FLORILE întru mireasma lirică a
Marilor Poeți
„Pe Domnul primăverii îl aștepta
pământul,
Iisus venea cu iarba. Și sălciile
în vad
Din bumbi de muguri proaspeți își
descheiau veșmântul
Și-n cale ploconite i-L așterneau,
plocad.”
(Vasile Voiculescu – Florii)
Floarea este Lacrima cerului
prohodită în geana de suspin a Pământului. Există un simbol al Florilor, cum de
fapt există un simbol pentru fiecare lucru şi fiinţă. Florile însă au o nuanţă
de sacru curcubeu şi o mireasmă mult preaîmbietoare.
In Grădina Creaţiei Sale,
Dumnezeu, a răsărit pe Cea mai frumoasă
dintre flori MARIA-Floarea Dumnezeirii, sau Trandafirul de foc al Iubirii
tuturor. Din lacrima, ruga şi bucuria Ei, au răsărit toate celelalte Flori.
Impreună au ţesut cu petale de dor, Calea Impăratului, Care intră Biruitor în
Impărăţia Sa:
Întreaga Creație divină este un
limbaj polivalent, simbolic, ce revelează Taina Atotcreatorului, prin care
toate Creaturile în afara Omului,
sunt rațiuni plasticizate ale Logosului-Creator,
astfel că, toată existența cosmică se cuprinde în taină și aflare (revelare),
tăcere și vorbire, agrăire și limbaj, alegere și comunicare, chemare și comuniune, dor și dăruire, împlinire și strălucire.
Între toate Florile pământești și cerești ce
resfiră mireasmă divină, Fecioara Maria
- MAICA DOMNULUI, rămâne cea mai aleasă, fiind supranumită FLOAREA TUTUROR DARURILOR!
Dumnezeu – Sfânta Treime o
îmbrățișează cu suprema lor Dragoste nețărmurită!
Toți călugării și toate monahiile
ortodoxe de pe pământ, zilnic o cântă și o preamăresc!
Toate cetele cerești, neîncetat i
se închină cu lumină, rugă, vibrație și supravenerare!
Toate Florile pământești și
cerești îi aduc smerite, binecuvântată și serafică mireasmă!
Gătindu-se de cea mai mare sărbătoare, Pământul îmbracă în April, Iia
primăverii. In ochii Florilor se afundă cerul în sărbătoare, iar din surâsul lacrimilor
lor, pământul se găteşte. Din dorul Fecioarelor şi suspinele Mamelor, Florile
şi-au luat frumuseţea tăcerii Mirul Florilor a rodit în Prunci, cârlionţii
bălai ai surâsului.
Cugetul mi se-ncălzeşte de roua
Trandafirului, şi umbra mi se strecoară în grădină să-I adune văpaia. Prin
pleoapa sa deschisă, cad lacrime de smirnă. O dâră de luceafăr îmi pune crini
pe umeri. Uitat în geana corolei, sufletul ascultă madrigalul greierului.
Cantata lui sună parcă de recreaţie, vibrându-mi în inimă doina şi dorurile.
Florile mă cuprind într-o rodită aşteptare. E noapte şi în tinda sufletului
se-ntinde o ramură de cais.
Un clinchet prelung de parfum, mă-mbie în
profundul meu vis, şi ziua întârzie ca o adolescentă, nehotărâtă cu ce să
se-mbrace.
Drumul nopţii încă mă poartă prin tufe de
liliac. Steaua mea încă veghează deasupra-mi. Bolta cerului se răsfrânge pe
catifeaua unui bujor.
Toată noaptea am purtat pe cap o cunună de
stele, care au licărit în vis, ca lacrimă de zambilă. Mă doare gândul, când
aspre gânduri rup florile copilăriei. Mă dor umbrele vieţii, în care s-au uscat
garoafe. Dangătul soarelui mă trezeşte, şi florile mai picotesc în vecernii. Un
cor heruvimic, departe, în şoapte se aude…
Un Corb alb, cu ochi de azur mă priveşte.
Din aripi bate ritmat rapsodia Dacă.
Urc Florile de colţ ale Strămoşilor, şi-n
Altarul Carpaţilor, Zamolxe aprinde narcise. Cerul se-nseninează şi mieii zburdă
printre maci, strivind romaniţele din vale.
Tu le vrei, sunt flori de vară ale veseliei
tale,/ Romaniţele din vale./ Cale lungă
e de-aici/ Până-n valea cu fântână/ Care-aruncă-n jgheab o vână/ Grea de apă/
Unde ziua mi s-adapă./ Rândunici./Acolo, din iarba verde cum răsar,/ Cu un sâmbure de aur pe-al corolei alb răsfrânt,/
Ele par,/ Înflorind din negre-adâncuri, râsul bunului pământ.// (Nichifor
Crainic-Poezii alese 1914-1944. Roza Vânturilor. Bucureşti, 1990).
Stau într-o odaie de cărţi, şi icoanele
lor, îmi picură miresme de flori din sufletul marilor poeţi. În juru-mi răsar
vise şi petale. E vreme îndelungată de când admir păpădia. În ea se-ntrepătrund
toate stelele căzătoare. De aceea e atât de perfectă şi atât de sensibilă. Păpădia
este un Pantheon de cruci, îngemănate în rugi de lumină. Rănile ei, sunt
visurile mele spulberate. Catapeteasma ei este un policandru între candelabre.
Smerenia ei o împodobeşte cu aură de sfânt. Din rândul Florilor, Păpădia este
Floarea absolută. Pioşenia ei, care se frânge-n mătănii, o face nemuritoare.
Din constelaţia corolei ei, primesc celelalte flori lumină. Păpădia este
Floarea care-şi trăieşte suferinţa-n lumină. Credinţa Păpădiei se încăpăţânează
să trăiască, şi în ciuda deselor călcări în picioare, ea ţâşneşte ca o puzderie
de stele, peste câmpia nesfârşită, asemeni Neamului Daco-român, care se ridică din trupurile
brazilor frânţi, dar ne-ndoiţi, de atâtea ori de securile barbare sau atee. In
firida Păpădiei ard lumânările pentru toate Florile rupte şi frânte, pentru
toate Fecioarele smulse prematur din alcovul vieţii, pentru toate Elevele
smulse de pe băncile şcolii, de ghiarele torţionare spre a strivi floarea
lujerului lor, în temniţele totalitare, pentru toate Studentele- elegii ale
frumuseţii, care au încremenit în puşcăriile diabolicei puteri, pentru toate
Femeile şi Mamele, care şi-au plătit tinereţea, frumuseţea, fidelitatea,
crezul, curajul, cinstea, onoarea şi dragostea, cu cele mai abjecte mizerii,
torturi şi ani grei de închisoare, dar cu o demnitate sacră.
Eugenia Indreica Damian, una dintre marile Flori ale Generației de Aur a României – Răstignite, a fost smulsă Boboc de floare și întemnițată religios, fiindcă mireasma ei
spirituală, amețea, turmenta mințile întunecate de pe chipurile sterpe ale uzurpatorilor
comuniști. Ea a fost pentru Elitele feminine întemnițate, LIRA care a întrupat Liricii, sublimul slovei religioase. Poeta
Crucii, dincolo de mireasma liricii suave, ne-a lăsat amintire un îndemn –
câteva petale.
„Dăruiește o floare ca să cunoști
puritatea,/ Primește o floare ca să
te faci părtaș/ Gestului sublim care apropie oamenii/ De tainele naturii.” („Simbol” -
Eugenia Indreica Damian)
RUGĂCIUNE
„Fecioară Preacurată,/ A îngerilor stea,/
MARIE adorată,/ Coboară-n viața mea.// Tu
ai născut Lumina,/ Pe Fiul Tău, Iisus,/ Îmi luminează calea,/ Fii răsărit
și-apus.// Ești steaua dimineții,/ Tu, cea plină de har,/ Fii bucuria vieții,/
Lumina din rozar!// Ești dulce mângâiere,/ Măicuța lui Iisus,/ Alină-orice
durere,/ Fii răsărit și-apus.”
(Eugenia Indreica Damian, în Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisvaros, București-2008)
Nicolae Nicolau, dr., zelos luptător anticomunist, cu peste 15 ani
de întemnițare religioasă în înspăimântătoarele închisori, Jilava, Aiud,
Constanța, Gherla, vreme de prigonire și de primenire sufletească, făcându-se
jertfă, suferință, onoare, cinste și demnitate Neamului și Patriei sale.
MARIE
„Tu, dintre toate binecuvântată/ De cerul sfînt cu-nalta lui cinstire/
De la Arhanghel să primești vestire/ Că ești Fecioara pură neîntinată.// Ce
pentru-a omenirii izbăvire/ Vei naște Fiu, lumină-adevărată,/ Judecător la
dreapta judecată,/ Ce s-a-ndumnezeit prin răstignire.// Prin Fiul Tău s-a
făurit altarul/ Bisericii creștine pe vecie./ Ne-ai dăruit speranțele și harul/
Să cucerim cereasca-mpărăție./ Primește-a noastră rugăciune vie./ Tu, Mamă
sfîntă-a lui Iisus, MARIE!” (Poeții după Gratii, vol. 2, Arhiva
Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, 1993)
Mulți dintre poeții creștini
ortodocși i-au adus laudă, dar cei care i-au întrecut pe toți, rămân marii mistici,
valahi – Poeți ai Crucii, armâna-monahie, Zorica
Lațcu – Maica Teodosia, vlahul ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, erou, mucenic al veacului XX și isihastul Virgil Maxim.
Daniil Sandu Tudor
În viața mireană, jurnalistul,
publicistul, omul cult, poetul creștin a fost Omul-cuvânt. Îmbrățișând monahismul a devenit Omul-rugăciune, iar apoi, urmând calea suferinței, jertfei și
martiriului, întru destinul Neamului s-a definit hristic, Omul-mucenic.
Imnul
Acatist.
„Preasfântă, Preamărită, Preafrumoasă/ Preabinecuvântată Mireasă!/ A
Cerurilor toate Împărăteasă!/ Tu ești Maica binevoitoare/ și dăruitoare/ a
tuturor celor sfinte;/ Zestrea cea vie a bunelor haruri/ celor din taine, celor
din Daruri,/ din odoare, din palme și din cuvinte.// Ești Marea Predanie
Îmbietoare/ și mult strălucitoare/ a toată iconomia de binecuvântări,/ ca un
policandru cu opt lumânări,/ înaintea Marelui Tron Dumnezeesc,/ pentru care
toți îngerii și sfinții te preamăresc!” (Rugul Aprins, Starețul Daniil de la Rarău, Ed. Panaghia, Mânăstirea
Rarău, 2004)
Icos I
„Focul Sfânt în Tine cântă/
ca-ntr-o floare de slăvire./ Firea prin Tine cuvântă/ dorul ei de izbăvire.//
Și ești Doamnă Ipostasul/ laudelor suprafirești;/ încât noi prinși de extazul/
dragostei dumnezeești/ așa să ne sune glasul:...”(Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău –
Sandu Tudor, 2, Sfințita Rugăciune,
Ed. Christiana, București-2000)
Zorica Lațcu Teodosia ne-a lăsat moștenire poezia sa mistică,
țâșnită din străfundurile străbune, sevă strămoșească amestecată cu har ce s-a
prelins peste sufletul ei curat și frumos, structurând pe verticala spirituală,
o orizontală de sensuri, de pătrunderi, de miresme, de taine.
ÎNTRE FLORI
(prințesa copilă, din stirpea imperială geto-daco-eseniană, MARIA)
„Când pomii-s ninși de flori și-nmiresmate,/ Vin adieri din zări
străluminate,/ Când fluturi albi ca fulgii de zăpadă/ Roiesc și zburdă mici
prin livadă;/ Când gâzele prin zâmbet în câmpie,/ Când râde firea-n mugurii de
vie,/ Vezi ca prin vis în iarba nou mijită,/ O cămășuță din lumini urzită./ Și
de te uiți mai bine-n cămășuță,/ O vezi pe Maica Domnului micuță./ Și lângă Ea,
torcând, stă Sfânta Ana,/ Sub pașii lor a înflorit poiana./ Cu străluciri de
mândre nestemate,/ Deschis-au ochii flori nenumărate!/ Micuța șade-n iarbă
lângă Mama,/ Cu ochii uimiți de mari ce sunt, ia seama/ La fusul care zbârnâie
în soare./ Ce zbârnâie – să fie fusul oare?/ Mânuțele se-ntind în sus și cată/
Să prindă gâza neastâmpărată./ Și cum ridică ochii în lumină,/ Spre fus, Micuța
pare că se-nchină./ Și din Apus vin stoluri de cocoare,/ Nu-s ele cete mari de
îngeri oare?/ Căci sus o mână nevăzută ține,/ Cununa grea de aur cu rubine./ Și
cum priveam icoana asta dragă/ A prins un înger clopotul să-l tragă./ Vecernia,
blagoslovindu-mi visul,/ Cu zvon de rugă umple Paraclisul./ Micuța-mpărăteasă e
mirată/ Când vede-atâta lume adunată./ Și de rușine că o vede strana,/ Se
ghemuiește-n poala Sfintei Ana.” (Zorica Lațcu Teodosia, Poezii,
Ed. Sofia, București-2000)
Monahia Teodosia – Zorica Lațcu,
renăscându-se întru inefabila viață, trăire a avut un adevărat Dar liric, al
Logosului Înomenit, care i-a înlesnit să facă din focul mistic al grăirii, tăcerea aprinsă în Rugăciune, iar din
tăcerea-vestală de foc a rugii, o grăire
diafană a poeziei.
VIORELELE
„Prietenă,
în ceasurile rele/ Când mă pândește valul de ispite,/ Cu gândurile
nemărturisite,/ Mi-aduc aminte-atunci de viorele.// În haina lor închisă sunt
smerite,/ Nu au nici spini și nici otravă-n ele;/ Nu răspândesc miresme iuți și
grele/ Ci cresc în crâng micuțe și ferite.// Mireasma lor discretă și plăcută/
Pătrunde lin în suflet, nu-l îmbată,/ Plutind în aer, fină și tăcută/ În crâng
sunt înflorite-acum și iată/ Ne învață florile o viață mută/ Și tainică și
bine-nmiresmată.” (Monahia
Teodosia – Zorica Lațcu, Ție, Doamne, îți
voi cânta, Doxologia-Iași, 2013)
Virgil Maxim a fost unul dintre mulțimea tinerilor religioși care
s-a purificat prin suferință demnă și jertfă continuă, urcând de la mărturisire
la mistică și apoi în piscul isihast al iluminării pure. „Toată tinerețea lui, mărturisea alt mare erou al Crucii, Părintele Liviu Brânzaș, a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce
părea fără sfîrșit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de
mănăstire, în care sufletul său, aspirînd spre culmi, s-a transfigurat în duhul
lui Hristos...” (Cuvînt înainte la
Virgil Maxim, Nuntașul Cerului – ISIHAS,
S.C. „Sălajul”, Cluj-1992)
BOBOC și FLOARE
„M-ați cules,/ nu Floare
deschisă/ dăruindu-se parfumată/ în lumină și soare,/ ci Boboc, taină purtând ascunsă/ ca într-o inimă,/ în petalele
sale!...// Cu fiecare zi ce trece, crești mai mare!.../ Și de pe fața-aprinsă
de dorință/ se deschid tăcut./ - candidă gură mică la sărut - / două petale.../
Nu te deschide Floare!.../ Taina
frumuseții nemuritoare/ e-ascunsă în Bobocul de petale!...// În ziua în
care vei zice veselă:/ „Astăzi sînt Floare!/ M-am dăruit luminii/ Și m-am
scăldat în soare...”./ în ziua aceea,/ tainic, iubirea ta moare!...// Cu
fiecare zi ce trece,/ să crești mai mare!/ Nu
te deschide Floare!/ Frumusețea tainică/ din inima caldelor petale/ s-o
dăruiești/ Acelui-ce-nu-moare!/
Și totuși.../ fiecare.../ vrea... nu boboc să fie, ci Floare!...” (Virgil Maxim, Nuntașul
Cerului – ISIHAS, S.C. „Sălajul”, Cluj-1992)
Dumitru Oniga, Fiul Frumoasei
Bucovina, s-a depărtat brusc de la întâlnirea cu sinele, prin apropierea de
Dumnezeu, de Maica Domnului, urmând calea spirituală, ca luminare harică,
divină, prin poezia religioasă, cea a căutării și a aflării comuniunii întru
sublimul Adevăr și Viață.
AVE MARIA
Tu, strălucire, Prea Curată, Sfântă,/ Rai sufletesc și taină negrăită,/
Dela-nceputul lumii sorocită/ Și Heruvimi și Serafimi, Te cântă.// Tu, vas
ceresc, de-a pururi fericită,/ De duhurile rele neînfrântă/ Și sfinții Te
slăvesc – binecuvântă,/ Maică, Fecioară, veșnic ești cinstită.// În mila Ta, o
lume e cuprinsă,/ Lumina și iubirea, bucuria,/ Spre Tine, mâna noastră, stă
întinsă// Ca să ne curmi păcatul și robia./ O candelă e zi și noapte aprinsă,/
În veci, Te preamărim, - Ave Maria!” (Dumitru Oniga, Iubiri – sonete,
Ed. Mușatinii, Suceava-2004)
Nichifor Crainic, marele Teolog, ne-a
deschis prin poezia sa religioasă o mare Fereastră spre spiritualitate, prin
taina lirică în care ne grăbim mai intens și mai curat spre Dumnezeu. Prin suferința
sufletului și-a topit aurul pur al
cuvintelor-slove, care arse în cuptorul de foc al temnițelor comuniste, să
putem desluși mai ușor platina teologiei
ortodoxe-mâtuitoare.
FLOAREA SOARELUI
„Iconografice aureole/ Ce ardeți una-n toate celelalte,/ Comori din lut
sorbite în corole/ Pe vîrfurile lujerelor nalte;// Imense revărsări de aurore/
În verzile cîmpiilor velințe/ Și aurite hohote sonore/ Din rîsul înmiitelor
semințe;// În dorul ei de-a năvăli în spații/ Magmatica străfundului ardoare/
Vă-nalță vîlvătăi peste plantații.// Ca o procesiune de fecioare/ Cîntați-i
dragostea în aclamații/ Cu fața către soare, către soare.” (Nichifor Crainic, Șoim
peste Prăpastie – versuri inedite create în temnițele Aiudului, Ed. Roza Vînturilor, București-1990)
Lucian Blaga și-a întrupat cuvintele-slove doar în nimbul
metafizic, fără trecere spre aura mistică, astfel că, cunoașterea a devenit doar
cosmică, nu și divino-spirituală, în care pulsează printr-o infinitate de
sensuri, strălucirea CUVÂNTULUI, pentru a fi exprimat în Aura Sa sublimă.
FLOARE DE VIȚĂ
„Neglorioasă e această floare,/ Făcută din stamine și pistile,/ Fără de
nici o urmă de petale./ Dar ce suav miros – de șapte zile/ M-atrage printre
frunzele de viță!/ Este-n mireasmă ca o profeție/ A soarelui, adînc dormind pe
vie,/ Și-a vinului ce-ncoronat de-arome/ Pe-un drum de toamnă caldă va să vie.” (Lucian Blaga, Poezii,
Ed. Minerva, București-1981)
Radu Cârneci s-a născut la 14 Februarie 1928, în satul Valea lui Lal, comuna Pardoși, județul
Râmnicu Sărat, în familia numeroasă a lui Nicolae și Dochia-Stanca. După școala
generală și liceu, absolvă Facultatea de Silvicultură Câmpulung-Moldovenesc.
Debutul literar s-a ivit în anul 1950, alături de elevul Nicolae Labiș în ziarul proletar „Zori Noi”. Anul 1963, îi aduce debutul editorial, Noi și Soarele, dar, simte vipia
socialistă, înăbușitoare și se retrage spre tradiționalism, spre natură, cu poeme din și despre natură, inspirație
salvatoare, care îi deschide calea sonetelor și a poeziilor de inspirație
istorică.
POEM LA FLOAREA DE LOTUS
... ce floare-zee cu miresme stranii!/ cine
o gustă-și uită acolo anii/ tot ce-a trăit: durerile, iubirea/ obârșia, nu
simte despărțirea/ prietenii-s de ceață și dușmanii - / ce floare-zee cu
miresme stranii...// ...tu ești asemeni: neintrând în moarte/ din începuturi
izvodind în soarte/ cea pură ispitire: chip de lotus/ mă bântui cu chemările-ți
și totu-s/ esență-a clipei care mă împarte:/ tu ești asemeni: neintrând în
moarte...// ...e-n mine floarea marilor delicii/ de timp uitând, de ochiul gol
al fricii/ sporind c-un vis edenu-acelei delte/ când florile în trupurile
svelte/ imn cu miresme clatină spre vicii: e-n mine floarea marilor delicii...” (Radu Cârneci, Poeme,
Ed. Biodova, București-2001)
Aurelian Bentoiu, ca toți marii Poeți ai Crucii s-a transfigurat în
Gulagul temnițelor comuniste, prin suferință, rugă și poezie, ca lutul în mâna
sacră a meșterului-artist, devenind astfel, un
„vas mărginit care primește
strălucirea infinitului”, trecând din firescul existenței pământești, în
suprafirescul creației, în care se contemplă Frumosul divin, alături de poet,
neam și lume.
FLORI și
LACRIMI
„Flori albastre, roșii flori,/ Galbene și albe,/ Voi ce-ați fost
adeseori/ Bucuriei salbe.// Ai blândeții vestitori,/ Flori nevinovate,/ Sfânt
prinos aduse, flori,/ Maicii Preacurate!/ Ghiocei și Toporași,/ Scumpe
lăcrămioare,/ Sub ai primăverii pași,/ Așterneați covoare.// Flori de măr și de
cais,/ Soli ai primăverii,/ Prevestiri de paradis,/ Crainicii învierii.// Din
culori și din lumini,/ Voi, pe vremuri bune,/ În April peste grădini/ Aninați
cunune.// Trandafiri și-nvolți bujori/ Cu priviri de soră,/ Fetele, și ele
flori,/ Vă purtau la horă.”
(Aurelian Bentoiu, Zări și Zodii –
Poezii din Închisoare, Fund. Acad. Civică, București-2001)
Virgil Mateiaș a intrat în sistemul carceral concentraționar cu o aleasă
pregătire profesională, un caracter integru, expresie a moralei
creștin-ortodoxe, având o viziune teologică a limbajului noțiunilor abstracte,
pe care le-a adaptat suav, limbajului liric, condensat al imaginilor pure.
PĂPĂDIA
„Din
rodul ei, în curtea de obidă,/ S-a-nfiripat o mult umilă floare,/ S-a ridicat
tiptil pe o tulpină/ Și s-a muiat în galbenul din soare.// A vânturat în iarbă
puf de aur/ Ca-ntr-o livadă verde, odinioară/ Și a plecat Aiudul la plimbare/
Să-ntâmpine o nouă primăvară.// S-au mai ivit pe drum, curtenitoare,/ Cu părul
blond și rochii de lumină,/ Nu-mă-uita, crăițe, margarete/ și parfumata
nopților regină.// S-au veselit, dar vine, vine toamna/ Și goluri cresc în noi
și-n iarba mică/ Pe cîte-un petec de argilă stearpă/ Întâia floare, iar, se mai
ridică.// Din tot ce-a fost plăpând, frumos și nobil/ În albul primăverilor
tezaur,/ Ca pe-o cămașă verde zdrențuită,/ Mai stăruie, o pulbere de aur.” 10 dec. 1961, Aiud, izolare Neagra, etj.II. (Virgil
Mateiaș, Drumețule, oprește-te și vezi...,
Ed. Eminescu, București-1999)
Radu
Ștefan Demetrescu Gyr s-a asumat integral suferinței întru Neam, Patrie și
Cer, simțind focul aprins, vâlvătaia, vibrația
Rugăciunii, trăind-o plenar trup și suflet în fiorul poeziei Crucii,
reușind să de-a aripi timpului spre a ne împinge spre Cel-ce-e-mai-presus-de-timp. Astfel, timpul creației se înscrie
veșniciei, arzând liric, religios, dorința după Cel-ce-e-dincolo-de-timp.
FLORILE
„Sînt
flori ce-ți ies în drum să te sărute/ și-ți gîngure crîmpeie de voroave./
Altele mici, firave și gîngave/ au ochi adînci și-ntrebători de ciute.// Unele
cîntă, altele spun snoave,/ cîrciumăresc zvelte și limbute./ Sînt flori ce
parcă tremură lăute/ se spovedesc și-nchină cruci firave.// Sînt flori cu
străluciri de spade goale,/ flori cu obraji și gene lungi de îngeri,/ flori
îmbrăcate în platoșe și zale,/ flori prăbușite-n lacrimi și înfrîngeri,/ flori
ce te mustră și te-nfruntă-n cale/ și flori care te iartă că le-nsîngeri.” (Anotimpul
Umbrelor, Ed. Vremea, București-1993)
Vasile Alecsandri a eternizat Clipa întâlnirii cu Dumnezeu, prin
creație, făcând ca prezența vieții cotidiene să se verse în luminișul lacrimei
surâsului, în tăcerea apelor cugetului, în undele spiritului, aducând sub
licărul de rubin, o vădire firească, precum o admirabilă revărsare de har.
FLORIILE
„Iată zile-ncălzitoare/ După aspre vijelii!/ Vin Floriile cu soare/ Și soarele cu Florii.// Primăvara – ncântătoare/ Scoate iarba pe câmpii./ Vin
Floriile cu soare/ Și soarele cu Florii.// Lumea-i toată-n sărbătoare,/ Ceru-i
plin de ciocârlii./ Vin Floriile cu soare/ Și soarele cu Florii...” (Vasile
Alecsandri, Doine, Pasteluri, Lăcrămioare,
Ed. Erc Press, București-2009)
Aurelian Gulea și-a picurat în sufletul-buchet de lăcrimioare,
natura sa blândă, în care și-a împlinit ființa, menirea, slovirea, prin care
și-a primenit în trăirea clipelor, splendorea sa lirică, ca o icoană suavă, ce
străjuiește cu mângâieri de slavă, razele înflorite de har, cântec și lumină.
FLORIILE
„Tumult
e în Ierusalim,/ Cu finic mulțimile vin:/ Osana! Spre Fiul sublim/ Ei strigă.
Ce tunet senin!// E cântec și floare în jur,/ Ci iartă-mă, înger iubit,/ O rază
cerca-voi să-ți fur/ Din nimbul atât de dorit.// Oprește, dar, pasul mărunt/
Sub oricare ramură vrei,/ Altarele firii ne sunt/ Buni martori pe sfinte
alei...” (Aurelian Gulea, Imnurile Îngerului Păzitor, Ed. „Viața Medicală Românească”,
București-2002)
Constantin-Aurel Dragodan a prefăcut
veninul durerii abundent și permanent în temnițele odiosului sistem comunist,
în vinul suferinței creștine, undelemn al prefacerii ortodoxe, o cuminecare a
transfigurării printr-o meditație lirică de o înaltă rezonanță mistico-filocalică.
FLOARE DE
TAINĂ
„Lunecare-adîncă, lunecare lină.../ Undeva, aievea, sub azururi clare,/
Grație mlădie-n dulce legănare,/ Floarea mea de taină cîntă cu lumină.// Ci,
răsadu-i fraged, tu l-ai pus odată,/ În pămîntul reavăn al grădinii mele,/ A
crescut cu seva sîngerării grele/ Și cu ploi tăcute-n veghi prelungi udată.//
Voltele de aur și-a deschis, minune,/ Tot parfumu-i moale lin cădelnițîndu-l./
În extaz, sub lujer îngenunche gîndul/ Contemplând-o-n lungă, mută rugăciune.//
Știu că n-o să-mi afle nimenea misterul./ Pricepută, bună, mîna Ta de Tată,/
Răsădi în humă binecuvîntată,/ Floarea ce, solară,-mi luminează cerul.” (Constantin-Aurel Dragodan, Itinerare în Lanțuri, Poeme 1945-1964, Ed. Ramida, București-1992)
Lidia Stăniloae, prin Întâlnirea cu Dumnezeu, ne binecuvântă
întru întâlnirea noastră deopotrivă, cu teologia ortodoxă și poezia creștină,
spirituală, printr-o pluritate a metaforei revelatoare, printr-un joc al
cuvintelor așezate cucernic de sărbătoare în iie și-n stranele tainei.
NU RUPEȚI FLORI
„Nu rupeți flori./ Nu sfîșiați catifeaua/ din nori/ Lăsați porumbul
să-și împletească/ mătasa./ Lăsați melcul/ să-și ducă-n spinare casa./ Sevele
să se înalțe ofrandă spre-albastru/ Soarele către zenituri, sihastru.//... Nu rupeți flori./ Nu răstigniți vorbele/
nepăsători./ Nu le sângerați,/
Vorbele-s adevărate ca inimile/ de frați./ Fiți blânzi cu raza hăituită,/
n-o despicați în lungime de undă,/ frecvență/ și atâția metri pe secundă.//
Credeți în strălucirea ce-nvie/ blândețe pe chip/ gingășie/ și credeți că-n loc
de interferență/ lumina e-mbrățișare/
și transparență/ în ochi, pe spațiile fără-nceput,/ dincolo de ce-nvață să
fie,/ de ce-ai uitat și de ce te-ai temut,/ dincolo de noapte și zori./ Nu rupeți niciodată flori.” (Lidia Stăniloae, Întâlnire
cu Dumnezeu, Trinitas-Iași, 2003)
Alfred Moșoiu (1890-1932), a reușit să adune din Corola Florilor o CORALĂ –
Madrigal, de o sensibilitate inedită, afabilă, cu o cromatică
diversă, rafinată, care prin Rugăciunea domnească Tatăl nostru, ne-a cuminecat în aurora luminii inocențelor pure,
ce, s-a răsfrânt asupra noastră într-o mireasmă suavă și serafică, pogorâtă
parcă din cădelnița unei Liturghii a sărbătorii divine.
RUGĂCIUNEA FLORILOR
„Plăpînd ghiocelu/ Ieșind din
zăpadă/ Strigă: „Tatăl nostru...”/
Ca lumea să-l vadă.// „Care ești în
ceruri...”/ Șopti floarea-soare/
Și-un val de lumină/ Căzu pe răzoare...// Smerit busuiocul/ Cînd vîtul îl mînă/ Și-i scutură roua/ „Sfințească-se...” – ngînă.// Cînd „numele-ți” spune/ Trist, Ochiul-de-bou,/ Nu știi de-a fost
șoaptă/ Sau numai ecou...// Albastră ca cerul/ O Nu-mă-uita/ Spune: „-Mpărăția
Să fie a Ta”.// Și „Facă-se voia”/
Suspină-o camee/ Călcaă-n picioare/
Pe alba alee...// Cînd nuferii-n
lacuri/ Văd stele că sînt/ Șoptesc: „Cum
e-n ceruri/ Așa și pe pămînt...”//
Și grîul cînd moara/ Vuiește
într-una/ A zis: „Pîinea noastră/ Cea de totdeauna.”// Iar nalba și gura - / De-leu,
amîndouă/ La fel rugătoare/ Răspund: „Dă-ne-o
nouă”...// Cu gîndul la fluturi/ Stau rozele-n
glastre/ Și spun: „Iartă nouă/ Păcatele noastre...”// „Precum noi iertăm/ Greșiții” încet/ Răspunde garoafa/ Uscată-n buchet.// Și crinii, podoaba/ Fecioarei cinstite/
Șoptesc: „Nu ne duce/ Pe noi în ispite...”// Iar spinii, ce-odată/ Martorii îi purtară:/
„Și ne izbăvește/ De cele ...” oftară.// Și vîntul
pornește/ Ecoul divin,/ C-un freamăt pădurea/
Răspunde: „Amin!”
Pentru marii sacerdoți ai creației vlahe,
creștin-ortodoxe, FLORILE sunt CUVINTELE
– FLORILE spirituale, prin care
își primenesc ca printr-un botez hristic, talentul, geniul, profeția întru
ÎNTÂLNIREA cu DUMNEZEU, întru ÎNTÂMPINAREA cu Neamul, întru ÎMBRĂȚIȘAREA cu
Patria!
Înomenirea CUVÂNTULUI dumnezeesc în
Vița Marianică a dinastiei regale
geto-dace, ramura Eseniană a Religiei Albe – Zamolxiană, a hărăzit valahului
trăitor, mărturisitor, jertfitor și iubitor, autoritate, demnitate, onoare, gingășie, cavalerism
spre a dărui Flori, Florilor și Cuvinte celor care cuvântă,
spre împărtășirea sufletului ales cu sacră mireasmă și serafic har!
Cea mai frumoasă FLOARE de pe pământ și din cer poartă numele MARIA!
Florile, primesc lumina de la îngeri şi o zămislesc în noi cu dulcele-i
miresme, mlădiindu-ne bucuria, care ne cheamă din noi dorul de dorul
nemărginirii.
De vuietul cor de albine, plâng fluturaşii idilele lor, zugrăvite pe
aripile-şevalete. Ei pier în soare şi se ascund în mila florilor. In vâlvătaia
Muşcatei, s-afundă toate bătăliile daco-române, în care nu-ncap toţi eroii şi
martirii. Florile majestuoase, le poartă semeţ crucile lor de lumină. O
frumoasă femeie, cu ochi de cicoare, toarce din părul ei despletit legenda
vitejilor voievozi. Florile ascultă şi plâng balsamul lor pe pământ. O pană de
vânt se smulge brusc din braţele furtunii, şi-şi înmoaie vârful în lacrimilor lor,
transformându-se într-un fulg seraphic.
In pridvorul de argint al dimineţii,
lalelele cu căuşurile pline de rouă, sting rugul vişiniu al zorilor
inchizitori. Harfele de liliac psalmodiază în cenaclul albăstrui al serilor de
April.
Viaţa se deschide ca o pajişte, ia trup de
femeie şi se întinde sub Stejarul milenar, plină de gingăşie, de rod şi de
frumuseţe. Umbra-mi crucificată alunecă sub foşnetul de mătase al Rândunelelor,
care pregătesc concertul matinal al Floriilor.
Ca la un semnal toate Florile îşi aprind
candelele, ca Fecioarele înţelepte. Arpegiile Rândunelelor se înalţă pe
abajurul dimineţii, ca răşina care îmbălsămează aerul.
O mierliţă îşi fluieră balada sub streaşina
norilor albi. Soarele aplaudă prelung şi din înalturi plouă cu lumină. Pădurea
şi-a pus şi ea brocardul de gală. Zefirul concertează dorinţi înviorate, iar
Florile în dantelăriile lor cochete, fac reverenţe soarelui şi sărută pământul.
Mamele beau frumuseţea acestor clipe şi
sărută mugurii lor înfăşaţi în dor şi lumină.
Mâinile mele, boabe subţiri de lumină, sărută
Florile în mângâierea lor.
Aud şoapta lor parfumată, şi
leagănul pădurilor m-alintă ca
aripa Îngerului meu păzitor. O
lume de lumină mă cuprinde. Clipele-mi zbor pe aripile florilor. Mireasma lor
îmi deschide noi sensuri trăiri. Mă simt copleşit şi mă-ntind bucuros pe prispa
nădejdii. Frunzele stropite de raze, flutură-n noi zările carpatine. Crestele
lor înalţă Turlele de platină ale Neamului. Lumina prinde pe pieptarul lor
veşnicia. Corbul Alb îşi cîntă dorul ascuns în vârtejuri celeste.
O Floarea se–nmiresmează de alta, ochii
se privesc în alţii, lumina ta se-mprăştie în surâsul meu, apele
lui se răcoresc într-ale mele, un cântec se încântă cu altul, gândurile-mi
răsună vesel în celălalt, cuvântu-mi binevesteşte bucuria ta, o mână caută pe
alta şi ambele-L caută pe Dumnezeu.
Iată ruga creştinului! Iată Ortodoxia-
Floarea Darurilor Sfântului Duh!
Toate Femeile dacoromâne poartă sau ar
trebui să poarte nume de Floare!
Celei mai minunate FLORI – Fecioara MARIA și tuturor Florilor din
Grădina Ei,
supremă admirație, cântare, încântare, binecuvântare!
GHEORGHE CONSTANTIN
NISTOROIU
8 Aprilie 2023
Mireasma Florilor în Ajunul FLORIILOR...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu