Primele date despre jaful de la ICR
(I):
Imaginea lui Cărtărescu a costat
statul 4.086.887.500 lei
Documentele
oficiale intrate în posesia noastră scot la iveală faptul că numai pentru
traduceri, deplasări şi drepturi de autor, Mircea Cărtărescu a primit de la
Institutul Cultural Român, doar între anii 2009-2012, uriaşa sumă de
4.086.887.500 lei, bani proveniţi de la bugetul statului!
Cu aceşti
bani s-a construit artificial imaginea unui scriitor pe care, chipurile, toate
editurile de pe planetă s-ar fi îngrămădit să-l traducă, cînd (sic!), de fapt,
toate traducerile din străinătate erau rodul unor aranjamente de culise, prin
care se sifonau banii publici!
Cărtărescu a
avut în aceşti ani un statut privilegiat între scriitorii români. În timp ce
majoritatea oamenilor de litere îşi publică operele în regie proprie,
încercînd, cu eforturi de neînchipuit, ca volumele să ajungă în librării, el,
Cărtărescul, primea bani de la stat şi pentru a-şi scrie cărţile (rezidenţele
nu sînt incluse în statistica de mai jos), şi să le publice, şi să fie traduse
în toate limbile pămîntului, şi să aibă cronici prin diverse publicaţii, şi să
le lanseze prin toate capitalele lumii, dar şi pentru ca autorul să se relaxeze
după un astfel de efort, fiind însoţit deseori şi de familie!
Aşa s-a
creat acest mit al scriitorului Mircea Cărtărescu, veşnic candidat la Premiul
Nobel, statut pentru care autorul „Levantului” trebuia să plătească. Şi a
„plătit”, devenind editorialist săptămînal al lui Traian Băsescu, patronul
oficial al ICR, pe care l-a pupat prin toate părţile, l-a hiperbolizat pînă la
greaţă („e un preşedinte pentru alte coordonate istorice”), de care, însă, se
despărţea ori de cîte ori sondajele arătau că acesta va pierde puterea! Cum
reveneau lucrurile la normal, Cărtărescu iar se punea pe pupat. Şi tot aşa, în
toţi aceşti opt ani din urmă.
Vă prezentăm
mai jos cifrele oficiale obţinute din evidenţa ICR din ultimii ani, referitoare
la Mircea Cărtărescu, care arată dimensiunea unui jaf nemaiîntîlnit în cultura
românească, prin care armata de troglodiţi din jurul ICR reuşise să pună pe
picioare o adevărată reţea, folosită deseori chiar în jocurile politice.
Două plăţi
pentru o singură carte?
Primul tabel
arată sumele cheltuite de ICR pentru traducerile unor cărţi ale lui Cărtărescu,
mai exact „Orbitor”, „De ce iubim femeile?” şi „Travesti”. Precizăm că Mircea
Cărtărescu, pentru întreaga sa operă, a încheiat un contract de exclusivitate
cu Editura Humanitas, astfel încît o parte din banii primiţi de la ICR intră
automat şi în contul lui Gabriel Liiceanu pentru dreptul de copyright!
Numai în
2009, ICR a plătit 1.235.170.100 lei pentru traducerea romanului „Orbitor” în
limba franceză sub tilul „L’Aile tatouée”, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura
Denoël, Paris, 2009, traducere în limba franceză de Laure Hinckel.
Deşi aceasta
este singura traducere din Cărtărescu apărută în 2009, observăm în tabelul
alăturat că în acest an se plătiseră două facturi: una de 49.078,69 RON şi alta
de 74.438,32! Explicaţiile acestei ciudăţenii trebuie să fie oferite de către
cei care au gestionat pînă acum banii ICR-ului.
La aceste
sume se adaugă, după cum se vede în tabelul 3, suma de 5.205,88 RON,
reprezentînd cheltuieli de deplasare, necesare, probabil, pentru lansarea
cărţii în Franţa.
Dar, iată
lista completă a plăţilor făcute de către ICR pentru Mircea Cărtărescu:
Este
incredibilă uşurinţa cu care Patapievici, în cîrdăşie cu Gabriel Liiceanu
(titularul copyright-ului), au risipit cu Cărtărescu peste 4 miliarde de lei de
la buget, adică echivalentul a 1000 de pensii amărîte, exact în perioada în
care Guvernul Boc tăia chiar aceste pensii mici, impozitîndu-le pe motiv că nu
mai sînt bani la buget!!!
Cărţi cu
paşaport turistic!
Reamintim că
aceste peste 4 miliarde de lei au fost cheltuite pentru Mircea Cărtărescu doar
între 2009-2012, autorul fiind clientul banilor publici şi în anii anteriori,
însă cifrele respective nu ne-au parvenit încă.
Iată şi
lista traducerilor apărute în perioada la care facem referire:
- L’Aile
tatouée, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009 (traducere în
limba franceză de Laure Hinckel)
- Cegador
(Orbitor. Aripa stângă), Editura Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba
spaniolă de Manuel Lobo Serra)
- El
Ruletista (Ruletistul), Editura Impedimenta, Madrid, 2010 (traducere în limba
spaniolă de Marian Ochoa de Eribe)
- Orbitor.
Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba
norvegiană de Steinar Lone)
- De
Wetenden (Orbitor. Aripa stângă), Editura De Bezige Bij, Amsterdam, 2010
(traducere în limba neerlandeză de Jan Willem Bos)
- Der
Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Viena, 2011 (traducere în
limba germană de Gerhardt Csejka)
- Lulu
(Travesti), Editura Impedimenta, Madrid, 2011 (traducere în limba spaniolă de
Marian Ochoa de Eribe)
- Blinding,
(Orbitor), Editura Archipelago Books, New York, 2013 (traducere în limba
engleză)
- Γιατί
αγαπάμε τις γυναίκες (De ce iubim femeile), Editura Allotropo, Atena, 2011
(traducere în limba greacă de Panos Apalidis)
- Corpul
(vol. II al trilogiei Orbitor), 2012, Editura vieneză Paul Zsolnay
- Jurnal.
1994-2003, 2012, Editura Albert Bonniers din Stockholm
- De ce
iubim femeile, 2012, la Plymouth, Marea Britanie
- Aripa
dreaptă (vol.III din Orbitor), 2012, Editura Bokvennen, Oslo, Norvegia
- Travesti,
2012, Editura Impedimenta, Madrid
Ca să avem
tabloul complet al tratamentului preferenţial de care beneficiază Mircea
Cărtărescu, iată ce acţiuni de promovare anunţă editura Humanitas numai pentru
lansarea a două cărţi, „Corpul” în Austria şi „Jurnal” în Suedia:
„În perioada
24 oct.- 3 nov. în Austria, Elveţia şi Germania cu lecturi publice în Berlin,
Leipzig, Frankfurt, Salzburg, Viena, München, Basel şi Zürich... Turneul de
promovare din Suedia va cuprinde întâlniri cu publicul la Stockholm, Göteborg
şi Malmö, evenimentul principal fiind o discuţie publică la Litteraturhuset din
Stockholm”.
Ne poate
spune actuala conducere a ICR cît urma să coste huzurul lui Cărtărescu din
această toamnă? Şi, mai ales, dacă fondurile destinate mai sînt valabile?
De fapt,
toate mofturile acestea legate de „promovare” nu sînt decît banale pretexte
pentru o excursie prin Europa, nicidecum semnul vreunui interes din partea
iubitorilor de literatură din diverse ţări!
Dovada?
Iat-o! Dacă lecturaţi lista de mai sus a cărţilor lui Cărtărescu, traduse între
2009-2012 (ca să înlăturăm orice speculaţie, precizăm că lista a fost copiată
după Wikipedia şi completată cu datele de pe site-ul editurii Humanitas), veţi
observa subliniate cu literă roşie două dintre ele:
- Der
Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Viena, 2011 (traducere în
limba germană de Gerhardt Csejka)
- Corpul
(vol. II al trilogiei Orbitor), 2012, Editura vieneză Paul Zsolnay
Aşadar,
aceeaşi carte, vol. 2 al romanului „Orbitor”, care are subtitlul „Corpul”, este
tradusă în 2011 la editura Zsolnay din Viena, iar un an mai tîrziu este tradusă
din nou la aceeaşi editură! Nu era suficientă suplimentarea tirajului dacă
prima tranşă s-a epuizat aşa de rapid? Şi dacă în 2011 chiar s-au bătut
austriecii şi nemţii pe cartea lui Cărtărescu, de ce trebuia să se mai
organizeze în 2012 acţiunea de „promovare”?
Ori, nu
cumva tirajul din 2011 era aproape confidenţial şi, un an mai tîrziu, trebuiau
să mai fie storşi nişte bani de la buget, mizîndu-se pe faptul că nimeni nu va
îndrăzni să controleze vreodată ICR-ul, adică instituţia aflată sub pălăria
Preşedinţiei?
Iată de ce,
noua conducere a ICR trebuie să ne comunice urgent că a stopat suma prevăzută
pentru plimbările din această toamnă ale lui Mircea Cărtărescu!
Ce este, de
fapt, „Orbitor”?
Nu e locul
aici să analizăm opera lui Cărtărescu şi nici nu vom face acest lucru,
rezervîndu-ne plăcerea pentru altă ocazie. Totuşi, cîteva chestiuni trebuie să
fie reţinute.
Conform
propriilor declaraţii din interviuri, Mircea Cărtărescu a scris acest roman
„sub influenţa lui Thomas Pynchon”, aşa cum „Levantul” (des citita carte de
către Traian Băsescu şi Elena Udrea) fusese scris sub influenţa lui James
Joyce.
De altfel,
chiar de la primul volum de versuri, Cărtărescu a fost acuzat de plagiat,
scandal care, la vremea respectivă, a fost stins cu formula: „a împrumutat
tehnica enciclopedizant-alexandriană de la T.S. Eliot”!
Aşadar,
putem să vorbim despre orice altceva la Cărtărescu, dar nu şi despre
originalitate, trăsătură pe care suţinătorii săi se străduiesc s-o sublinieze
în ciuda evidenţelor.
Ce este
original la Cărtărescu este stilul vulgar pe care croşetează eventualul discurs
literar. L-a exersat chiar şi în poezie, cititorii noştri fiind deja
familiarizaţi cu volumul „40238 TESCANI”, despre care am mai scris aici (vezi
la
http://www.cotidianul.ro/si-nevasta-lui-cartarescu-este-abonata-la-banii-icr-182519/),
volum pe care criticul Alex. Ştefănescu îl numea „text în grup” pentru excesul
de sexualitate din interiorul său.
Acolo, împreună cu viitoarea lui soţie,
poeta Ioana Nicolaie, pe atunci nevasta bunului său prieten Gelu Vlaşin,
Cărtărescu scria „celebrele” versuri: „Numai când mi-am băgat botul în sexul ei
blond, un tip mustăcios, cu ochi negri şi cu nasul drept s-a iţit dintre
cârlionţi şi mi-a băgat limba drept în gură”.
Apetenţa
pentru astfel de formule poetice s-a păstrat şi în „Orbitor”, unde personajele
sale (cum singur scria într-un fel de drept la replică) spun pe şleau: „îmi bag
pula în regina Angliei”! Sîntem curioşi cum a fost tradusă această expresie în
engleză şi care este reacţia autorităţilor în faţa acestei adevărate crime de
lèse-majesté.
Despre
începutul scrierii romanului „Orbitor” ne povesteşte chiar soţia lui Cărtărescu
într-un interviu din revista „AS”, nr. 872 din 2009: „Pe noi ne-a ajutat
plecarea la Berlin.
Mircea deţinuse o bursă importantă a statului german şi
l-am însoţit. Timp de aproape doi ani am stat departe de ţară, de prieteni, de
familie, dar nedespărţită de Mircea nici o secundă. Nici pînă la pîine nu
mergeam separat. Asta ne-a legat extraordinar, dar mi-a dat şi o senzaţie de
inadecvare, în momentul în care ne-am reîntors în ţară şi a trebuit să îmi
găsesc un loc de muncă. Mircea m-a cerut în căsătorie într-un autobuz
berlinez”.
Dacă poate
cineva să ne explice ce a stat la baza (sic!) acestei burse germane, ar fi
foarte bine, dar este ilogic ca un scriitoraş din România (şi asta era pe
atunci Cărtărescu) să primească o bursă din partea statului german pentru... a
scrie un roman!
Iar în acea bursă, o adevărată rezidenţă de creaţie, să meargă
împreună cu – în acea vreme – amanta sa!
Şi huzurul
familiei Cărtărescu n-a încetat odată cu acea bursă. Ne dă amănunte tot soţia
lui, care, cu o naivitate teribilă, povesteşte mai departe: „Eu şi Mircea ne-am
scris cărţile în străinătate. Am mers în diverse locuri unde el a primit burse
sau rezidenţă. Ni se asigurau casă şi bani suficienţi cît să trăim decent şi să
ne permitem să ducem şi copilul la grădiniţă. Am avut un noroc extraordinar. Şi
acum, abia aştept să plecăm la Berlin. Îl vom lua şi pe Gabriel cu noi şi-l vom
înscrie la şcoală acolo”.
Toate aceste
ciudate finanţări pentru un scriitor român îl fac pe Mircea Cărtărescu nu numai
un profitor al banilor de la bugetul statului român, ci şi un client al
finanţărilor transnaţionale, în spatele cărora nu pot sta interese literare, ci
de altă natură. Cum şi-a decontat el aceste privilegii poate că am afla doar
dacă am citi cu atenţie articolele sale din presă, căci, nu întîmplător,
ditamai scriitorul, veşnic abonat la Premiul Nobel, a scis săptămînal
editoriale politice prin ziare!
Dar, ceea ce
aşteptăm imediat de la cei responsabili este explicarea sumei uriaşe cu care a
fost susţinut Cărtărescu cu bani din bugetul şi aşa sărac al României. Căci nu
este el buricul pămîntului, pentru ca, dintre toţi scriitorii români, să
beneficieze de huzur, în timp ce toţi ceilalţi se chinuiesc să-şi scoată
cărţile prin sponzorizări mărunte care abia asigură un tiraj de cîteva sute de
exemplare! Ca să nu mai vorbim de traduceri în vreo limbă de mare circulaţie,
în timp ce Cărtărescu, pe bani publici, cred că este tradus şi în limba urşilor
polari!
Deşi nu este
în literatură decît un compilator, prin susţinerea mai marilor băsişti
spirituali ai acestor vremuri, Cărtărescu dă impresia că el este cel care-i
întinde pe spate gelul potrivit lui Gabriel Liiceanu, în celebra scenă din
romanul filosofului, „Scrisori către fiul meu”, unde se vorbeşte despre
„voluptatea” şi „răsfăţul” duşului matinal, urmate de geluirea hoitului.
Căci ce
altceva este dispreţul faţă de banii publici, din care se dau pensii
amărîţilor, dacă nu o voluptate şi un răsfăţ, pe care anumiţi scriitori le-au
împrumutat de la politicienii care-şi cumpără stikuri de buze şi creme anale
din banii statului? Dacă nu cumva raportul de influenţă o fi invers!
http://m.cotidianul.ro/imaginea-lui-cartarescu-a-costat-statul-4086887500-lei-196328/
Întotdeauna, Curtea, a avut clopotarii ei. Ca deobicei, in Romania, analizele si evaluarile se fac dupa evenimentele sunt prafuite sau împricinații sunt suferinzi de amnezie.
RăspundețiȘtergere