Omul
ca iarba
Mihai
Cantuniari
10
Iulie 2022
22 noiembrie 2011. Antoine de
Saint-Exupéry nota cu puţin înainte de moarte: „îmi urăsc epoca”. Nu avea
dreptate, pentru că poţi judeca epoca ta, o poţi critica -
vitupera, chiar -, o poţi
condamna cu toată asprimea, dar n-o poţi urî, fiindcă faci parte din ea şi ea
face parte din tine, în asemenea măsură încât, la rândul meu, sunt nu numai
izolatul şi însinguratul scriitor de care vag aţi auzit, ci şi sfârşitul
războiului al Doilea, abolirea samavolnică a monarhiei, proclamarea Republicii
Populare Romîne (apoi Române), naţionalizarea brutală din 1948, Sovromurile şi
A.R.L.U.S.-ul, colectivizarea agriculturii, comunismul cu faţă inumană al lui
Gheorghiu-Dej şi cel naţionalist al lui Nicolae Ceauşescu, războiul din Coreea
şi cel din Vietnam, criza rachetelor din Cuba urmată îndeaproape - în
chip de represalii - de asasinarea preşedintelui Kennedy, războiul
rece şi coexistenţa paşnică, primul om în spaţiul cosmic, primii paşi pe Lună,
invazia din Cehoslovacia, cincinalul în patru ani şi jumătate, perestroika,
implozia (controlată de serviciile secrete) a U.R.S.S.-ului, lovitura de Stat
(sau de palat, pusă la cale şi dirijată tot de ele) de la noi din 1989 cu
cortegiul ei de crime şi fărădelegi nepedepsite, prăbuşirea turnurilor gemene
newyorkeze, războiul asimetric cu terorismul
etc. etc. Toate acestea şi multe altele fac parte, la pachet, din mine,
după cum eu, ca subiect cunoscător pătimitor, mă regăsesc în ele chiar şi când
îmi trezesc antipatie şi scârbă. Nu te poţi feri de epoca ta, fiindcă eşti în mare
măsură epoca ta. Dacă o deteşti, te urăşti pe tine însuţi, ceea ce este un
nonsens.
Dar epoca aceasta care mi-a fost sortită
merită să fie niţel disecată, fiindcă prezintă fapte extraordinare, atât în
bine, cât şi în rău: în mai puţin de 15 de zile s-a jucat soarta omenirii în
partida de zaruri atomice de la fruntariile Statelor Unite cu insula Cuba, iar
victoria patetică a preşedintelui american a fost scump plătită de acesta cu
viaţa. Primii mei ani de Facultate (1962-1963) au fost puternic marcaţi de
ameninţarea nucleară globală, devenită o sinistră certitudine când sovieticii
s-au aventurat, sfidând o întreagă lume paralizată de neputinţă, să-şi plaseze
în Cuba comunistă, drept în coasta Americii,
rachetele SS-4 cu câte trei megatone de încărcătură multiucigaşă.
Acţiunea, perfect coordonată şi mascată cu profesionalism, a fost dată în
vileag doar de avioanele-spion americane U-2 survolând la mare altitudine
ostilul teritoriu cubanez, iar responsabililor de atunci cu securitatea
Statelor Unite nu le-a venit să-şi creadă ochilor văzând şantierele în lucru şi
silozurile adăpostind elementele celor 40 de rachete cu rază medie de acţiune,
gata de asamblare.
A urmat un penibil balet diplomatic (pe
faţă) la O.N.U., organizaţie devenită în
gura parşivilor diplomaţi sovietici Gromîko şi Dobrînin O, nu! atunci când au
negat realitatea zdrobitoarelor dovezi incriminatorii, dar şi unul mai dibaci
(pe tăinuite), mult mai dur, mai eficient, mai cinic, mai pragmatic, pe
coridoarele şi în saloanele Casei Albe, ale Departamentului de Stat şi ale
Ambasadei sovietice, o macabră coregrafie pe buza prăpastiei, ai cărei
protagonişti au fost fraţii John F. şi Robert (Bobby) Kennedy, Robert McNamara,
Adlai Stevenson, Dean Rusk, Averell Harriman ş. a. din partea americană, şi
tovarăşii Nikita Hruşciov, antemenţionaţii diplomaţi hârşiţi Dobrînin şi
Gromîko, plus ambasadorul Zorin şi superspionul Fomin, rezidentul K.G.B. cu cea
mai înaltă calificare în capitala americană. Papaşa-spion a deschis un culoar
secret de comunicaţie cu însuşi Secretarul General al P.C.U.S., prin
intermediul căruia au ajuns la Washington condiţiile sovietice pentru
dezamorsarea crizei prin dezasamblarea şi retragerea rachetelor: promisiunea
solemnă a S.U.A. că nu vor invada niciodată Cuba şi nu îl vor mătura de pe
scenă pe Fidel Castro; în subsidiar se menţiona şi o reanalizare a prezenţei
rachetelor americane Jupiter în Turcia. Soarta lumii urma să se joace în
următoarele 48 de ore…
Între timp, însă, S.U.A. instituise un
embargo sever asupra Cubei declarate în carantină, unde nu trebuia să mai
acosteze nici o navă sovietică cu armament. Forţarea blocadei maritime echivala
cu o declaraţie de război, ceea ce au şi încercat să facă - din
fericire, fără succes - două vase sovietice aflate pe ruta spre insulă
şi botezate “Gagarin” şi (ironia sorţii) “Bucureşti”. Kennedy ascultase în
sfârşit de sfatul încercatului şi experimentatului diplomat Acheson, potrivit
căruia ruşii nu admiră decât acţiunea şi nu respectă decât forţa. Cu o mână de
fier şi cu cealaltă de catifea, a reuşit să-i stăpânească până şi pe marii
comandanţi militari (“şoimii”) care doreau făţiş războiul, atât ai lui cât şi
ai inamicului din Biroul Politic. De fapt, după eşecul ruşinos de la Golful
Porcilor, americanii nu mai intenţionau nicidecum să invadeze Cuba, aşa că una
din condiţii era îndeplinită. Rămânea a doua, care a fost şi ea respectată cu
stricteţe în decursul următoarelor şase luni. Frustrarea cubanezilor la aflarea
acordului survenit între Cei Doi Mari nu a cunoscut limite; în manifestaţii
„spontane” strigau până la răguşeală sloganul: „Nikita, Nikita,/ lo que se da
no se quita” (Nikita, Nikita,/ ce se dă nu se mai ia). Dar astea erau doar
vorbe de clacă.
Cu preţul vieţii unui singur pilot
american (Anderson) doborât de o rachetă antiaeriană rusescă deasupra insulei,
pacea lumii a mai căpătat o păsuire, un respiro de încă 50 de ani. Curând însă,
la socoteală avea să se adauge marea şi oribila povară a asasinării
preşedintelui american care “îndrăznise” să-i sfideze pe ruşi, obligându-i
să-şi ia jucăriile ucigaşe din perimetrul de securitate sud-estică şi să plece.
Uniunea Sovietică, aflată la apogeul puterii ei după ce lansase primul om în
cosmos şi se zbătea să întreacă Statele Unite la toţi parametrii economici, nu
putea îngădui o asemenea „umilire”. Şi atunci, tăcutele, eficientele,
atotputernicele servicii secrete au intrat în acţiune.
Păşim aici pe un teren minat. Deşi pe
vremea aceea, în România, toată generaţia mea a ştiut instinctiv cine şi de
unde dăduse ordinul apăsării pe trăgaci, lucrurile rămân învăluite în mister şi
adevărurile nu se rostesc. Va veni şi momentul lor, negreşit, dar asta se va
întâmpla probabil peste alte cinci decenii. De ce? Simplu: pentru că nimeni nu
vrea să ştie adevărul cel atât de incomod, ca să nu zicem primejdios.
Lumea întregă, cu Statele Unite în frunte,
şi-a dus mâinile la ochi, la urechi, la gură, precum statuetele acelea
orientale cu maimuţe. Lumea n-aude, n-a vede, n-a greul pământului. Aceasta
este regula jocului. Sigur că probe nu
există, fiindcă nici un serviciu secret care se respectă nu lasă neşterse
urmele unei asemenea crime planetare, însă indicii, supoziţii, capete de fir
care se potrivesc, se leagă şi se înnoadă, au fost, sunt şi vor fi.
Acum de curând, ex-generalul Pacepa, ex-tataia-spion
al ex-R.S.R.-ului lui ex-Ceauşescu pe care l-a trădat ex-trădându-se cum numai
ex-K.G.B.-iştii ştiu s-o facă, şi-a declarat certitudinea tardivă că în spatele
asasinatului secolului au stat întunecaţi casapi kremlinezi cu multe stele pe
umăr -,
dar cine să-l mai asculte şi cine să-l mai creadă pe ex-Pacepa cel atât
de compromis, al cărui nume era pronunţat în ţară, imediat după defecţiunea-i
menită să-l satanizeze pe comandantul lui suprem în ochii Occidentului: „Pa. Ce
pa!”. Ca în basmul cu Petrică şi lupul, acum chiar când spune adevărul nu mai e
crezut.
Din criza Caraibelor, ambii protagonişti
majori au avut de pierdut: JFK a fost samavolnic ucis de una sau mai multe
“cârtiţe” aflate “în adormire” pe teritoriul american până la primirea unui
anumit semnal de la Moscova, unde Hruşciov a fost destul de repede înlăturat
din toate funcţiile şi tras pe linie moartă sub învinuirea promovării unei
politici aventurist-voluntariste. Şi cum, după propria lor mărturisire,
tovarăşii nu ies din politică decât cu picioarele înainte, este lesne de
imaginat prin ce infern a trecut apoi fostul Secretar General până la
săvârşirea sa din viaţă după alţi câţiva ani. Dar aici se deschide o
neaşteptată ferăstruică spre marile adevăruri morale biblice: stă scris acolo,
în Noul Testament, cu litere de foc: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii
lui Dumnezeu se vor chema”.
Rămânem sideraţi la gândul că Cei Doi
Mari, pe care totul îi despărţea pe plan pământesc uman, se vor fi întâlnit şi
îmbrăţişat în plan divin ca fii ai lui Dumnezeu, pentru că au fost cu adevărat
până la urmă, în condiţii extreme, făcători de pace şi au garantat omenirii un
nou interval de aspiraţii, pofte, cruzimi, prostii, bucurii şi suferinţe.
Aceşti doi oameni păcătoşi, ba chiar covârşiţi de păcate, au avut la un moment
dat în mână soarta întregii lumi şi au ştiut cum să procedeze. Asta nu li se
poate nega, nici răpi.
Şi ca să încheiem totuşi cu un zâmbet
amuzat, vă invit să vă imaginaţi (cu mare efort, recunosc) scena de un comic
grotesc, neverosimil, a întâlnirii reale dintre cele două Prime Doamne ale
lumii de atunci, Jacqueline (Jackie) Kennedy
- feminină, frumoasă, rasată,
cochetă, elegantă - şi tovarăşa Nina Hruşciova -
masivă, greoaie, otova, stângace şi stingherită în haine care stăteau pe
ea ca pe un cuier, etalând farmece de mulgătoare fruntaşă la colhozul „Tot
înainte pe-ale comunismului culmi”.
Asta îmi aminteşte de o snoavă din
perioada aceea: cică tovarăşii juşti cu munci de răspundere din Comitetul
Central şi Biroul Politic al U.R.S.S. nu pricepeau în ruptul capului ce găseau
capitaliştii decadenţi la spectacolele lor de striptease; pentru a-şi face cât
de cât o idee, au selecţionat o stahanovistă devotată liniei Partidului dintre
grăjdăresele unui sovhoz fruntaş pe ramură şi au adus-o aşa cum era, trupeşă,
diformă, înfofolită, cu doniţa-i de lapte cu tot, într-un Zil închis, la
Kremlin, punând-o să se despoaie şi să danseze pe masa mare de mahon din sala
de consiliu, pe un potpuriu de balalaice.
Zdrahoana s-a fâstâcit, s-a ruşinat grozav, dar după ce i s-a
explicat că face asta spre binele clasei muncitoare şi al tovarăşilor din
prezidiu, şi-a aruncat întâi pâslarii din picioare, apoi broboadele de pe
umeri, trecând la descheierea mai anevoioasă a pufoaicei; ajunsă aici,
tovarăşii s-au declarat lămuriţi şi au expediat-o înapoi la munca de jos,
comentând apoi între ei în ce hal de descompunere şi de putrefacţie au ajuns
imperialiştii dacă le place aşa ceva!
Notă - Din ciclul „Omul ca iarba” – Pagini
de jurnal, vol. III, Inedit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu