duminică, 18 decembrie 2016

O mică povestire despre oameni mari






SFÂNTUL GAVRIIL GEORGIANUL
Duhovnicul trebuie ca cel puţin o dată pe zi să se mânie în chip mincinos


Părintele Gavriil era un exemplu viu de blândeţe, dar atunci când sesiza că cineva deforma sau falsifica înţelesurile credinţei ortodoxe se înnora în priviri şi te lovea ca trăsnetul cu cuvântul său. Cu acest prilej, un fiu duhovnicesc de-al său l-a întrebat odată:
            – Când vă vedem mânios, vă mâniaţi cu-adevărat?
            – Inima mea niciodată nu este atinsă de mânie. Aceasta este doar exterioară.
            Odată însă a lăsat impresia că s-a mâniat cu-adevărat. Atunci s-a ridicat în picioare şi-a strigat înfuriat:
            – Nu se cade să-mi deformaţi cuvintele. Vorbesc cu puterea Sfântului Duh.
            În acelaşi moment nori negri au acoperit cerul, soarele s-a ascuns şi toate arătau că va ploua. Cei răspunzători pentru aceasta au înţeles, s-au pocăit pentru greşeala lor şi i-au cerut iertare. Atunci stareţul a zâmbit şi soarele s-a arătat din nou pe cer.
            – Nu-mi deformați cuvintele! Vedeţi, asta influenţează şi vremea! Duhovnicul trebuie ca cel puţin o dată pe zi să se mânie în chip mincinos.

Sursa: acvila30.ro




Intamplarea de mai jos s-a petrecut in iarna anului 1859, deci in cel dintai an de domnie a lui Cuza Vodă.


Participau la un bal select: civili din inalta societate, ofiteri distinsi, doamne  si domnisoare​ ​de o rara eleganta si aleasa frumusete. Dar atentia tuturor tinerilor era indreptata catre una dintre cele mai frumoase  ale timpului​ ​Ana Racovita-Golescu, care era asaltata indeosebi de cativa indragostiti, cum pretindeau ei, serios. Multi dintre acestia ii cerusera mana, de cateva ori chiar, cu insistenta, fara sa fi primit din partea fetei, nici un raspuns. Ca o domnisoara binecrescuta, se purta amabil cu fiecare, dar nu  incuraja pe nimeni mai mult decat s-ar fi cuvenit.

Printre tinerii indragostiti de Ana era si doctorul Carol Davila, barbat  de vreo 30 de ani, care, desi se cam gasea in cercul​ ​ei de admiratori, sedea sfios deoparte. Timiditatea ii era sporita si de faptul ca,  in urma unei boli, ramasese cu un defect la mana stanga, din  care pricina si-o tinea ascunsa la spate, ca sa evite, pe cat posibil,  sa-i fie vazuta.  Ana isi dadea seama de afectiunea puternica a doctorului Davila pentru ea, ​ dar ii acorda aceeasi minima si politicoasa atentie de care se bucurau si ceilalti.  

In seara aceea, frumoasa fata venise imbracata intr-o rochie violeta,de dantela, care o prindea de minune. Momentul apariției sale iscase o discutie despre toaleta Anei. 

Doctorul Davila trecu mai  aproape, ca​ ​sa auda mai bine ce se vorbea.  Discutia o provocase unul dintre tineri, facand aprecieri magulitoare si...  lingusitoare cu​ ​privire la frumusetea si culoarea rochiei.  Toti curtezanii se-ntreceau​ ​acum in laude, care de care  mai iscusite, cautand sa fie cat mai originali si convingatori. Numai doctorul Davila nu scotea o vorba. Privea emotionat si admira in tacere.  In cele din urma, unul dintre adulatorii fetei spuse cu indrazneala, privind buchetul de violete artificiale prins cu o agrafa de aur si topaze la corsajul rochiei:

- Pacat de violetele acelea ca nu sunt naturale! Efectul ar fi fost grozav! Fata surase ingaduitor si raspunse prompt:

-Desigur ca efectul ar fi fost altul si rochia mea ar fi avut de castigat fiind impodobita cu violete naturale! Apoi adauga, oftand discret: 

- Si sunt florile mele preferate... Am cautat in tot orasul, dar n-am gasit la nici o florarie.

 A trebuit sa renunt cu multa parere de  rau. Am auzit însă ca s-ar gasi violete de Parma la o sera de la marginea Bucurestiului, dar cine sa se aventureze pana acolo pe vifornita aceasta  ingrozitoare?

Intr-adevar, era o iarna nemaipomenit de geroasa si viscolea cum de mult nu pomenisera batranii! 

Tinerii curtezani zambira gratios si se grabira sa o aprobe:

-Da, adevarat, e o vreme pacatoasa! Sa nu dai un caine afara din casa!

Totul s-a terminat aici pentru toata lumea, dar nu si pentru doctorul Davila, care a parasit imediat balul. Si-a imbracat mantaua, si-a apasat caciula pe frunte,  a incalecat in graba si a pornit catre marginea Bucurestiului, la vestitele sere unde stia el ca se gasesc tot soiul de flori naturale in toiul iernii. A calatorit aproape sufocat de vifornita  aceea cumplita, care se-ntetea din ce in ce, si nu s-a lasat pana n-a gasit violetele mult dorite. 

A trezit gradinarii din  somn, a​ ​platit cat  l-ar fi costat, poate, o florarie intreaga, a facut un buchet enorm, pe  care l-a acoperit cu grija, si a pornit inapoi, intr-adevar dus de vant.  

De-abia a mai avut rabdare sa-si scoata mantaua. A intrat in sala  balului, rosu la​ ​față ca un bujor, de gerul naprasnic si de puternica  emotie ce-l​ ​stapanea in acele clipe, si a cautat  cu ochii infrigurati pe fata iubita. Intamplarea, binevoitoare de multe ori cu cei indragostiti, a facut sa fie o pauza de dans si fata sa se gaseasca in acelasi cerc de admiratori si pretendenti.

Doctorul Davila a inaintat,  adanc tulburat, s-a oprit in  fața ei, inclinandu-se ceremonios si,  oferindu-i florile cu dreapta, i-a spus cu glas limpede si patrunzator:

 -Domnisoara Ana, dati-mi voie, va rog, sa va ofer eu, cu o singura mana... Dar adanca emotie, ce pusese cu totul stapanire pe el, l-a impiedicat sa continue. 

Se facuse o liniste desavarsita. Nu se auzea decat respiratia agitata a celor de față, curiosi la culme sa vada care va fi urmarea. 

Fata a ramas o clipa infiorata, caci si-a dat seama de ce om are in fața ei, dupa gest, care​ ​spunea mai mult decat o mie de cuvinte de dragoste la un loc! Cu ochii in lacrimi, a luat buchetul  l-a prins in corsaj in locul celuilalt si, strangand cu caldura mana uda de zapada a acestui adevarat cavaler, i-a raspuns inspirata, in deplina armonie cu cele spuse de tanarul doctor indragostit:

-Iar mie, domnule Davila, da-mi voie, te rog, sa-ti ofer mana mea! 
 
Acestia au fost parintii marelui dramaturg si om de teatru de mai tarziu  Alexandru Davila, creatorul​ ​lui "Vlaicu Voda", cea mai frumoasa drama  istorica​ ​in versuri din literatura română.

 
Mici povestiri despre oameni mari
- Grigore Bajenaru









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu