Povestea
neuitatului Anton Pann, compozitorul Imnului
Mihai
Caba
05
Noiembrie 2023
„S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”
(Mihai Eminescu, Epigonii)
Scrisă la numai douăzeci de ani, pe când era student
„auditor extraordinar” la cursurile de filosofie şi drept ale Universităţii din
Viena, poezia „Epigonii” a lui Mihai Eminescu a fost publicată la 15 august
1870 în „Convorbiri literare”, revista Junimii.
Dovedind la acea vârstă o cunoaştere exhaustivă a
creaţiei poetice româneşti de la primele
ei începuturi şi până la „acel rege al
poeziei” (Vasile Alecsandri), Mihai Eminescu se înclină cu tot respectul spre
înaintaşii „poeţi ce au scris o limbă, ca un fagure de miere”, punându-i în
antiteza prezentului, când „epigonii” (de valoare minoră - DEX) nu se apropie
nici pe departe de o valoare autentică, limitându-se la „cârpirea cerului cu
stele şi mânjirea mării cu valuri.” Surprinzându-ne cu o certă modestie, Mihai
Eminescu se integrează în rândul „epigonilor”, dar tocmai în felul acesta se
distinge de restul contemporanilor săi, pe care-i nu-i nominalizează, dar îi
etichetează: „simţiri reci, harfe zdrobite, măşti râzânde pe un caracter
inimic”.
Să subliniem totuşi părerea critică asupra
„Epigonilor” lui Mihai Eminescu - un compendiu de istorie a literaturii române
în versiune lirică - aparţinătoare ilustrului George Călinescu: „Epigonii lui
Eminescu reprezintă cea mai mare sforţare artistică din literatura română, dar
nu spre a face versuri sonore şi bine rimate, ci a cristaliza cât mai aproape
de momentul genetic ideea”.
O astfel de „cristalizare” evidentă o vom afla în
„Epigonii” cu privire la Anton Pann, pe care Mihai Eminescu îl nemureşte
printr-un vers de mare relevanţă şi cumpănită apreciere: „S-a dus Pann, finul
Pepelei, cel isteţ ca un proverb”. Într-adevăr, la data creaţiei poemului
„Epigonii”, poetul Anton Pann era deja trecut la cele veşnice din 2 noiemnrie
1854, după cum menţionează biografii săi.
Cunoscându-i firea şi opera sa poetică în care se
răsfrânge o profundă vibraţie folclorică, Eminescu are geniala inspiraţie de
a-l considera pe Anton Pann, „finul Pepelei”, acel personaj comic întruchipând
pe nelipsitul Păcală din bogata creaţie folclorică românească, cea a snoavelor
şi povestirilor umoristice populare. Privind „isteţimea proverbială” a lui
Anton Pann, desigur că Eminescu a receptat-o, mai cu seamă. din „Povestea
vorbei”, hazoasa poezie a lui Anton Pann, creată şi publicată în 1847, dar şi din
numeroasele poezii şi cântece de lume ale acestuia.
Pe Anton Pann, recunoscut de către istoriografia
românească a fi fost pe parcursul vieţii sale: cântăreţ de strană, profesor de
muzică religioasă, folclorist, scriitor şi tipograf ale propriilor scrieri, dar
şi ale altora şi, mai cu seamă, compozitorul Imnului Naţional al României de
azi, îl vom afla, desigur, printre întemeietorii de frunte ai culturii
româneşti. Că este aşa şi nu altfel, să notăm la loc de cinste faptul că
prestigiosul istoriograf şi critic literar George Călinescu îl situează pe Anton
Pann, imediat după eruditul cărturar Constantin (Costache) Negruzzi,
întemeietorul nuvelei româneşti, în capitolul „Întemeierea prozei. 1840. Primii
umorişti” al monumentalei sale „Istorii a literaturii române de la origini şi
până în prezent”, Editura Fundaţiilor Regale, 1941, dedicându-i sintezei şi
studiului critic destinate operei literare a acestuia nu mai puţin de nouă
pagini (206-214), ceea ce este destul de impresionant.
Dar înainte de toate, aşa cum se şi obişnuieşte de
bună regulă, o incursiune în viaţa şi opera literară a lui Anton Pann este una
mai mult decât necesară. Aceasta întâmpină de la bun început o stringentă
„neconcordanţă” între biografii săi, cu privire la originea şi data naşterii
sale, asupra cărora pluteşte un „nor” încă insuficient desluşit. Se presupune,
într-o oarece accepţiune a „surselor”, că cel ce-şi va spune mai târziu Anton
Pann s-ar fi născut „în jurul anilor 1796-1798, în localitatea Silven din Balcani,
aparţinătoare pe atunci Imperiului Otoman (Bulgaria de astăzi), un târguşor de
la sudul Balcanilor, aflat pe malul stâng al râului Tundza, nu departe de
Stara-Zagora.” Despre obârşia familiei sale în care s-a născut Antonie, cel de
al treilea fiu al lui Pantoleon Petrov - tatăl, acesta era de etnie „căldărar
sau arămar”, după cum afirma într-un studiu Tudor Vianu, iar Tomaida - mama sa
- era de etnie greacă sau macedoneană, după cum va consemna mai târziu preotul
- exeget, Zaharia Matei.
Până la urmă descifrarea obârşiei familiale ale lui
Anton Pann revine cu mai multă susţinere din partea lui George Călinescu, cel
care singur se întreabă dacă Anton Pann „a fost Bulgar? Român? şi tot el îşi dă
răspunsul fără echivoc: „Cunoaşterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că
era sau român (vlah curat ori cuţovlah), sau că venise aici în fragedă
copilărie, ceea ce întăreşte data aproximativă a naşterii sale la 1797”.
Rămas fără tată, care a murit de tânăr în 1806,
copilăria i-a fost una grea, cu destule lipsuri. Singură, cu cei trei băieţi
orfani nu prea mărişori, mama Tomaida se retrage la nord de Dunăre din faţa
războiului ruso-turc în desfăşurare şi se stabileşte la Chişinău, acolo unde
cei doi fraţi mai mari nu ezită să se înroleze în armata rusă şi să se
sfârşească eroic în 1809 la asaltul Brăilei asupra turcilor. După moartea lor,
Antonie cel mic sau Antonache”, cum îl dezmierda mama sa, în 1810, având
treisprezece ani, dar şi o voce „frumos timbrată”, este primit în corul
bisericii mari ortodoxe a oraşului, remarcându-se printre „sopranii armoniei
eclesiastice”. Este perioada în care se presupune că Antonie şi-a însuşit cum
nu se poate mai bine limba română. Astfel, numele lui românesc devine Antonie
Pantoleon Petrovanu, ba chiar şi Anton Pann, după cum a şi notat pe coperta
unei cărţi de psalt a bisericii.
După cedarea Basarabiei şi anexarea acesteia Rusiei,
în conformitate cu prevederile Tratatului de pace de la Bucureşti, în decembrie
1812, când vremurile deveniseră tulburi, mama sa şi Antonie, ajung să se
stabilească în Bucureşti, fără a avea oarece cunoştinţe prin partea locului.
Totuşi, aici, pe baza bunei sale reputaţiî „musiceşti”, după cum afirmă G.
Călinescu, „îşi începe o bună carieră, fiind paraclisier la biserica Olari,
apoi cântăreţ la biseica Sfinţi de pe Calea Moşilor şi în 1819 (director) la tipografia
de muzică bisericească a lui Petru Efesiul”.
În calitate de ucenic al dascălului grec Dionisie
Fotino, Antonie (Anton Pann), „care cunoştea destul de bine limbile română,
greacă, bulgară, turcă şi rusă”,
manifestînd un interes deosebit pentru o şi mai mare îmbogăţire a
cunoştinţelor sale, se înscrie „ca auditor” şi la „şcoala de muzichie” a lui
Fotino, „scriitor şi compozitor, bun cunoscător al muzicii orientale”. După cum
consemnează biografii săi, „în 1816 părăseşte această şcoală şi se înscrie la
şcoala lui Petru Efesiul, care funcţiona pe lângă biserica Şelari, studiind
aici, până în 1819, cunoştinţele de bază ale artei muzicale ecleziastice în
care dorea să se perfecţioneze. Aici va învăţa şi arta tiparului, astfel că
spre sfârşitul lui 1819 va tipări în româneşte primul Axion”.
Tot în această perioadă fastă, după cum îşi aminteşte
şi Ion Ghica, scriitor şi om politic român: „Anton Pann face şcoala
academicească de la Sf.Sava, fiind auditor la cursurile lui Gheorghe Lazăr”.
În 1820, la numai 23 de ani ai vieţii, Anton Pann este
numit de noul mitropolit Dionisie Lupu, membru în comisia pentru tălmăcirea în
româneşte a cântărilor liturgice greceşti şi aranjarea lor în noul sistem de
psaltichie, postură prin care , după cum s-a şi apreciat: „numele său se face
mai bine cunoscut în viaţa muzicii bisericeşti a epocii”.
Venind vremea întemeierii unei familii, în 1820 Anton
Pann o ia de soţie pe Zamfira Agurezean, „o fată de condiţie precară”, iar
mariajul lor, deşi a durat şapte ani, timp în care s-a născut fiul lor, Lazăr,
„s-a destrămat de la-nceput”, fiind dezvăluit într-o mică poezioară: „Chiar în
ziua cununiei/ A fugit şi m-a lăsat/ Şi dealul mitropoliei/ Necontenit eu l-am
urcat”. Divorţul de Zamfira va fi
acceptat de către autoritatea ecleziastică „abia după şapte ani” (G.Călinescu).
În timpul zaverei eteriste din 1821, Anton Pann se
refugiază la Braşov şi devine cântăreţ la strana Bisericii din Şchei, unde-l va
cunoaşte pe Ioan Barac, „folclorist, traducător şi tipograf”, cu care va lega o
strânsă prietenie. În primăvara lui 1822, după sfârşitul răscoalei lui Tudor,
revine la Bucureşti şi îşi reia tălmăcirea cântecelor de strană. Urmare firească, în 1823, ieromonahul
Macarie şi protopsaltul Grigorie, din aceeaşi comisie, reuşesc să tipărească la
Viena Teoreticonul, Anastasimatarul şi Irmologhiul, fără a însemna şi numele
lui Pann(!). Cum, necum, în 1823, devine „profesor de psaltichie la Şcoala de
cântări bisericeşti de pe Podul Mogoşoaiei”(azi, Calea Victoriei). Având un bun
renume, în perioada 1826-27, primeşte invitaţia episcopiei din Râmnicu Vâlcea
şi devine dascăl şi cântăreţ la o şcoală de pe lângă biserica Buna Vestire.
Este solicitat să predea lecţii de muzică maicilor de la Mănăstirea „Dintr-un
lemn”, aflată lângă Govora. Aici o va cunoaşte pe Anica, nepoata Platonidei, stareţa
mănăstirii, cu care, „inaugurându-şi viaţa amoroasă”, cum va consemna
Călinescu, „o răpeşte din mănăstire şi fuge cu ea peste munţi, la Braşov. În
chipul cel mai romantic, îmbrăcând-o bărbăteşte, explicabil prin faptul că
fugarul era căsătorit”. Aici, în 1828, va deveni cantor la biserica „Sf.Nicolae” din Şcheii
Braşovului. Nefiind divorţat, va trăi în concubinaj cu Anica vreo zece ani,
timp în care vor avea împreună un băiat, Gheorghiţă, „bucuria mea în luma”, cum
nota poetul, dar care muri destul de mic şi o fată, Tinca, căruia îi va lăsa
„cu limbă de moarte” cumpărarea unui inel. La Braşov va relua prietenia cu Ioan
Barac, cel care de această dată îl va învăţa pe Anton Pann „a compune versuri
mai potrivite”. Neplăcându-i „mediul braşovean” al timpului, se întoarce la
Bucureşti, aflându-l în 1830, potrivit biografilor săi, „psalt învăţător de
copii în arta muzichiei” la vechea şcoală de pe Podul Mogoşoaiei, semnând ca
„profesor de muzică al Şcolii Naţionale din Bucureşti”.
Anul 1830 s-a dovedit a fi un an rodnic pentru Anton
Pann, care reuşise până atunci să „românizeze” cam toate cântările bisericeşi,
ba mai mult, să creeze şi alte „cântări politiceşti”, bine primite în
societatea bucureşteană a timpului. Fiindu-i destul de bine cunoscut meşteşugul
tiparului, va edita mai multe cărţi, între care: „Colinde şi cântece de stea”
şi „Câteva versuri politiceşti” sau „Cântece de lume”, cum le şi denumeşte. În
perioada următoare, 1831 – 1837, scoate pe rând: „Poezii deosebite”, „Îndreptarul
beţivilor”, „Hristoitia” – îndreptar de bună purtare, „Noul Erotocrit” ş.a.
După moartea mamei sale, survenită în 1838, Anton Pann
se va recăsători, la 10 februarie 1840, cu Ecaterina, „Catinca, cum o
dezmierda, fiica Aniţiei lui Asanache, fost vinicer domnesc”, o fată dintr-o
familie săracă, mai tânără cu 26 de ani, chiar dacă familia miresei s-a opus
acestui mariaj. În ciuda diferenţei de vârstă, viaţa noii familii intră în
normal şi „Catinca, dovedindu-se de ispravă, îi va satisface toate aşteptările
ca soţie iubită”, după cum însuşi poetul se va destăinui: „Ea a suferit necazuri,/
Ea la boale m´a cătat/ Şi ale lumii talazuri/ Dimpreună le-a luptat”. În acest
sens, o consemnare călinesciană este demnă de reţinut: „Afară de meseria
muzicească Pann tipărea şi vindea cărţi, din care, desfăcând cu încetul, îşi
ţinea cheltuielile casei. Pentru a le răspândi umbla împreună cu nevasta
Catinca în Muntenia şi Moldova spre a agonisi prenumeranţi, în deosebi pe la
mânăstiri.” Devenind prim cântăreţ la
Biserica Albă, temporar va locui aici cu soţia sa, după care se va muta în casa
din mahalaua Bradului.
Traversând o următoare perioadă fertilă creaţiei,
Anton Pann tipăreşte „Fabule şi istorioare” şi „Noul Doxastar (1841), „Bazarul
teoretic şi practic al muzicii bisericeşti”, denumit şi „Gramatica melodică”
(1845), „Poezii populare”, „Irmologhiu sau Catavasier” (1846), „Culegere de
proverburi” sau „Povestea vorbei” (1847). Despre „Povestea vorbei” a lui Anton
Pann, in „Istoria” sa, George Călinescu va menţiona cu luare aminte: „Povestea
vorbei este o comedie a cuvintelor pure şi în acelaşi timp o comedie umană
integrală, făcută din observaţii impersonale, stereotipe, cunoscute dinainte,
surprinzătoare în totala lor lipsită de inedit, în rigiditatea lor chinezească,
persiflatoare de înţelepciune milenară”.
De notat este şi faptul că în 1843 devine proprietar
de tipografie , astfel că toate tipăriturile ulterioare vor purta inscripţia:
„În tipografia lui Anton Pann”. Tot pe atunci cunoaşte şi se împrieteneşte cu
cei mai cunoscuţi cântăreţi ai bisericilor din Bucureşti, cu care va face
„chefuri cu lăutari” şi „preumblări nocturne” bucureştene, în care-şi dovedeşte
talentul său de „cântăreţ la cobză, lăută, chitară şi pianoforte”.
După „marele incendiu din ziua de Paşte 1837” şi
izbucnirea „molimei de holeră” de la Bucureşti, anul 1848, anul „Revoluţiei de
la Izlaz”, îl găseşte pe Anton Pann retras la Râmnicu Vălcea. Participă la 29
iulie 1848 la adunarea „din parcul de la marginea cetăţii”, unde „s-au sfinţit
steagurile revoluţiei şi s-a depus Jurământul pe Constituţie” şi unde s-a
cântat „Deşteaptă-te române!” pentru prima dată în Ţara Românească, „de către
domnul profesor de muzică Anton Pann, împreună cu câţiva cântăreţi de profesie,
pe un ton armonios şi triumfător, trezind entuziasmul de patrie în inimile
tuturor cetăţenilor”, aşa cum s-a scris şi în raportul de a doua zi către
Ministerul Treburilor.
Un fapt este cert, acceptat la „unisonul” exegeţilor:
„Deşteaptă-te române” a rămas de atunci Imnul însufleţitor al Revoluţiei
paş'optiste! Peste un veac şi jumătate, după evenimentele din decembrie 1989,
„Deşteaptă-te române”, pe versurile lui Andrei Mureşanu şi muzica lui Anton
Pann, devine Imnul de Stat al României, valabil şi în actualitatea
contemporană. Explicaţia acestei alegeri este una cât se poate de simplă,
astfel că, în 1842, poetul Andrei Mureşanu, făcând parte dintre paşoptiştii
transilvăneni, a creat poezia „Un răsunet”, publicată mai târziu, la 21 iunie
1848, în revista Foaie pentru minte, inimă şi literatură a lui George Bariţiu,
ale cărei versuri nepieritoare «Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă»
aveau menirea unui puternic imbold al luptei românilor spre «libertate şi glorie deplină». Chiar de
la momentul creaţiei poeziei, în casa de la Braşov a poetului Andrei Mureşanu
„s-au strâns revoluţionarii de frunte ai vremii, între care: N. Bălcescu, I.
Brătianu, Gh. Magheru, Cezar Bolliac, V. Alecsandri, cu toţii dorind să
găsească o muzică potrivită pentru vibranta ei chemare”. Meritul găsirii melodiei căutate i-a revenit
lui Anton Pann, aceasta nefiind alta decât cea a romanţei „Din sânul maicii mele”,
pe care a compus-o la 1839 pentru versurile poetului Gr. Alexandrescu.
După George Călinescu, „poezia «Un răsunet» a lui
Andrei Mureşanu este «Marseilleza română», iar compozitorul Anton Pann este
«acel Rouget de Lisle român», ofiţerul francez care a compus Marseilleza.”
În anii care au urmat Anton Pann dovedeşte o aceeaşi
pasiune pentru tipărirea noilor sale creaţii: Foaia volantă „Adiata”(1849),
„Spitalul amorului” sau „Cântătorul dorului” (1850), „O şezătoare la ţară”
vol.I. (1851), „De prin lume adunate Şi iarăşi la lume date” şi „O şezătoare la
ţară” vol.II. (1852), „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea” (1853), „Culegere de
poveşti şi anecdote”(1854).
Anton Pann, bolnav de tifos, se sfârşeşte în ziua de 2
noiembrie 1854 (după alţi biografi, în 3 noiembrie), fiind înmormântat la
biserica Lucaci, din apropierea casei sale. Premoniţial, a compus o
poezie-epitaf, din care spicuim: […] „Aici s-a mutat cu jale/ În cel mai din
urmă an/ Care în cărţile sale/ Se citeşte Anton Pann […] Împlinindu-şi datoria
/ Şi talantul ne-ngropând,/ S-a făcut călătoria,/ Dând în lume altor rând”.
Se împlinsc de atunci, iată, 169 de ani ai eternităţii
sale, dar şi câţi or să mai treacă de aici încolo în nesfârşirea veacurilor,
posteritatea lui Anton Pann va rămâne la fel de luminoasă în istoria literaturii române,
neştirbându-i-se locul său de „înaintaş”, în cucernicile slujbe de pomenire ale
bisericii ortodoxe şi mai ales la fiecare intonare a Imnului Naţional al
României, în ţară şi peste hotarele ei, atâta vreme cât acesta va „deştepta”
edificator cugetul, inima şi faptele românilor puse în slujba iubirii de ţară.
De-a lungul vremii, despre viaţa şi opera lui Anton
Pann au scris, scriu şi acum şi vor continua să scrie numeroase personalităţi
de primă mărime ale vremii lor, evidenţiind cu argumente solide importanţa
creaţiei sale. Stă şi acum, ca un corolar al acestora, aprecierea de ţinută a
lui Nicolae Iorga, exprimată în „Istoria literaturii române” (1929) despre
Anton Pann: „Cântărețul de giumbușuri, lăutarul literar al petrecerilor,
ghidușul de ietacuri, amorezatul care căuta la ferestruicele căsuțelor de mahala,
prinzând ceasul când lipsește respectivul jupân, tovarășul ceasurilor de
veselie ale preoților, dascălilor, țârcovnicilor, cărora li zice pe glas de
psaltichie lucruri care fac parte din plăcuta slujbă a Satanei”.
Cu două case memoriale, una la Râmnicu Vâlcea, unde a
locuit pe strada Ştirbei Vodă, într-o clădire mai veche dinspre marginea
oraşului, „ce păstrează şi astăzi spiritul curat al construcţiilor româneşti
specifice acestei zone”, având în faţă
şi bustul său ridicat pe un
impozant monument şi o alta la
Bucureşti, pe strada numită astăzi Anton Pann, nr. 20 din sectorul 5 al Capitalei,
din apropierea Bisericii Sf. Stelian - Lucaci, unde a
cântat şi a fost şi înmormântat, „singura casă unde a locuit fără chirie,
cu o curte largă unde şi-a mutat tipografia”, ce oferă într-un mod inedit
„povestea vieţii unui scriitor şi o incursiune în lumea literară şi politică a
vremii lui”.
Numele lui Anton Pann îl vom regăsi şi astăzi în
denumirea unor şcoli şi străzi din Silven - Bulgaria, Chişinău - R. Moldova,
Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, Ploieşti, Huşi, Brăila, Tulcea, Roman, Şcheii
Braşovului, Sibiu, iar operele sale cunosc în timp noi şi noi reeditări, spre
satisfacţia bibliofililor pasionaţi şi nu numai.
Numele lui Anton Pann va rămâne nemuritor şi în
înţelepciunea vorbelor sale de duh: „De multe ori limba taie mai mult decât
sabia”, „Aşa e lumea asta: râde om de om şi dracul de toţi”, „Gura lumii numai
pământul o astupă”, „Învăţătura dată rău se sparge în capul tău”, „Dacă te
latră un câine, astupă-i gura cu pâine; n-arunca în el cu piatră, că atunci mai
rău te latră”, „Mai bine să fii stăpân mic decât slugă mare” ş.a.
La momentul rememorării sale să-i rostim fie şi în
gând măcar una dintre ele…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu