sâmbătă, 24 decembrie 2016

Fragm.Jurnal Desecretizat... eccetera, eccetera






Ciubăncuța,Cj.23.12.2016

Satul e febril, grăbit ca fata la măritat, fortuit de pregătirile de Crăciun (nu văd atâta tinereță, energie, ca altătdată, probabil şi pentru'că şi eu "netrebnicul", cum interpretează cu măiestrie în filmul Dacii, actorul Gheorghe Dinică, dar nici Vica mai mare cu 7ani decât mine, nu mai e tânără, dar amândoi nu mai suntem tineri,  însă colac peste pupăză (fac o paranteză, ca şi cum m-aş fi băgat neântrebat, advocat nebăgat, fac un hop la tinerețe, prin tunelul timpului printr-o breşă a minții petru o clipită, mă reântorc în tinerețe, dar de ce trebuie să intru în detalii şi să mă explic?), că no, da nu-i fierbe-o-n oală, zic eu când m-am însurat cu ea, cu Vica, având pe capul ei tri prunci, tri arici pogonici ( şi doctorul veterinar Sarca Nicolae coleg"de liceu, de clasă, şcoală, la liceul agricol la Bistrița şi Şimleul-Silvaniei, prin 1977 zice şi ştia ce zice: "Pavele, morcovul tânăr şi găina bătrână face zama bună") şi de asta oare văd eu totul în roz ! O sa iau ceva din constituția mea, din caracterul meu, că de ce m-am înhmat la o aşa greutate, sări buturuga mică să răstoarne carul mare, colegul meu Vancea Augustin mai practic din fire (el Vancea e cubleşan, din Cubleşul-Someşan, avea în permanență expresia "coceți-s-ar nodul !" tată-su la ceape era brigader zotehnic şi unic copil Gusti  şi având de toate era cu nasul pe sus, asta fiind un mod de viață "sâc, sâc, că n-ai mărgele roşii, c-ale mele!" şi curcanului burzulibdu-se nu-i ajubgea ocolul, curtea), că vede şi azi toate mai altfel, mai breaz lucrurile, încurcătura în care m-am băgat nu era o joacă cu moartea şi căsnicia mea era pe viață, cu Vica, indiferent cine agăța, aducea răutăcios, vorba (se băga strâmbe, dar nimeni nu-mi putea băga bețe-n roate), c-ar merge mai cu "moț", cu încetinitorul, mai mototol, cu paşi de melc (Angela se grăbeşte încet), c-atuncea, pe vremuri, fost-am şi eu cum am fost, n-am fost fasole de post (în Ciubăncuța-Clujului la fasole se zice mazăre  şi nu ştiu de unde până unde, nu ştiu cine o rotunjit fasolea şi o împestrițat mazărea ascuțind ovăsul la lună), deşi suntem în toiul unor preocupări, pregătiri, de seamă, azi,  acuma (amu), că Naşterea Domnului impune respect, sfințenia bucuriei, nişte reguli, Crăciunul fiind precedat de post mare, ca cel al Paştelor, cu-n regim alimentar anume sever, strict: elimină, esclude, mâncarea de dulce (carne, ouă, lapte-hrana proteică, cu vitamine şi săruri minerale, mâncarea consitentă, hrana care te ispiteşte, haiasă îți face cu ochiul, că are pe vino încoace, ademeneşte fiind lăsat copiosul pe Crăciun şi pe după Crăciun)... S-a spart târgul şi totul e mai anapoda şi al naibii de la o vreme încoace şi nu mai pricepem cum am priceput: dacă-i albă îi albă, neagră, nu-i alba-negra, ca la parlamentarii noştri iluştri, parlamentarii mai degrabă cosmici, aştri, că au picioarele fraer în aer şi capul în nori, ca flăcările ce-ascund comori, sperietori de ciori, (nedumerit mă întreb: da mă, tu ştii şi astrologie? dar la nevoie în ce nu eşti specializat, amestecat, ca mămăliga pe rânduri pusă,  pricepându-ne toți ca Becali la afaceri, la zidirea turnului din Babilon, pricepându-ne cu toții mai ales la fotbal (toți se cred aşi, comentează, dau sfaturi, dar nu fac ei de doi bani, mai mama focului) la fotbal, ne pricepem, dar de ce ziceți, că acest ceştin dat pe brazdă (Becali): "are mână lungă"? că-i pentru propria pungă, pungă plină, pungă-n dungă, c-o pilit Solomon cu pilă lungă, c-o pilit pila pe pungă, Solomon, cu sulă lungă... (încurc sula cu prefectura, marfa cu ambalajul, deşi acesta din gură s-a pocăituna-i a zice şi alta-i a face (din gură toate le faci, dar ca pe țigani "praftica"-i omoră), dar ce am cu el, cu omul aiesta mucalit şi parcă jucând teatru comic, un peşte mărunt, făcând pe deşteptul, făcându-şi jocul, dar nedumerit sunt: de ce suflu şi-n iaurt după ce m-am fript în cioarbă?). Probabil pentu'că lu'Nică a lui Creangă în Iarmaroc nu i-a ieşit isprava cu pupăza din tei; i s-a încurat borcanele, ițele, peteicile, a călcat în strachini ori...  Țăranul a fost talpa țării, o cinste, o demnitate, un distinct, în infinitul apropiat de obiect, dar comunismul l-a dislocat, la smuls ca pe un fir de nisip din fundul, adâncul, oceanului, din dumnezăiescul lui, l-a rupt din matca arhaică a satului, din albia acelui fluviu cu mulți afluienți, cu apa mică care curge-n cea mare, care se scurge şi varsă în mare (pe țăran l-a scos ca pe o vraniță din țâțâni, l-a scos din rădăcini, din acel credit, stimă ce şi-o avea în el, din acea bază a lui, din cosmosul răbdării şi iubirii lui miorotice, deşi aici în acest univers rural era om de încredere, om între oameni pentru oameni, capital de preț, cu rost şi orânduială. Peste tot era soare-n raze luminat, pregătiri, "forgoteli", pentru Crăciun, deşi Crăciunul nu vine cu bota (aşa, că bine o zici față că n-ai ceteteră şi o dai cu arcuşul pe strună după urechi), dar nu ştiu de ce gândim altfel şi eu şi nevastă-mea, Vica, de ce din purice facem țânțar şi din țânțar armăsar, în sfințenia bucuriei înmulțindu-ne talantul cu har şi-n ultima vreme sărbătorile cu tradiție nu le mai vedem în spațiul carpato-danubio-pontic a satului desfăşurându- se cu atâta fast, cu atâta plinitate, divin şi senin, că numeric țăranii a scăzut, mulți au murit, alții au îmbătrânit, au căzut în vergea, în neputință, (îi văd în cădere liberă în conuk de umbră, deci, nu suntem miei căpiați, cu Cenuroză (infestație la creer cu Coenurus cerebralis) ori la oi, ovine (eu berbec şi ea mioară) cu Călbază,  Fascioloză..., să zic, nu se poate nu se năzare, oare, doar mie, deşi n-am mâncat ceapa ciorii, mătrăgună, ecetera, eccetera, dar la capătul satului, vieții, numai tineri nu mai suntem pentru ai mai da popii de lucru şi Vica să mă calce ca din întâmplare în timpul cununiei, să mă calce pe picior când preotul dă să îmi pună corona ca nu bărbatul să fie cel care porunceşte în casă şi în casa omului să cânte găina cocoşete, ca nu degeaba se cânta de-a lelea iordane..., că băratul e capul, dar femeia gâtul şi: cine poartă capul, dacă nu gâtul, grumazul? şi un alt motiv de îngrijorare: toată lumea o îmbătrânit, s-o împuținat şi care mai sunt, au căzut trei iezi cucuieți, în vergea dintr-o socio-umană iubire ce-l macină pe om, îl consumă, distruge, îl face "citadelă sfărmată", epavă umană eşuată la mal de pe val pe val, că dintre sute de catarge, câte oare vor învinge, vor înfrunta valurile, necazurile, chiar aşa? Avea şi Vica vorbele ei: "Când n-ai minte, n-ai nici ce vinde şi dacă eşti prost, ho pe curu-ț, stai fain-frumos acasă, că decât prost mai bine orb, că nu te faci de baftă nefiind nevoie de vorbă proastă, ci de faptă (erau vorbele ei, vorbe cu care îşi bătea capul vroind să-i meargă bine şi de atâta înțelepciune se şi prostea, dănd cu bățu'-n baltă dându-şi seama, că-i cu după ploaie chepeneag, că de ce îşi dă apă la moară ca să schimbe numele la grăunțe, îsi dă seama că şti mai mult, de aia pricepe multe, câte-n lună şi stele, că doar ştiind multe vede câte nu şti şi ce mică şi de îngustă e lumea ei şi domnul e domn şi-n şanț). Satul îşi are tradiționalul, un fel de cânt, hore, doină, al existenței lui, cu datină şi obicei, avându-şi reguli, principii conform unei Biblii nescrise ori scrise, în iubire de la sine existând un comportament, mod de a trăii specific, etic, asta fiind zisul național, cărămida, mândria, care o batem de piept, dar de care ne ferim ca de dracul, ca dracul de tămâie, ca de un păcat de moarte, că auzi tu un nemai-auzit: s-a demonetizat, învechit, ieşit din modă: patriotismul, deşi nu ştiu, Ben Todică, cum poți să te fereşti de o dragoste, cum o poți nega, ruşinându-te de ea şi în fond de ce s-o ascunzi, cu ce drept, ştiind, simțind, că-i o calitate, lumina care nu se ascunde sub obroc şi unde lipseşte dragostea, scrie-n scriptură, că nimic nu e şi omul e un nimeni, pe nicăieri, ciuli-buli, tichiri-michiri (aşa că Alex. Ştefănescu, eu fără să mă grozăvesc vreau, țin morțiş, să fiu un original, să fiu român, originar, născut, o recunosc sus şi tare, ca să se audă peste țari şi mări : în România, sunt fiu al Romàniei Mari, al Daciei Felix, al Daciei lui Zamolxis, chiar dacă unii mai bagă strâmbe întrebându-se prosteşte: Dacia, dacii chiar să fi existat? Pe aieştea care pun la îndoială însuşi existența lor, însuşi dreptul de a fi, nu-i percep, ca cetățeni sinceri, aceştea ar vinde-o chiar pe mama lor "pe bani peşini" şi s-ar feri să o recunoască, deşi învățați, învățați, învăți, a spus-o Lenin, un lucru bun, nu ştiu dacă unicul, dar ce-i bun, de bine şi lui Dumnezeu îi place, o ştim pe dibuite, intuitiv, nouă nespundu-ne personal, dar ce se mai zice: cine crede fără a vedea, deşi lui Toma (nu Toma Alimoş haiduc din țara de jos...), lui Toma i-a trebut personal cu mânuțele lui, cu buricele degetelor i-a trebuit neapărat să pipăie rănile lui Iisus, să simtă pe viu crudul adevăr, c-aşa era el mai cărpănos, mai încăpățânat în bine, că nici lui Iuda parcă nu i-aş reproşa fapta, în toată istoria asta, aiesta fiindu-i rolul, misiunea, menirea şi dacă oamenii până şi pe Stalin, ciuma, l-au reabilitat, noi oameni şi Dumnezeu, de ce n-am face-o şi-n cazul lui Iuda.

Pavel Ferghete R









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu