SUNT ROMÂN

SUNT ROMÂN

 Andrei Plesu

Faptul ca sunt român e, totuşi, o pură întîmplare.. Nu o regret, dar nici nu mi-o pune la butonieră.

Pot doar spera să valorific atît cît pot şansa aceasta "genetică", să nu-mi fac de rîs locul naşterii şi concetăţenii, să mă port frumos cu limba română şi, vorba lui Constantin Noica, să povestesc şi altora cîte ceva despre "partea noastră de cer".

Dar privesc în jur. Ziarele sunt pline de politicieni aflaţi în urmărire penală, sau foarte aproape de ea. Unii sunt vechi "înţelepţi" de partid, care au făcut ani, de-a rîndul, "jocurile" de la vîrf, cu dexteritatea discretă a unor eterne şi impenitente eminenţe cenuşii. Alţii sunt jurişti, adică inşi care încalcă legile cu extremă competenţă. Pe unul din ei l-am auzit tunînd şi fulgerînd, în campanie, împotriva hoţilor care sărăcesc patria, după care, iată, e chemat să justifice, împreună cu soţia sa, averi de milioane de euro. Grupurile "infracţionale" sunt trans-partinice: dintr-odată, vezi aliniaţi în boxa acuzaţilor şi pesedişti şi penelişti şi pedelişti şi băsişti şi anti-băsişti. Afacerile creează solidarităţi inefabile, diferenţele de tabără politică sunt simple mofturi. Numai noi, prostimea, credem că asistăm la mari lupte ideologice. În realitate, mulţi dintre ce care mimează, pe scenă, duşmănia," se descurcă" eficient, uniţi, subteran, în cuget şi simţiri.

Reprezentanţii bisericii noastre ... Am trăit să văd cum Întîi-Stătătorul comunităţii noastre duhovniceşti ridică un banal (dar puternic) mahăr de provincie la rang de laureat al unui ordin legat de numele Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Lecţia pe care ne-o transmit ierarhii noştri e simplă: dai bani - eşti "vrednic"!  Mîntuirea devine astfel un statut sponsorizat. 

Gazetele şi posturile de televiziune au devenit, şi ele, un soi de trupe de comando, cu misiuni de lichidare şi propagandă. Moderatorii au ceva între miliţieni, procurori şi vecine debloc. Invitaţiile la diverse "talk-show"-uri se fac, pare-se, pe bază de "abonament". Aceiaşi inşi, cu aceleaşi păreri, prestează tenace, fără exces de imaginaţie, în teritoriul aceleiaşi, previzibile obedienţe. Cînd nu se face politică, se organizează chermeze deşucheate, în care cîteva fete cu buze de ştiucă îşi valorifică abundent posteriorul, timp ce cîţiva băieţi de comitet fac glume în doi peri. Peste tot, numărul VIP-urilor care nu ştiu româneşte şi gîndesc intermitent e în creştere. Atmosfera generală e de bălăcăreală groasă, de îmbrînceală zglobie, sau sîngeroasă, de suspiciune, de mîrlănie. Preşedintele face dezvăluiri învăluite, primul ministru zîmbeşte şugubăţ, după modelul "şmecherul clasei", alegătorii intervievaţi recunosc că, dacă sunt plătiţi, votează cum trebuie, îl vor pe Ceauşescu sanctificat şi cred că Hitler (spre deosebire de Băsescu) îşi iubea ţara.

 

Unde trăim? Ce mai putem spera? De care români să fim mîndri?

Ştiu că, dincolo de cei pe care i-am pomenit, există marile majorităţit tăcute, oamenii de ispravă care fac ca lucrurile să meargă, "civilii" onorabili şi neglijaţi. 

Dar am o veste proastă pentru ei: ţara nu mai e de mult a lor!

Ţara este a unei adunături de netrebnici, care se amuză şi se îmbogăţesc pe spezele tuturor celor care nu au "cultura cîrdăşiei".

Ţara a ajuns sa fie proprietatea privată a unor derbedei.