ALEXANDRU IOAN CUZA- DOMNUL PRIMEI UNIRI
De la înființare (2001) și până în
prezent, Asociația Scriitorilor Români din America de Nord (ASRAN) are ca
președinte ales pe prozatorul, eseistul și poetul Alexandru Cetățeanu. Sub
diriguirea și îndrumarea domniei sale apare prestigioasa publicație periodică a
românilor de pretutindeni, intitulată „DESTINE LITERARE”, sub egida Uniunii
Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR).
Sincere felicitări pentru calitatea
materialelor incluse și calde mulțumiri d-lui Alexandru Cetățeanu și colegiul
redacțional pentru publicarea medalionul „Alexandru Ioan Cuza – Domnul Primei
Uniri” în Nr. 58, ianuarie-martie 2022.
Peste câteva zile (7 iulie), renumitul
director al revistei „Destine literare”, românul mult iubitor de țară, neam și
limba română împlinește o minunată vârstă. Să-i urăm și noi:
LA
MULȚI, MULȚI ANI, FRUMOȘI, BUNI și RODNICI!
ALEXANDRU
IOAN CUZA – DOMNUL PRIMEI UNIRI
Istoria poporului roman este deosebit de
bogată în evenimente și în personalități de o importanță capitală pentru bunul
mers al țării. Printre acestea se numără și Alexandru Ioan Cuza, Domnul Primei
Uniri, așa cum îi place s-o numească președintele Academiei Române, prof. univ.
dr. Ioan Aurel Pop.
În anul 2022 se împlinesc 202 ani de la
nașterea sa, care se cunoaște cu certitudine a fi 20 martie 1820, însă în
istoriografia română există mai multe puncte de vedere asupra locului naşterii
viitorului domn al Principatelor Române. A.D. Xenopol crede că Al. I. Cuza a
văzut lumina zilei la Bârlad, I.G. Valentineanu se pronunţă pentru Galaţi, Lucia
Borş pentru Huşi, iar N. Corivan lasă problema nerezolvată.
Cuza descinde din familii de boieri
moldoveni amintite în documente încă de la 1638. Tatăl său, Ioan Cuza, a ajuns
până la rangul de postelnic în vremea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza.
Stăpânea moşia Barboşi, o parte din moşia Deleni, precum şi moşia Bujorul. Nu
departe de Barboşi, în acelaşi ţinut al Fălciului (azi judeţul Vaslui), a
existat în secolul a XVII-lea, satul Silişteni, baştina unui alt domn al
Moldovei, Dimitrie Cantemir. Mama domnului Cuza, Sultana Cozadini, provenea
dintr-o familie greco-italiană din Constantinopol, stabilită în Principatele
Române. Viitorul domnitor a avut un frate (Dimitrie) şi o soră (Sultana).
Primii ani ai copilăriei i-a petrecut la
moşia tatălui său de la Barboşi, apoi a învăţat până în 1831 la pensionul
francez Sachetti din Galaţi şi la pensionul francez deschis de Victor Cuenin la
Iaşi, unul dintre ofiţerii rămaşi pe meleagurile moldoveneşti din armata
condusă de Napoleon în campania împotriva Rusiei. Aici a fost coleg cu Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Anastasie Panu şi Eugen Alvaz, care-i vor
deveni sfetnici apropiaţi şi colaboratori mai târziu, în viaţa politică. În
anul 1834 pleacă la Paris şi obţine în 1835 bacalaureatul în litere la Sorbona.
Se înscrie la medicină, apoi la drept nefinalizând cursurile acestor facultăţi.
Atras de economie va deveni membru al Societăţii Economiştilor din Paris.
Din familie a moştenit energia şi dorinţa
de a se remarca, iar şcoala şi prieteniile din tinereţe au contribuit în măsură
hotărâtoare la canalizarea acestora spre interesul general al societăţii
româneşti, al românilor din toate provinciile istorice. În septembrie 1837
revine în ţară şi, după moda vremii se înrolează cadet pregătindu-se pentru
cariera de ofiţer. La începutul anului 1840, Cuza demisionează din armată şi
ocupă funcţii importante în administraţie şi justiţie. În 1842, la numai 20 de
ani, deţine funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui (judeţul Vaslui),
funcţie în care se dovedeşte a fi un funcţionar competent şi corect, urmând cu
perseverenţă respectarea legilor, indiferent de starea socială a celor în cauză
şi pretinzând acelaşi lucru şi de la cei aflaţi în subordinea sa.
La 30 aprilie 1844 s-a căsătorit cu Elena
Rosetti, născută la 17 iunie 1825, în Soleşti, judeţul Vaslui, care i-a fost
tot timpul o soţie devotată şi iubitoare, i-a stat alături până la moarte şi
rămâne credincioasă amintirii soţului ei şi după moartea acestuia. Este fiica
postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi, născută Sturza.
Anul 1846 reprezintă un moment de cotitură
spre revoluţie a acţiunilor patrioţilor din Ţările Române. Al. I. Cuza se află
în toiul mişcărilor sociale şi se dedică trup şi suflet activităţii
revoluţionare care începuse să ia amploare în Moldova.
Odată cu izbucnirea Revoluţiei de la 1848,
Cuza s-a alăturat tinerilor moldoveni participanţi la Adunarea de la Hotelul
Petersburg din Iaşi (27 martie 1848), unde a fost redactat primul document
programatic al revoluţiei române paşoptiste, Petiţia – Proclamaţie. Arestat din
ordinul domnitorului Mihail Sturdza, a reuşit să scape de sub escortă, la
Galaţi, împreună cu alţi revoluţionari. S-a refugiat în Transilvania, unde a
participat la Adunarea de la Blaj din mai 1848, apoi în Bucovina şi mai târziu
la Viena, Paris şi Constantinopol.
La instaurarea noului domn moldovean
Grigore Ghica (1849-1856), Cuza a primit funcţia de preşedinte al Judecătoriei
Covurlui, rămânând în acest post până în 1851, an în care a ocupat, pentru
scurt timp, poziţia de director al Ministerului de Interne al Moldovei.
În 1856 a fost numit pârcălab de Galaţi, a
fost integrat în armată şi avansat la gradul de maior în 1857. În acelaşi an a
demisionat din postul de pârcălab în semn de protest faţă de încercarea
caimacamului (locţiitorului domnesc) Nicolae Vogoride de a falsifica
rezultatele alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei. Gestul său i-a adus
un imens prestigiu în rândul mişcării politice unioniste, confirmând încă o
dată imaginea de cinste şi corectitudine pe care o căpătase deja. Odată cu
refacerea alegerilor, a fost ales în Adunarea ad-hoc din Moldova ca deputat de
Galaţi (1857). Un an mai târziu a fost înaintat la gradul de colonel, comandant
al armatei Moldovei.
În ajunul alegerii sale ca domnitor,
Alexandru Ioan Cuza este o personalitate notorie, remarcându-se ca un patriot
cu idei înaintate, un luptător activ pentru unire, un bun cunoscător al
problemelor administrative, judecătoreşti şi militare, de aceea susţinerea
candidaturii sale în înalta funcţie de domnitor al Moldovei de către Partida
naţională a apărut contemporanilor pe deplin îndreptăţită.
La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza
proclamat unic candidat al Partidei unioniste la tronul Moldovei, era ales
domnitor, cu unanimitatea voturilor deputaţilor din Adunarea electivă. La 24
ianuarie 1859, după dezbateri furtunoase, la sugestia deputatului Vasile
Boerescu, Cuza a fost ales şi domnitor al Ţării Româneşti de către Adunarea
electivă a acesteia. Prin dubla sa alegere în funcţia de domnitor se realizase
pasul decisiv către unirea celor două Principate. Evenimentul a produs un
entuziasm fără precedent în rândul populaţiei române, atât din Moldova şi Ţara
Românească, dar şi din Transilvania. Cuza nu a fost numit, ci ales şi, încă în
unanimitate în ambele ţări.
Atmosfera prilejuită de sosirea lui Cuza
la Bucureşti, la 24 ianuarie 1859, este descrisă într-o scrisoare trimisă de
D.A. Sturdza lui V. Alecsandri: „Rezultatul întregii acestei călătorii este că
toţi românii din cele două Principate se vor lăsa mai curând tăiaţi în bucăţi
decât să revie la vechea stare de lucruri (…). La Bucureşti, de pildă, el e
omul cel mai popular. N-am văzut nicio dată salutându-se un suveran cu mai
multă dragoste şi serbări publice ca în această primă capitală a României”.
Jacques Poumaz, consulul general al Belgiei la Bucureşti consemna: „Domnitorul
în vârstă de doar 38 de ani, este zvelt, blond, cu privire pătrunzătoare,
distins în manierele sale, el posedă un fel de a fi original, plăcut şi serios
în acelaşi timp. Este un soldat magnific, purtând cu graţie uniforma; vorbeşte
italiana şi franceza cu multă acurateţe. Om al ordinei, energic, a făcut asupra
tuturor o excelentă impresie… Prinţul Cuza este un bărbat cum nu există altul
în Principate, care vrea fericirea ţării sale. Hotărât, fără exaltare însă,
modest şi dezinteresat, chibzuieşte cu înţelepciune… Toată lumea este de acord
asupra calităţilor eminente cu care este înzestrat noul domnitor.”
Primii ani ai domniei lui Cuza au fost
dedicaţi obţinerii recunoaşterii din partea marilor puteri a dublei sale
alegeri ca domnitor al Principatelor Unite şi a unificării depline a acestora.
În septembrie 1859 a fost acceptată dubla alegere şi domnitorul a obţinut
firmanul de investitură din partea sultanului. Unificarea deplină a
instituţiilor şi legislaţiei a fost recunoscută de marile puteri în decembrie
1861, ceea ce a permis instaurarea, din ianuarie 1862, a guvernului unic şi a
Parlamentului unic la Bucureşti. Imediat după alegerea lui Cuza ca domnitor în
cele două ţări române, încep a se crea în principalele centre ale ţării
instituţii de cultură şi instituţii de învăţământ mediu, urmând ca în anul
următor, 1860, să se creeze primele instituţii de învăţământ superior. La 26
octombrie 1860 a fost fondată Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi
inaugurată în prezenţa domnitorului. Universitatea este continuatoarea
simbolică a vechii Academii din Iaşi, înfiinţată de Vasile Lupu, în 1642. În
mod direct, ea se trage din Academia Mihăileană, creată la 1834 de Mihail
Sturza. La înfiinţare avea trei facultăţi: drept, filosofie (litere) şi
teologie. Fiind cea mai veche Universitate din România, este o instituţie de
învăţământ superior cu tradiţie şi în acelaşi timp o universitate modernă care,
prin realizările înfăptuite în plan educaţional şi ştiinţific, a căpătat
recunoaştere, atât pe plan naţional cât şi internaţional. Îndată după
deschiderea Universităţii din Iaşi, se deschid şi porţile Conservatorului de
muzică care îl are ca director şi profesor de vioară şi violoncel pe Francisc
Caudella. La 24 decembrie 1861, deşi cele două Principate Unite se aflau încă
sub suzeranitatea otomană, Alexandru Ioan Cuza declară existenţa statului
România cu capitala la Bucureşti, iar în anul 1862 se stabilesc înţelegeri şi
legături telegrafice cu Austria, el fiind recunoscut Domnul al Principatelor
Române Unite, cu denumirea de România. Organizarea internă şi modernizarea
statului român au fost obiective majore ale domniei lui Cuza. Politica externă
a domnitorului a fost îndreptată către consolidarea pe plan internaţional a
unirii, menţinerea unor relaţii paşnice cu Imperiul Otoman, deschiderea
primelor agenţii diplomatice ale Principatelor (Belgrad, 1863). În acelaşi an
Alexandru Ioan Cuza formează un singur guvern sub conducerea lui Mihail
Kogălniceanu. Marile reforme înfăptuite după 1862 au fost realizate de domnitor
mai ales cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu (prim-ministru între anii 1863 şi
1865) şi al altor colaboratori ai săi de orientare politică liberală moderată
ori conservatoare-moderată. Noul guvern prezintă Adunării şi realizează
proiectul legii privind secularizarea averilor mănăstireşti, lege prin care s-a
dat o lovitură puternică feudalismului. În acest an naţionalizează poşta şi
telegraful de capitalul grec. Reforma agrară a fost una dintre cele mai
importante realizări ale lui Cuza. Majoritatea parlamentarilor erau
conservatori, astfel încât nu putea fi votată nicio lege care să participe la
procesul de modernizare a României. Pentru impunerea reformei agrare şi
desfiinţarea iobăgiei a fost necesară efectuarea loviturii de stat de la 2 mai
1864, moment în care domnitorul a dizolvat prin decret puterea legislativă –
Adunarea obştească, ostilă proiectului guvernamental al legii rurale. Reforma
agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a
satisfăcut în parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi
relaţiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. De
asemenea, se supune poporului spre aprobare prin plebiscit a Statutului
Dezvoltator al Convenţiei de la Paris, noua lege cu rol de Constituţie a
Principatelor şi o nouă lege electorală. Evenimentele din mai 1864 ca şi
constituirea Consiliului de Stat (instituţie care elabora legi şi se afla sub
directa sa conducere) au marcat instaurarea domniei autoritare a lui Cuza. Tot
în acest an se înfiinţează Univesitatea şi se creează Şcoala de arte frumoase
din Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi se
realizează, în premieră, o Şcoală de medicină veterinară. Prin adoptarea, în
1864 a Legii instrucţiunii publice, învăţământul primar devenea obligatoriu şi
gratuit. Printre reformele şi deciziile importante ale domniei lui Cuza s-au
mai numărat: adoptarea Codului penal (inspirat din codurile penale francez şi
prusac), a Codului civil (după modelul francez şi italian), întemeierea în 1864
a Casei de Economii şi Consemnaţiuni.
Nu există domeniu de activitate economică,
social-politică, culturală, administrativă, militară din ţară, în care Cuza să
nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale
epocii moderne.
De-a lungul domniei, împotriva lui
Alexandru Ioan Cuza s-a format o opoziţie politică din liberal-radicali şi
conservatori. Poziţiile acestora s-au întărit mai ales după lovitura de stat
din 1864 şi pe măsură ce caracterul autoritar al domniei lui Cuza devenea tot
mai evident.
Militând pentru îndeplinirea până la capăt
a cererilor Adunărilor ad-hoc ale Principatelor, întrunite în 1857, şi în
special a celei referitoare la instaurarea pe tron a unui principe străin,
opoziţia anticuzistă a pregătit din 1865 înlăturarea domnitorului. I se
reproşau starea financiară şi economică grea a Principatelor, instituirea unei
camarile domneşti (în frunte cu Cezar Librecht) care influenţa şi controla
deciziile lui Cuza, politica autoritară în raport cu forţele politice interne,
dar şi viaţa personală dominată de legatura extraconjugală avută cu Maria
Obrenovici, văduva prinţului sârb Efrem Obrenovici.
În urma acţiunii organizate de gruparea
anticuzistă, din care făceau parte foşti lideri ai generaţiei paşoptiste ca
I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, I. Ghica, în dimineaţa zilei de 11 februarie 1866,
domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit să semneze actul abdicării sale.
La 13 februarie 1866, Cuza a părăsit
Capitala, îndreptându-se spre Braşov. Rămân memorabile cuvintele sale, rostite
la Palatul Cotroceni, înaintea plecării: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai
bine fără mine decât cu mine. Să trăiască România!”
După o scurtă şedere la Viena, s-a
îndreptat spre Milano, apoi spre Paris. Va locui între anii 1867 și 1872 la
Döbling, lângă Viena, apoi la Florenţa.
După o şedere de mai bine de un an în
străinătate, Cuza a dorit să se întoarcă în ţară şi să trăiască precum un
simplu cetăţean, la Ruginoasa. Regele Carol I îi refuză fostului domnitor
dreptul de a se reîntoarce în ţară. I-a fost refuzată şi dorinţa de a i se
restitui corespondenţa şi arhiva sa personală.
La 15 mai 1873, s-a stins din viaţă,
departe de ţară, la Heidelberg, în Germania, unul din cei mai mari fii ai
neamului, unul dintre cei care contribuise la înălţarea şi întărirea patriei,
la ridicarea şi luminarea poporului. Rămăşiţele sale pământeşti au fost
înhumate iniţial pe domeniul său de la Ruginoasa, iar în timpul celui de-al
doilea război mondial au fost strămutate în Biserica Trei Ierarhi de la Iaşi.
Alexandru Ioan Cuza este primul domnitor
al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866).
Domnul Unirii, al secularizării averilor mănăstireşti, al desfiinţării clăcii,
al împroprietăririi ţăranilor, al dreptului lărgit la vot, al dreptului la
învăţătură a fost reprezentativ pentru aspiraţiile societăţii româneşti din
acea vreme. Sub domnia sa s-au pus bazele dezvoltării moderne a naţiunii române
din punct de vedere economic, social, politic şi cultural. Relativ tânărul
militar de carieră, pe care mulţi l-au subestimat la începuturi, s-a dovedit a
fi un talentat conducător, politician, diplomat, vizionar, executant remarcabil
al unor proiecte şi vise seculare ale românilor. Cuza a intrat în istorie ca o
figură de domnitor progresist.
Vasilica Grigoraș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu