Ce
ne-ai suit pe noi la Ceruri;
Slava Tie,
Dumnezeule, întru vecie!
Fericitul Trifon
Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere
de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava
lui Dumnezeu pentru toate”, p. 135-136--
Pr. Alexandru Stanciulescu -
Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
ASFIXIEREA SUFLETULUI
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Postul îi
este necesar crestinului deoarece, de la înomenirea Fiului lui Dumnezeu, firea
omeneasca a fost înduhovnicita, îndumnezeita si noi tindem acum spre Împaratia
de Sus, care „nu este mâncare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie în
Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). „Bucatele sunt pentru pântece si pântecele pentru
bucate si Dumnezeu va nimici si pe unul si pe celelalte” (1 Corinteni 6, 13). A
mânca si a bea înseamna a face o patima pentru placeri trupesti si aceasta este
o caracteristica a pagânilor, care, necunoscând desfatari spirituale, ceresti,
îsi irosesc viata în placerile pântecelui, mâncând si bând în exces. De aceea
Domnul osândeste, nu o data, în Evanghelie aceasta pagubitoare patima. Este
oare rational ca omul sa traiasca mereu într-un delir al pântecelui, într-un
râgâit de mâncare? Poate fi redus omul la o bucatarie ambulanta, sau la un cos
în continua fumegare, cu care i-am putea compara, pe buna dreptate, pe cei ce
fumeaza continuu? Ce placere poate fi aceea sa traiesti mereu în aburi de
mâncare si în fum de tutun? Cu ce ar putea semana casele noastre? De ce sa
viciem aerul cu miasme, pe care sa le si respiram si, mai presus de aceasta, de
ce sa ne întunecam si sa ne asfixiem sufletul, sa ucidem în el cele din urma
potente?
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 287-288.
DIMINEATA
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Fiinta launtrica a omului, libera de zadarniciile acestei lumi, de bezna în
care o tine firea cea trupeasca, nelegata în vreun fel de ispitele celui rau,
pare a se bucura de o libertate mai mare dimineata, îndata dupa trezirea din
somn; atunci ea arata precum pestele care se arunca uneori vesel deasupra
luciului apei. În restul timpului ea pare sa stea într-o umbra aproape
compacta, ca legata la ochi, ceea ce o împiedica sa vada adevarata ordine a
lucrurilor duhovnicesti si a celor ce sunt percepute prin simturi. Prindeti
orele de dimineata, bucurati-va de ele, acestea arata a fi ca ale unei vieti
noi, care s-a primenit în timpul somnului. Ele preînchipuie într-un fel acea
stare când vom fi cu totii înnoiti, în dimineata de obste a neînseratei zile a
Învierii, când ne vom dezlega de trupul cel muritor.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 16
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu